Revelion în Munţii Pădurea Craiului

Ultima dată când am făcut revelionul pe munte a fost Giumalăul din 2008 şi, de atunci, am ales destinaţii mai „confortabile” – cele mai multe în străinătatea europeană, una autohtonă. Acum, pentru că începutul lui decembrie ne-a găsit în Israel, am reuşit să negociez cu Paul o trecere între ani împreună cu munţomanii din gaşcă. Iniţial ne-am orientat la varianta Ursului Trubadur din Izvorul Mureşului, dar Bacea a venit cu o ofertă mult mai tentantă şi mai „exotică” – Munţii Pădurea Craiului. Pe o parte dintre participanţi îi ştiam tot din UT, pe alţii din turele de pe carpati.org, iar câţiva urmau să fie la prima vedere. Până la urmă grupul, format din oameni care vin din toată ţara şi câţiva de peste hotare, număra douăzeci şi patru de participanţi: organizatorii Bacea şi Pancu, fraţii Stănciulescu – Ripper şi Ştefan, Tibi, eu, Paul, Florentina, Mihai, Rodica, Nicu, Hana, Dănuţ, Bogdan, Dan, Adi, Cristina, Adriana, Alex, Raluca, Irina, Marius, Ramona şi Dora. Locul ales să ne cazeze pe toţi se află pe Platoul Runcuri, unul dintre cătunele satului Roşia din nord-vestul ţării, acolo unde un întreprinzător inspirat a ridicat complexul „Casa Tradiţională” – adică un grup de căsuţe care îmbină perfect aspectul vechilor case rurale ardeleneşti cu confortul modernităţii, totul izolat aproape complet într-un cadru natural de vis.

Ziua 1

Plecăm miercuri dimineaţa devreme din Bucureşti pe drumul lung – mai mult în ore decât în kilometri – spre destinaţie. Suntem în maşină la Bacea şi ne minunăm cu toţii că reuşim să închidem portbagajul la cât de plin este. O luăm pe A1, apoi pe Valea Oltului şi facem pauza de prânz undeva lângă Miercurea Sibiului, la o binecunoscută bodegă de tirişti. Eu am amintirea nu tocmai plăcută a unei mese cam slinoase aici, când mergeam acum vreo doi ani în Trascău, însă se pare că au mai schimbat bucătarii între timp, pentru că acum nu am a mă plânge. Apoi îi dăm bice mai departe spre Alba Iulia, Turda, Huedin, pentru ca la Borod să părăsim drumul naţional la stânga şi să înaintăm spre Bratca şi Damiş. Ajunşi în valea Pârâului Sohodol, trebuie să îl urmăm spre Roşia şi, pentru că cel de la cazare ne dă nişte informaţii alambicate şi confuze, străbatem Cheile Albioarei şi ajungem în Roşia. Negăsind drumul spre complex, sunăm din nou şi ni se spune că e chiar la ieşirea din chei, acolo unde se află un pod şi o troiţă. Ajungem deci la un astfel de drum şi Bacea dă să întoarcă pe pod, însă întunericul şi parapetul îşi spun cuvântul aşa că maşina Zura îi dă una zdravănă cu posteriorul în pod. Bacea coboară speriată să evalueze daunele, însă se pare că mai tare a fost zgomotul decât orice altceva.

Drumul se cambrează violent în sus, Bacea o calcă bine să urce maşina, dar – surpriză! – totul se termină brusc în curtea unuia. Deci, alegere greşită… Mai nasol e că nu e loc de întors, aşa că Bacea trebuie să dea cu spatele, îndrumată de Mihai, până înapoi în şosea. Încă un telefon ne lămureşte că bifurcaţia e la ieşirea din chei, dar în sens invers faţă de cum am venit noi… Mai parcurgem o dată cheile şi, acum ştiind după ce ne uităm, găsim şi troiţa, şi podul, şi barul de la marginea drumului închis pe timp de iarnă. Facem dreapta pe artera bine asfaltată care se desprinde spre Platoul Runcuri, iar la una dintre primele case – loc „marcat” de o rablă de Fiat roşu – intrăm pe o uliţă îngustă la stânga. După câteva şanţuri şi un urcuş mai abrupt, ajungem în parcarea de la Casa Tradiţională şi începem să descărcăm bagajele din care jumătate e reprezentată de mâncare şi băutură.

Ne grăbim înăuntru, în Casa Mare, cea în care se cazează grosul grupului şi unde ne vom strânge cu toţii pentru masă şi petrecere. Toate cele cincisprezece saltele se află la etaj, împărţite în patru camere plus o mansardă, pentru ca parterul să fie destinat exclusiv bucătăriei bine echipate şi celor două săli de mese; câte o baie pe nivel completează nevoile de confort, iar căldura obţinută de centrala cu lemne ne învăluie de când intrăm pe uşă. Celelalte două clădiri luate pentru revelion, fiecare cu baie proprie, sunt Casa de la Stele, cu şase locuri de cazare, respectiv micuţa Casă cu Dud, cu două locuri. Pe timp de vară mai sunt disponibile Şura cu Paie, unde pot dormi pe izoprene douăzeci de persoane, precum şi un pod cu fân numai bun să te bucuri de căldura nopţilor de iulie. Cam aceasta este imaginea Casei Tradiţionale şi ne bucurăm să vedem cum au putut nişte oameni cu viziune să îmbine vechiul cu noul, moştenirea cu modernitatea.

Seara este deja târzie, aşa că tot ce mai facem astăzi este să-i întâmpinăm pe ultimii veniţi ai zilei, să bem, să mâncăm şi să stăm la discuţii până dincolo de miezul nopţii.

Ziua 2

Noroc cu Bacea că ne-a făcut program pentru fiecare zi, că altfel am lenevi de dimineaţa până seara. Ne dă trezirea la o oră decentă şi pentru cei care au sosit ieri târziu de tot, ne strângem la micul dejun şi, pe la ora 11:30, ne suim în maşini pentru un scurt drum în împrejurimi. Străbatem Roşia, ocazie cu care observăm cât de întins este acest sat, în centru cotim stânga după cum ne arată şi indicatorul, şi ne oprim pe platoul carstic Dealul Farcu (375 m), acolo unde se află Peştera cu Cristale de la Mina Farcu – peşteră de tip geodă (fără intrare naturală din exterior), descoperită întâmplător în perioada în care aici se exploata bauxită.

Deşi ulterior descoperirii peştera a fost intens vandalizată de cei care îi rupeau cristalele pentru a le vinde, în mod ironic închiderea minei a falimentat economic satul şi a salvat peştera, pentru ca apoi amenajarea acesteia să revitalizeze zona. Imediat cum trecem de primele galerii miniere, acolo unde este înfăţişat un mic muzeu al mineritului, ne întâmpină tunelurile contorsionate şi înţesate de formele ciudate pe care le iau calcarele şi cristalele delicate. Fie că este vorba despre stalactitele groase şi gălbui ce se desprind din tavan, de aspectul de coral al unora dintre pereţi sau de solzii translucizi de dinozaur care ne împresoară, peisajul subteran este deosebit. Mândria peşterii este o sală largă unde se află „Libelula” – simbolul grotei, „Fluturele” şi „Fecioara cu Pruncul”, formaţiuni ale rocilor pe care fantezia umană le-a asociat cu noţiuni cunoscute şi le-a denumit astfel. Există şi alte galerii cu cristale, despre care se spune că sunt mult mai frumoase, vizitabile cu o programare specială în grupuri mici şi pentru un tarif mult mai mare decât cei 10 lei plătiţi de noi. Ne mulţumim însă cu ceea ce vedem acum, plus cu cei câţiva lilieci ascunşi în arcadele unui tunel pentru hibernare.

Reveniţi la lumina zilei la ora 13, ne pregătim de traseu. Acesta porneşte chiar de vizavi de intrarea în peşteră, este un circuit prin Cheile Lazurilor, bine marcat cu punct albastru, şi sperăm ca apa să fie suficient de mică încât să ne permită parcurgerea lui în întregime. Urcăm destul de lin pe una dintre coastele Dealului Farcu şi ne oprim la un punct de belvedere amenajat deasupra Văii Lazuri. De aici admirăm dealurile chelite de frig şi scăldate acum în soare, sub care stau picurate câteva sălaşe sezoniere; tot din acest loc vedem şi începutul sălbatic al Cheilor Lazurilor, străjuit de un perete stâncos vertical. Nu atingem cel mai înalt punct al dealului, ci începem să coborâm destul de abrupt pe versantul opus faţă de cel pe care am urcat şi ajungem repede la adăposturile văzute mai devreme, câteva căsuţe cu pereţii văruiţi în alb, ceea ce mai estompează impresia de abandon.

Coborâşul ni se termină într-un fost drum forestier, chiar pe malul Pârâului Lazuri, la ora 14:30; suntem în partea superioară a cheilor şi, după ce mergem în aval o vreme şi trecem de un buldozer parcat neregulamentar, constatăm cum defileul se îngustează, forţându-ne să ne înşirăm unul după altul în timp ce traversăm apa şi pipăim potecile aparent fragile de pe pământosul mal stâng, străbătut şi de o conductă fără finalitate ce urmează coasta Dealului Măgura. Trecem de un al doilea buldozer aflat în ultimul loc mai larg al cheilor, apoi acestea devin de-a dreptul sălbatice. Câteva dintre fete, cu Bacea în frunte, decid că nu mai are sens să caute locuri instabile pe unde să traverseze apa, aşa că se descalţă de bocanci, pun sandalele şi o iau prin pârâul care trebuie să fie chinuitor de rece; îmi dau seama de asta fie şi numai datorită pojghiţei de gheaţă pe care au îmbrăcat-o bolovanii joşi, care se iţesc puţin deasupra undelor – chiar se poate spune că e ger de-au îngheţat pietrele… Pancu se descalţă şi el, dar e bine pregătit cu o pereche de cizme de cauciuc, aşa că el va deveni „conducătorul” nostru, adică cel care o ia în sus şi-n jos prin pârău, căutând cele mai bune locuri de trecere şi îndrumându-ne către ele; în plus, din când în când mai ia şi câte o fată în cârcă.

De bine de rău, momentan nu trebuie să ne descălţăm cu toţii, ci ne strecurăm pe o brână a malului stâng, ne ţinem de vegetaţia firavă, şi ne sprijinim în câteva prize în stâncă, în beţele sau bâtele înfipte cu convingere în albie sau în… umerii lui Pancu. Ceva mai jos, pentru a trece pe malul drept, încercăm să facem şi pe castorii-constructori, adică mobilizăm buturugi, trunchiuri de copaci şi bolovani pentru a improviza poduri peste apă şi – culmea! – de cele mai multe ori ne iese. Ce-i drept, încă mai am pe tibie urma rostogolirii unei astfel de buturugi… Lucrurile devin însă complicate acolo unde pârâul se lăţeşte, pentru că nu reuşim să mai găsim nimic peste care să improvizăm. În timp ce câţiva băieţi pregătesc un pod de la zero, mie şi lui Paul ni se pare cam instabil demersul lor. Aşa că Paul se descalţă, mă ia în cârcă şi traversează râul prin apa care-i înfige câteva ace de ger în tălpi. Din fericire, odată încălţat la loc, picioarele i se încing repede.

Acesta este locul unde practic ieşim din chei, albia se lărgeşte considerabil, iar pe stânga ei îşi face loc un drum forestier. Îl urmăm la vale, trecem de o amenajare cimentată a pârâului deasupra căreia se vede clar, tăiată la înălţime în peretele stâncos, intrarea în Peştera Roşie, apoi ne oprim în coada rândului format pentru ultima traversare a apei, chiar lângă prima gospodărie din satul Lazuri. Trecerea pare simplă datorită şiragului de pietre aranjate probabil de localnici – dar nu e! Cea mai mare problemă este că „podeţul” alunecă la aproape fiecare bolovan, aşa că trebuie să păşim cu grijă ca să nu păşim pe lângă; nu toţi reuşesc însă acest lucru.

La final, în jurul orelor 16, ne aflăm la baza Dealului Tociloasa şi începem să-i urcăm poteca destul de abruptă la început, presărată cu lapiezuri şi razele unui soare adormit. În spatele nostru se desfăşoară în lumina caldă a după-amiezii gospodăriile şi livezile din Lazuri, risipite pe vale sau înfipte în versanţi. Panta nu durează mult şi în vârful ei dăm de un mic loc de belvedere către zona inferioară a cheilor, acolo unde pârâul începe să-şi formeze lunca, precum şi către dealurile pitoreşti în care sunt tăiate. Cărarea începe să coboare printr-o pădure rară, aproape la fel de abrupt ca şi urcuşul, traversează un zmeuriş încurcat şi se opreşte în drumul judeţean ce se ondulează spre vatra satului. Apar în curând şi primele case din Roşia, în timp ce culmile dindărătul nostru încep să se înroşească, odată cu soarele care coboară spre orizont.

Ajungem la maşini la ora 17 şi ne grăbim spre casă, în ideea de a ne pregăti de revelion – ori cu aranjarea bunătăţurilor, ori cu un somn odihnitor. Sincer, eu aleg a doua variantă şi trebuie să le mulţumesc hărnicuţilor care s-au ocupat de gulaşul devenit vedeta serii. Petrecerea începe seara târziu, cu un ospăţ ca-n basme, stropit din plin cu diverse băuturi mai mult sau mai puţin alcoolizate, apoi ne punem pe cântat. Avem la dispoziţie trei chitare aduse de Pancu – clasică, acustică şi electrică, un shaker şi o tamburină, aşa că e rost de muzichie. La miezul nopţii desfacem şampania şi ciocnim paharele în gerul crunt de afară, în timp ce admirăm artificiile trase în aer în localităţile din preajmă, în special în Beiuş. Sub bolta senină sticlă, cu o puzderie de stele, ne urăm un an nou fericit, mult mai bun decât cel care tocmai s-a încheiat şi pe care unii dintre noi am vrea să-l facem uitat. Reveniţi la căldura din casă, continuăm cheful până după ora 4 dimineaţa, chiar dacă mai picăm la somn unul câte unul.

Ziua 3

Astăzi Bacea îşi face milă de noi şi nu ne trezeşte în zori de zi; oricum, prea mare succes n-ar avea. De fapt, singurul care face ochi devreme este Paul, care ţine să meargă la biserică de Sfântul Vasile. Are de umblat vreo zece kilometri aşa că trebuie să plece devreme, mai ales că – aşa cum era de aşteptat – nu trece nicio maşină spre Roşia. Aceasta va rămâne de altfel prima tură în care Paul parcurge pe jos o distanţă mai mare decât mine. Eu îmi petrec dimineaţa într-un tur fotografic al complexului şi împrejurimilor acestuia, într-un soare strălucitor şi extrem de rece. Îmi fac de lucru în sus şi-n jos pe drumul care trece prin faţa caselor, până când şi-ntr-o parte şi-n cealaltă sunt întâmpinată de câini decişi să nu mă lase să trec, deloc impresionaţi de camera foto. În casă lumea se trezeşte încet-încet şi se aşează la un mic dejun întârziat, înainte de a se pregăti de drum. La un moment dat mă sună Paul să-mi spună că la el s-a terminat slujba şi că o ia înapoi spre casă, dar nu mai vine în niciun traseu pentru că distanţa e lungă, iar el se simte rău de la cât a mâncat şi băut azi-noapte. Îi spun să ne aştepte în sat, dar îmi răspunde că nu are unde, totul e închis, iar lui îi este extrem de frig. Până la urmă, Bacea cea miloasă decide să plece după el cu maşina, urmând să ne regrupăm cu toţii puţin mai târziu, în drumul principal.

În programul de astăzi sunt Cheile Cuţilor, adică un traseu-circuit lejer, destul de scurt, numai bun după o noapte agitată şi nedormită. De altfel, asemeni zilei de ieri, nici azi nu venim cu toţii în traseu întrucât unii preferă să se bucure de un concediu relaxat. Intrarea în chei se face chiar din satul Roşia, unde ajungem de data aceasta făcând stânga pe asfaltul de mai jos de Casa Tradiţională, deci nu prin Cheile Albioarei; se poate şi pe acolo, dar e ceva mai mult de ocolit. Parcăm maşinile care pe unde putem şi căutăm punctul roşu, marcajul care ne va însoţi cea mai mare parte a zilei.

La ora 14:30 începem circuitul şi o luăm amonte prin chei, pe malul apei scăzute şi îngheţate bocnă a Pârâului Cuţilor, desfăşurat printre pantele calcaroase şi crenelate ale dealurilor Pleşa şi Cheiş. Urcuşul nu se simte aproape deloc, mai ales că este presărat cu numeroase opriri în încercarea de a descoperi peşterile ascunse de acest defileu. Deşi avem mai multe pe listă, reuşim să identificăm doar trei dintre ele, prima fiind Peştera care Cântă – deschisă în versantul stâng (deci pe partea dreaptă cum înaintăm noi). Nu facem prea mulţi paşi prin despicătura îngustă şi verticală deschisă în stâncă, pentru că pământul friabil coboară destul de periculos către un puţ aproape vertical şi surplombat; ştim că adevărata peşteră se află la capătul său inferior, dar în lipsa echipamentului nu ne aventurăm mai departe.

Ceva mai sus, dar în peretele drept al cheilor, se află intrarea în Peştera Liliecilor; redusă ca dimensiuni în zona uşor accesibilă, grota se remarcă prin „florile de piatră” care-i decorează stânca şi prin cele două hornuri care pornesc în sus, prin tavan, spre suprafaţă. Ultima „expediţie” carstică, ceva mai îndelungată, o facem la Peştera Vacii, aflată tot pe versantul drept, la capătul unui grohotiş străbătut de o potecă în serpentine. Spre deosebire de celelalte, această se peşteră se deschide larg încă de la început şi, după ce ocolim o grindă masivă de stâncă ce protejează o colonie de păienjeni, pătrundem în sala mare sprijinită pe coloane naturale. Aici începe împărţirea în coridoare: cel principal merge drept în faţă şi apoi se bifurcă, iar altul secundar pleacă spre stânga, se îngustează şi se strecoară prin endocarstul superb al dealului, până când culoarul impune tehnici de târât şi de descăţărat. Mă opresc aici şi, la sugestia Rodicăi, stingem frontalele pentru câteva secunde de întuneric absolut; cutremurător sentiment de a nu întrezări nicio geană de lumină, nicio sclipire, nicio speranţă.

Ieşim din peşteră şi constatăm că în curând cheile îşi încheie scurtul parcurs, iar marcajul schimbă direcţia spre dreapta, în susul Dealului Chieş. Noi mai continuăm puţin prin albia devenită pod de gheaţă până într-o poieniţă însorită, unde, la ora 15:45, ciugulim ceva şi ne bucurăm de odihnă în natură. Revenim apoi în traseu şi urcăm panta scurtă a dealului, la capătul căreia ne întâmpină în dreapta un pod natural de piatră, cambrat – din păcate – deasupra maldărului de gunoaie aruncate de localnici. În scurt timp, poteca se uneşte cu drumul de care ce străbate cătunul Poniţă, iar noi îl urmăm de acum pe acesta, chiar dacă marcajul vrea să ne comunice altceva. De aici, de sus, ni se desfăşoară minunat imaginea văilor pe care se întinde Roşia, cu ale sale gospodării neatinse, ca prin minune, de colectivizarea comunistă, cu hornuri din care iese fumul familiar al unui cămin cald, cu fâneţe ordonate şi pâlcuri de pădure ce subliniază silueta dealurilor molcome. Toate acestea, scăldate în lumina de dinainte de amurg, sunt fermecătoare.

Începem să coborâm abrupt, în căutarea marcajului şi încercând să evităm capcanele numeroaselor poteci bătute de săteni. Până la urmă regăsim punctul roşu şi ne lăsăm duşi de el înapoi în albia Pârâului Cuţilor, chiar la intrarea inferioară în chei. După câţiva paşi suntem înapoi la maşini, aproape de orele 17, şi o luăm spre casă. Nu mai avem nimic de făcut pe ziua de azi decât să continuăm – ceva mai cumpătat – petrecerea de aseară, căreia îi adăugăm acum jocuri de whist, Jungle Speed cu multă patimă, Saboteur. Reuşim totuşi să ne băgăm la somn ceva mai devreme, asta după ce Bacea ne ameninţă cu o plecare matinală.

Ziua 4

Sâmbătă se anunţă ziua cu traseu „greu” sau, după cum au denumit-o Pancu şi Bacea, ziua hard-core. Să nu exagerăm totuşi… În primă fază luăm maşinile pentru o tură ceva mai lungă de condus, spre Remetea şi Meziad, sat pe care-l lăsăm în urmă după ce în centrul lui cotim stânga, pentru a o lua pe forestierul ce duce la Cabana Meziad (acum închisă) şi Peştera Meziad (297 m). Aici ajungem la ora 11, după cum am vorbit în prealabil cu custodele pentru un tur ghidat în cea care s-a numărat la începutul secolului al XX-lea printre cele mai mari peşteri din Europa. Vizita prin lumea de basm a calcarelor durează mai bine de un ceas şi ne dezvăluie formaţiuni care aduc fantastic de mult cu lucruri şi fiinţe reale sau fantastice. Nici nu se poate spune că a fost prea mult solicitată imaginaţia celor care au dat nume precum „Caracatiţa”, „Meduza”, „Ciocul de pelican”, „Vulturii”, „Steagul”, „Degetele”, „Capul de extraterestru” şi „Orga” sau, în cazul sălilor, „Bucătăria” sau „Cămara”; formaţiunile respective s-au botezat parcă singure, atât de bine seamănă cu corespondentele lor reale. Amenajarea cu scări, balustrade şi reflectoare permite o vizitare facilă a camerelor mari, însă tare mi-ar plăcea să aflu ce se desfăşoară în galeriile închise publicului larg. Între altele, probabil că întinse colonii de lilieci, aflaţi în căutare de mai multă linişte decât cele câteva grupuri pe care le întâlnim între formaţiuni calcaroase şi mică aurie. De asemenea, mi-ar plăcea să revăd peştera fără graba aferentă unui tur ghidat în care nu participă numai grupul nostru şi în care am permanent senzaţia că sunt mânată de la spate.

La ieşire, mai pierdem puţin timp în magazinul cu suveniruri, unde ne încântă vasele din lut pictat, apoi începem să ne pregătim de drum pe triunghiul albastru care porneşte chiar de la peşteră. Însă custodele ne întreabă de ce dorim să facem tot acel drum destul de lung, la care am porni la o oră târzie pentru iarnă (e trecut de 12), când putem merge cu maşinile pe altă variantă. Şi ne arată pe hartă forestierul care continuă din Meziad spre coada Lacului Leşu, drum despre care ne spune că este practicabil fără nicio problemă. Stăm, ne sfătuim puţin şi alegem această variantă, spre marea dezamăgire a lui Pancu ce ar fi vrut să ne ţinem de lungul traseu iniţial. Revenim deci în Meziad cu maşinile şi, cum nu suntem atenţi, ne trezim din nou pe drumul spre Remetea. Dar dacă tot am ajuns aici, ne oprim puţin la Stejarul Secular din Remetea; împrejmuit de un gard la marginea drumului, acesta este ultimul exemplar al unei vechi păduri care, acum vreo patru secole, acoperea meleagurile apusene.

O luăm înapoi şi, de data aceasta, nimerim drumul în Meziad; de fapt, Bacea ne spune că l-a văzut şi prima oară, dar a refuzat să creadă că trebuie s-o ia pe acolo cu maşina. Totuşi, constatăm până la urmă că forestierul ce însoţeşte valea Pârâului Meziad nu e chiar atât de rău, iar peisajul dezvăluit, pudrat tot în ace de gheaţă, este superb. Lucrurile se strică însă la un moment dat pentru maşina cu gardă joasă a lui Dănuţ care, deşi încearcă în fel şi chip, renunţă la a mai trece peste un prag ce-i loveşte scutul. Cam aşa se prezintă drumul perfect practicabil descris de custode. Hotărâm totuşi să nu renunţăm şi, cum suntem doisprezece la număr cei rămaşi să facem acest traseu, ne înghesuim câte şase la Bacea şi la Adi în maşină. Continuăm deci în echipaj complet, doar ceva mai compactat, pe drumul cât de cât acceptabil până la serpentinele care urcă strâns şi abrupt în coasta versanţilor. Bacea se roagă să tragă maşina aşa greu încărcată şi încercată, îşi ascute instinctele de şoferiţă şi, până la urmă, reuşeşte să treacă practic un munte. Oprim ambele maşini în Valea Iadului, cu puţin înainte de coada Lacului Leşu, într-un loc în care casele de vacanţă par a da naştere unei noi aşezări.

Este trecut de ora 14:30 când pornim la drum şi ne întrebăm dacă n-am făcut o prostie urmând sfatul custodelui şi dacă nu era mai bine să ne fi ţinut de planul iniţial, fără să mai chinuim maşinile. O luăm în sus pe triunghi roşu, mai întâi pe un fost drum forestier din Măgura Beiuşele, apoi pe poteca în care se îngustează acesta, păstrându-se însă foarte clar traseul. Ne oprim câteva clipe la crucea înaltă aflată la marginea cărării şi admirăm Valea Iadului din primul punct în care aceasta începe să ni se dezvăluie, apoi continuăm urcuşul lin. Acesta se termină acolo unde drumul coteşte brusc stânga şi începem coborârea în valea numită La Vâlcei, străbătută de alt forestier lat, în care întâlnim triunghiul albastru venind dinspre Peştera Meziad. Abia acum, când vedem timpii inscripţionaţi pe o piatră, ne gândim că poate a fost mai bine că am venit cu maşinile până în apropiere.

Urmăm drumul ce coboară uşor şi, la un moment dat, triunghiul roşu schimbă direcţia spre stânga şi abia de acum încep urcuşul pronunţat pe Piciorului Porcului. Panta destul de solicitantă este îndulcită de lumina aurie a soarelui care pătrunde printre trunchiurile zvelte ale copacilor tineri şi prin coroanele golaşe, făcând să vibreze frunzişul putred. Urcăm aşa, mai un pas – mai o pauză, până la punctul de belvedere de pe Piatra Bulzului, desprinsă din traseul principal. De aici ni se desfăşoară la picioare Valea Iadului în întregime, cu tot cu afluenţi îngheţaţi, dealuri despărţite de văioage, păduri, labirint de drumuri şi case răspândite pretutindeni. Imaginea este extrem de frumoasă, scăldată în soarele portocaliu al după-amiezii târzii. Cum ora este 16, mâncăm ceva repede şi ne pregătim de continuarea drumului, cu câteva excepţii; Paul, Bacea, Dănuţ şi Hana decid să mai stea puţin la panoramă, apoi să revină pe lumină la maşini în aşteptarea noastră.

Noi, restul, grăbim pasul şi intrăm într-un ritm pe care eu abia pot să-l ţin. Urmăm acelaşi marcaj triunghi roşu pentru încă o tură scurtă de urcare, pentru ca apoi să coborâm abrupt în altă vale îngheţată ce se scurge în Lacul Leşu. Şi aici dăm de un drum forestier pe care îl urmăm în amonte, iar la ultima vale spre stânga să ne orientăm în direcţia respectivă, întrucât vedem deja silueta celui mai înalt punct al Pădurii Craiului. De acum urmează un război al nervilor pentru că nu numai că lipseşte complet poteca, dar avem de străbătut un lăstăriş tânăr, subţire, des şi îndărătnic, care ne şfichiuieşte cu fiecare ocazie. Deşi e aproape seară, prefer să diminuez şi mai mult lumina şi să-mi pun ochelarii de soare decât să risc vreun vreasc în ochi. Cu chiu cu vai, printre tirade de înjurături, la ora 16:45 punem victorioşi piciorul pe Vârful Hodrâncuşa (1027 m) – un vârf cu nume melodios, exemplar de colecţie în ciuda lipsei oricărei perspective de jur împrejur. Facem poze în fel şi chip cu borna vopsită în roşu care-l identifică, apoi, rebegiţi de frig şi presaţi de timp, o luăm în jos pe aproximativ aceeaşi cale pe care am urcat – deci tot prin lăstăriş, tot printre nuiele şi hăţiş.

Cum-necum, reuşim să ajungem în drumul forestier de jos, regăsim triunghiul roşu care acum urcă abrupt spre dreapta şi facem cale întoarsă tot într-un ritm susţinut pe drumul deja ştiut. Ne mai oprim pentru câteva secunde pe Piatra Bulzului, când ultimele lumini ale apusului tocmai se sting dincolo de măgurile orizontului, apoi îi dăm bice la vale, la deal şi iar la vale, după cum ne duce traseul. Ajungem la maşini la ora 18, în beznă completă, presărată numai cu sclipirile chiciurii îngheţate în lumina frontalelor.

Şoferii pricepuţi întorc autoturismele şi pornesc în lungul drum spre casă, presărat cu pante şi serpentine care, din nu ştiu ce motiv, par mai uşoare acum. Regăsim în siguranţă şi maşina lui Dănuţ, apoi îi dăm viteză spre Roşia, grăbiţi să prindem cât mai mult din ultima seară împreună. La complex, lumea e deja mai puţină pentru că o parte din petrecăreţii de revelion au plecat deja azi. Restul ne aşteaptă cu cartofi la plită şi ciocănele de pui gătite la vatra din faţa casei, aşa că ne bucurăm de un festin pe cinste. Apoi pregătim bagajele pentru mâine dimineaţă şi ne strângem în sala de mese pentru discuţii şi cântări, mai ales că va trece mult timp până îi vom revedea pe unii dintre prietenii noştri.

Ziua 5

Panicată de anunţul de cod galben de ninsori în sudul ţării, Bacea hotărăşte să pornim spre casă la ora 7:30 şi scoate de pe listă vizita la Castelul Huniazilor, spre marea mea dezamăgire. Totuşi, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, întârziem aproape o oră cu pregătirile, mai ales că vreo douăzeci de minute ne ia să înghesuim din nou totul în portbagaj. Alegem de data aceasta să o luăm spre Beiuş, mai ales că Ştefan ne-a avertizat că avem o bucată de drum prost, dar apoi e ca-n palmă.

Pornim deci spre sud şi ne oprim chiar la ieşirea din Roşia, acolo unde se află una dintre cele mai vechi mori de apă care încă funcţionează în Apuseni. Apare imediat şi proprietarul, un bătrân semeţ de aproape nouăzeci de ani, care ne descuie uşa clădirii din lemn care continue să macine cu ajutorul forţei Pârâului Roşia. După ce studiem moara şi interiorul său, bărbatul ţine să ne arate iscusinţa în mânuirea unui instrument muzical mai ciudat, însă regăsit adesea în această zona rurală după cum ne spune şi faptul că există un festival dedicat lui: vioara cu goarnă, sau higheghe, sau vioara Stroh.

Ne continuăm drumul spre Beiuş, loc unde oprim foarte scurt pentru a imortaliza un moment unic: Zura „împlineşte” 77,777 de kilometri. Să-i trăiască! O luăm apoi spre Ştei şi facem cunoştinţă cu drumul prost, aşa cum l-am văzut şi acum câteva luni în excursia din Apuseni, dar parcă o idee mai restaurat decât atunci. Însă de la Vâscău şi, mai ales, între Criştioru de Jos şi Lazuri, şoseaua este absolut înfiorătoare încât am prefera parcă forestierul de ieri, din Meziad. Calvarul se termină în Vârfurile, acolo unde cotim stânga spre Brad, după ce alimentăm cu benzină pentru ca Bacea să-şi ia grija de la cele numai două „liniuţe” la care a ajuns rezervorul. Până în Brad însă, Paul ar vrea să ne oprim zece minute la o biserică şi încercăm mai întâi în Lunca unde se înalţă pe un deal o frumoasă biserică din lemn, apoi în Baia de Criş, dar toate sunt deja închise. Abia în Ţebea află Paul că slujba s-a terminat azi mai devreme, pentru ca preotul să meargă cu botezul prin case.

Dar, chiar când întrebăm de toate acestea la biserica şi cimitirul din Ţebea, ne dăm seama că aceasta se află în mijlocul unui muzeu în aer liber, cel desfăşurat în jurul Gorunului lui Horea, acum susţinut doar de cimentul şi armătura care i-au umplut scorburile – arborele bătrân de opt sute de ani lângă care venea Avram Iancu să le vorbească transilvănenilor. Tot aici, mult mai tânăr, se află Gorunul lui Avram Iancu, ca şi mormântul împodobit cu tricolor al celui care l-a plantat, mormânt acoperit de o placă adusă de Ghoerghe Brătianu şi Constantin Giurescu. Ceva mai încolo, şi mai tineri, sunt gorunii sădiţi de regele Ferdinand, regina Maria şi generalul Berthelot; cândva, a existat şi unul pus de Ceuşescu, dar în noaptea de 22 decembrie 1989 câţiva săteni l-au tăiat şi l-au pus pe foc. O prezenţă nostimă, datorită poveştii sale, este gorunul plantat de Băsescu – nişte cheflii au vrut să-l scoată şi n-au reuşit, aşa că au băgat cumva, prin porţile înguste ale cimitirului, o vacă, au legat-o de gorun şi au pus-o să tragă, dar arborele tânăr a rezistat eroic. La umbra copacilor ce străjuiesc biserica se află şi mormintele câtorva dintre cei care au militat pentru dezrobirea Ardealului, precum şi un grup de cruci împodobite cu tricolor, în cinstea soldaţilor cunoscuţi şi necunoscuţi, morţi în Primul Război Mondial.

După această vizită care se prelungeşte mai mult decât anticipam iniţial, pornim în grabă spre Brad şi Deva, unde intrăm, în sfârşit, pe autostradă. Ce-i drept, trebuie să ieşim de pe ea în zona Miercurii Sibiului, acolo unde s-a surpat astă vară, pentru ca apoi să reintrăm pentru ultimul pasaj. Urmează Valea Oltului care ne face trecerea de la soarele strălucitor din Podişul Transilvaniei la negurile umede olteneşti. În Râmnicu Vâlcea oprim să mâncăm un prânz întârziat la deja cunoscutul restaurant D’Amici; când văd ce înghesuială e înăuntru mă bucur că am apucat să fac rezervările de pe drum. Ne răsfăţăm cu bucate alese şi îmi promit că de mâine intru la un regim de viaţă mult mai cumpătat după „desfrâul” culinar întreprins de revelion. De acum până acasă nu mai avem mult, dar drumul durează ceva din cauza aglomeraţiei şi a condiţiilor meteo care încearcă să adeverească acel cod galben. Pe Dealul Negru se circulă greu, iar autostrada e plină de zăpadă viscolită de un vânt care, uneori, destabilizează maşina. Ajungem în sfârşit în Bucureşti, cu fundurile lăţite de atâta drum, dar cu minţile relaxate după un concediu frumos şi cu inimile pline de amintiri plăcute.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s