Accept, 9.7 Richter & Arthur (Arenele Romane, Bucureşti)

Într-o perioadă concertistică aglomerată, Arenele Romane se umplu din nou de sunete metalice, de data aceasta propunându-ne un heavy metal ca la carte, venit din partea unor veterani ai scenei internaţionale. Nu este pentru prima dată când Accept ne calcă pragul, însă de fiecare dată interesul suscitat în rândul iubitorilor de metal este mare, indiferent de componenţă. Justificat, mai ales când ai în spate aproape patruzeci de ani de activitate. Da, mai că nu-mi vine crede că la anul se împlinesc patru decenii de la înfiinţarea Accept, iar faptul că doi dintre membrii fondatori s-au aflat permanent în trupă mi se pare şi mai incredibil.

Dar, până la capul de afiş, ne delectăm cu o noutate a underground-ului românesc, un experiment instrumental sub forma de trio – Arthur. Proiectul îi aparţine lui Eugen Arthur Popovici, al cărui nume a fost mult timp asociat cu trupa Interzis. După prestaţia solo de pe scena secundară a ediţiei trecute Metalhead Meeting, prestaţie care a smuls destule exclamaţii admirative, chitaristul revine într-un eveniment Metalhead alături de bas şi baterie. Ceva îmi spune că formula de trupă nu este deloc veche şi nu ştiu dacă greşesc când spun că este prima cântare sub această formă, însă zău dacă se cunoaşte. Avem de-a face cu incursiuni progresive excelent închegate, unde chitara este – evident – primadonă, însă fără a lăsa celelalte două instrumente în stadiul pur de acompaniament sau secţie ritmică, pentru că acestea completează structurile complexe ale „vocii” principale prin linii muzicale atent construite şi improvizaţii inspirate. Da, îmi place Arthur şi mă bucur că seara a început cu aşa surpriză; nu mi-ar părea deloc rău dacă reprezentaţia ar fi mai lungă, dar e timp pe viitor dacă Eugen şi ai săi nu vor rămâne la stadiul de proiect.

Îţi dai seama cât de repede trece timpul atunci când ai impresia că trupa pe care o ai în faţă încă este „abia înfiinţată” şi parcă mai ieri i-ai văzut primele concerte, deşi în curând se fac zece ani de atunci. Cred că e clar că vorbesc despre 9.7 Richter, deşi o privire obiectivă ar clasa trupa bucureşteană printre, dacă nu veteranii, măcar experimentaţii scenei autohtone. Ce-i drept, la capitolul discografie şi stabilitate a componenţei lucrurile sunt ceva mai „recente”, însă asta nu-i miră pe cei care ştiu cât de greu e să menţii o formulă şi să mai şi înregistrezi ceva. Avem parte de un concert energic, în care baza heavy metal cu puternice influenţe Judas Priest este pigmentată cu ceva accente thrash; dinamismul compoziţiilor este bine susţinut de atitudinea efervescentă a celor cinci muzicieni, între care se remarcă singurul membru aflat în grup de la debut, chitaristul Adrian „Sinner” Rus, precum şi solistul Cosmin Aioniţă, posesorul unor acute pătrunzătoare şi bine controlate. Deşi mi se pare o prezenţă tonică, mai ales pe scenă, şi îmi place să-i ascult piesele, constat încă o dată că 9.7 Richter nu este totuşi o revelaţie; şi probabil nici nu va fi, capitolele inovaţie şi experiment original dovedindu-se destul de închise. Atuurile sale rămân însă personalitatea bine conturată şi conştiinciozitatea cu care muzicienii îşi fac treaba.

După cum spuneam la început, să fie încă pe meterezele metal-ului, inclusiv concertistic, după aproape patruzeci de ani este în sine o realizare pentru orice trupă, mai ales când n-a avut cea mai lină istorie, fragmentată de trei momente în care lucrurile păreau încheiate. Dar iată că Accept încă înregistrează albume şi porneşte în turnee mondiale şi o face bine de tot. Concertul de la Bucureşti face parte din Blind Rage World Tour, prin care promovează albumul foarte bun apărut anul trecut. Vă miraţi că, de exemplu, concertul de acum câteva zile de la Grenoble a fost sold out? Eu nu. Nu când am în faţă un duet chitară-bas absolut nebun, în cel mai pozitiv sens, format din „stâlpii” de susţinere ai formaţiei – Wolf Hoffmann şi Peter Baltes, nişte adevăraţi show-men ce îmbină îndemânarea instrumentală cu dinamitarea scenei. Între ei, se agită un alt personaj care, deşi n-ai zice la o primă vedere, se impune prin voce şi atitudine: Mark Tornillo. Îmi amintesc încă o dată cât de neîntemeiate mi-au fost temerile când acesta a aterizat într-o trupă atât de bine identificată cu personalitatea puternică a solistului de atunci (Udo Dirkschneider), pentru că Tornillo nu numai că s-a potrivit ca o mănuşă în Accept, dar trupa şi-a continuat evoluţia de la venirea sa şi a lansat alte trei albume reuşite. Echipa este completată de noile „achiziţii” de anul acesta, chitaristul Uwe Lulis (a cărui muncă am admirat-o în Grave Digger şi mai ales în Rebellion) şi excelentul toboşar Christopher Williams.

Concertul este deschis, ca şi albumul promovat, prin Stampede şi te loveşte încă de la început energia debordantă a celor trei rockeri nu chiar tineri, dar aflaţi într-o formă de invidiat şi animaţi de un chef de cântat molipsitor. Tornillo, Hoffmann şi Baltes îşi trec de la unul la altul rolul de frontman, ceea ce face ca show-ul să fie şi mai dinamic şi nu o dată te întrebi unde să te uiţi mai întâi, ce să asculţi mai atent. Deşi, statistic vorbind, piesele ultimului album sunt cele mai multe la număr, acestea nu domină un set foarte echilibrat între vechi, nou şi preferinţele fanilor; în schimb punctează două potenţiale hit-uri, Dark Side of My Heart şi Dying Breed, cel din urmă cântat la refren de întreaga audienţă – semn că imnurile heavy metal nu fac parte doar din trecutul Accept. Acest lucru este întărit de compoziţii relativ noi, No Shelter, Shadow Soldiers şi mai ales Stalingrad, preferata mea personală din ultimii ani. O scurtă privire prin cortul ce acoperă Arenele îmi dezvăluie un public receptiv şi entuziast, aşa că n-am nicio îndoială: Accept este încă de actualitate. Nu trebuie deci să mai descriu nebunia generată de piesele care au cimentat locul trupei în istorie – London Leatherboys, Livin for Tonite, Restless and Wild, Midnight Mover, Bulletproof, Princess of the Dawn sau Fast as a Shark fac ravagii de fiecare dată când riff-urile se succed cu repeziciune şi vocea se plimbă fără probleme, în forţă răsunătoare, prin registrul acut.

Astfel se scurg două ore de heavy metal marca inconfundabilă Accept, încheiate fulminant cu Metal Heart, Son of a Bitch şi, evident, Balls to the Wall. Ştii că o trupă are succes la public atunci când acesta nu doar că preia rolul solistului la refrene, ci şi linia melodică a chitarei, astfel încât riff-urile sunt înlocuite de un cor întins cât Arenele Romane. Jos pălăria, Accept! Pentru muzică, dar mai ales pentru atitudine.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s