Cabana Suru (Munţii Făgăraş)

N-am apucat nicio tură la munte de când s-a aşternut zăpada, aşa că aproape orice este binevenit, mai ales când se anunţă personaje pe care nu le-am mai văzut demult. Chiar dacă un traseu până la Cabana Suru nu generează vreun entuziasm major în lipsa certitudinii că vom avea timp şi vreme bună de urcat până în creastă, ne bucurăm că-i vom reîntâlni pe Ştefan, Ripper şi Iulia, oameni de care abia mai ştim cum arată. În afară de mai sus numiţii, veniţi din Copenhaga, Timişoara, respectiv Alba Iulia, mai spun prezent doi prieteni timişoreni de-ai lui Ripper, Roxy şi Alex, precum şi gaşca din Bucureşti: Livia, Vlăduţ, eu, Hike, Cristina, Neghiniţă şi Andrej. Deşi pornim destul de devreme din Bucureşti, plecarea în formulă completă din Sebeşu de Sus se face abia la 12:15, pe o vreme destul de mohorâtă, dar călduţă.

Lăsăm maşinile lângă podul ce traversează Moaşa Sebeşului (500 m) şi o luăm spre stânga, pe triunghiul roşu care suie drumurile nămoloase de care ale Muntelui Moaşei. Prima parte urcă destul de susţinut prin pădurea rară de sub Vârful Scaune, apoi se transformă într-o potecă uşor ascendentă, destul de domoală, a cărei ultimă deschidere spre vale şi creasta Făgăraşului se face în poiana luminoasă de pe Culmea Plăieţului. Codrul devine mai des, aerul mai rece, iar panta mai solicitantă până în Curmătura La Cărarea Florii (1005 m), la confluenţa cu traseul marcat cu triunghi albastru, dinspre Moaşa Avrigului. Covorul bogat de frunze mai jos lasă loc peticelor de zăpadă, în timp ce o pulbere fină brodează cetina de brad şi fâşii subţiri de noroi au îngheţat în forme neobişnuite, ca şi cum cineva le-ar fi desprins cu dalta dintr-un iglu murdar. Ultima parte a traseului, chiar înainte de cabană, este cea mai problematică din cauza zăpezii care s-a topit zilele trecute şi a devenit bocnă peste noapte, astfel încât, deşi urcuşul s-a mai domolit, am impresia că merg în reluare şi fiecare pas înainte revine pe jumătate înapoi.

Cu chiu cu vai, la ora 14:45 intru pe uşa Cabanei Suru (1450 m), acolo unde mă întâmpină cu ceai şi cafea Bogdan, cabanierul gospodar şi primitor cu care am vorbit zilele trecute pentru cazare. Pe măsură ce apare tot grupul, începem să ne luăm în primire paturile de la mansardă, apoi ne punem pe înfulecat masa de prânz, iar ciorba fierbinte pregătită tot de cabanier este o adevărată binecuvântare. La ora 16, cu burţile pline, ne propunem să mai facem totuşi puţină mişcare pe ziua de azi şi reluăm urcuşul – de data aceasta eliberaţi de bagaje – pe triunghiul roşu, prin pâlcul de pădure de deasupra cabanei. Spre deosebire de acum doi ani şi jumătate, când am venit la Suru şi înotam efectiv prin zăpadă, aceasta acum nu e foarte mare, dar nici prea potrivită pentru colţarii pe care mi i-am pus din exces de zel.

Ajungem repede în poiana marcată bine printr-un stâlp, de lângă care se deschide largă Valea Oltului cu cârligele sale din Podişul Transilvaniei împânzit de neguri subţiri, apoi reintrăm printre arborii rari până când ni se desface în faţă golul alpin. De aici în sus nu am mai urcat până acum, deci fac pentru prima dată cunoştinţă cu panta destul de abruptă pe care o străbatem în serpentine printr-un omăt cu nivel tot mai crescut. Pe măsură ce înaintăm pe Fruntea Moaşei, constatăm cu tristeţe nu doar că se înserează, dar şi că intrăm într-o ceaţă ce se îndeseşte spre creastă, aşa că odată ajunşi la Monumentul Alpinistului din Şaua de sub Gorganu (1770 m), la ora 17, hotărâm să facem o poză de grup şi apoi cale întoarsă. Deja nu mai vedem mare lucru în jurul nostru, deci nu are sens să continuăm spre creastă unde am pune piciorul noaptea. Îi dăm deci la vale pe urmele proaspăt săpate şi ne mai bucurăm câteva momente de ultimele urme de apus, înroşite dincolo de piscurile muntoase. Apoi se aşterne întunericul, numai că noi tocmai păşim în adăpostul cald şi ocrotitor al cabanei.

Cina este însoţită de multă voie bună, cântări al căror ton îl dă chitara cărată şi mânuită de Ştefan, discuţii amuzante, jocuri de Catan şi fotografii nocturne cu Sibiul reflectat pe norii groşi, numai că eu nu apuc să mă bucur prea mult de aceste aspecte când ştiu că în mansardă mă aşteaptă un pat moale, cald şi ademenitor. Cedez destul de repede după o săptămână lipsită de somn, iar dopurile de urechi se dovedesc cea mai inspirată soluţie pentru a nu şti nimic până dimineaţa.

Duminică mă mobilizez la micul dejun, închei socotelile pentru cazare şi masă, îl admir pe huskyul Google cum aleargă vesel prin zăpadă, apoi îmi iau aparatul foto şi urc pe poteca bătută ieri până în prima parte a golului alpin, pentru a profita de zarea destul de senină astăzi. Mă întorc la grupul pregătit de plecare, facem o poză în faţa cabanei unde ne-am simţit atât de bine şi pornim în jos pe acelaşi traseu pe care am urcat ieri. Mi-ar fi plăcut să coborâm pe punctul roşu de pe Valea Moaşei Sebeşului, dar suntem avertizaţi că e plin de gheaţă pe acolo şi nu găsesc amatori de astfel de aventuri. Deşi plec împreună cu restul lumii la 11:30, se pare că mă fură gândurile şi măresc ritmul, plictisită parcă de acest drum nu foarte ofertant în imagini. După două ceasuri ajung la marginea Sebeşului de Sus şi constat cu uimire că nu recunosc locul – nu văd nici podul, nici maşinile, nici casa impozantă lângă care le-am parcat. Şi-mi dau seama că undeva am ratat poteca marcată şi am urmat drumul forestier care intră în sat prin altă parte, undeva mult mai în dreapta. Ştiu că varianta cea mai cuminte ar fi să mă întorc până la ultimul marcaj văzut, dar mai ştiu şi că asta e destul de mult în urmă şi aşa mă încearcă o lipsă de chef… Pornesc deci peste câmpul cuiva, bucuroasă că respectivul n-a pus garduri, mă înfund în nişte rugi de mure şi până la urmă găsesc o potecă promiţătoare. Sperând în continuare să nu nimeresc în vreun gard, o urmez şi constat încântată că mă duce chiar lângă podul căutat.

La maşină Hike aşteaptă de ceva timp şi tocmai se gândea să se bage la somn, dar, din moment ce am apărut eu, înseamnă că trebuie să se strângă în curând şi restul lumii. Ei bine, greşit, pentru că mai trec vreo trei sferturi de oră până soseşte grupul şi aflu curând despre scrânciobul de lângă cabană, lenea din poiana însorită şi mersul desculţ al Iuliei. Reuşim într-un final să ne organizăm bagajele şi, cu părere de rău, ne despărţim. Iulia şi maşina lui Ripper pornesc spre Sibiu, în timp ce noi, restul, împărţiţi în maşinile lui Hike şi Ştefan, o luăm din loc spre Râmnicu Vâlcea, unde ne propunem să mâncăm la D’Amicii. Părerile sunt împărţite despre acest restaurant care mi-a plăcut extrem de mult când m-am întors din Buila, însă impresia generală este una bună. Apoi îi dăm bice spre Bucureşti, însoţiţi de selecţia muzicală cel puţin dubioasă a lui Hike, larg acoperitoare a anilor ’90 şi puţin după. Deloc surprinzător, somnul mă fură în curând şi mă mai trezesc abia în capitala înfrigurată. Nu mai am de adăugat decât motto-ul de final al lui Vlăduţ: şi mâine mergem la serviciu!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s