Nightwish, Arch Enemy & Amorphis (Romexpo, Bucureşti)

Este destul de ciudat să ai pe acelaşi afiş trei nume internaţionale consistente, fără a fi vorba despre un festival; astfel se justifică total interesul mare arătat de public şi un pavilion central al Romexpo plin încă de la începutul evenimentului, care pe parcurs va deveni aproape neîncăpător, inclusiv în „tribunele” dispuse la primul etaj. În mod clar, Europa are parte de un turneu de gală, cel puţin prin prisma renumelor celor trei trupe care au scris câteva pagini din cartea recentă a istoriei metal-ului.

Tot ciudat este şi să vezi Amorphis pe post de primă trupă de deschidere, ceea ce înseamnă un concert scurt, mult prea scurt pentru gustul multora din sală. Dar – hei! – ne mulţumim cu ce avem şi ne punem toate speranţele în show-ul anunţat pentru începutul lui aprilie, când finlandezii vor descinde la noi cu forţe proaspete, aferente unui cap de afiş. Până una alta, presaţi de împrejurări, se axează pe prezentarea celui mai recent album, Under the Red Cloud, căruia îi dedică mai mult de jumătate din recital. Dintre piesele acestuia, Sacrifice şi Bad Blood mi se par excelente în variantă live datorită dinamismului şi expresivităţii lor, iar acestora li se adaugă Death of a King şi The Four Wise Ones pentru a prinde gustul „de scenă” al discului. Ceva mai vechi, Hopless Days şi Silver Bride completează prestaţia condensată, pe care finlandezii o încheie pe cai mari, cu una dintre cele mai iubite şi mai cântate piese ale lor – House of Sleep, în plin cor al spectatorilor. Concertul Amorphis din seara aceasta confirmă teoria conform căreia esenţele tari vin în sticluţe mici, pentru că cei şase muzicieni demonstrează încă o dată de ce sunt atât de apreciaţi – total conectaţi la public, impecabili la instrumente, dăruire completă. Iar Tomi Joutsen, cu recuzita sa de explorator al adâncurilor, e indiscutabil un frontman carismatic, plin de vervă şi emoţie – dincolo de calităţile vocale recunoscute. Deci, după cum am zis, esenţe tari în sticluţe mici; dar, credeţi-mă, abia aştept ditamai damigeana la primăvară, plină ochi cu metal melodios, cuprins undeva în gama gothic/heavy…

Nici pe Arch Enemy n-o văd prea uşor ca trupă de deschidere, dar măcar suedezii au la dispoziţie mai mult timp pentru a se desfăşura. Ştiu că au mai cântat la noi cu Alissa White-Gluz la voce, însă cum i-am ratat atunci sunt extrem de curioasă ce poate în concert tânăra solistă; pe album deja ştiu, însă de multe ori proba live este una edificatoare. Iar fata cu părul albastru o trece cu brio la toate capitolele – voce de zile mari, prestaţie încât scena pare prea mică, formă fizică de invidiat. O demonstrează în special abordarea compoziţiilor de pe War EternalWar Eternal, Stolen Life, You Will Know My Name, As the Pages Burn şi Avalanche, dar şi adaptabilitatea la hit-urile mai vechi, binecunoscute, precum Ravenous, Under Black Flags We March, No Gods No Masters, Nemesis sau Enter the Machine. Nu cred că mă hazardez când spun că succesoarea Angelei Gossow o întrece pe aceasta – nu atât din punctul de vedere al carismei, cât prin vocea sa mult mai versatilă, mai flexibilă între growl şi clean, mai plină de nuanţe şi mai proaspătă. Toate acestea se suprapun peste liniile melodioase şi cantabile ale death metal-ului marca Michael Amott, structuri solide, închegate şi memorabile. Publicul fierbe, atmosfera este copleşitoare şi trupa dă impresia că se hrăneşte din energia audienţei. Iar ca bonus pentru un vechi fan Nevermore mă bucur de prezenţa lui Jeff Loomis, o binevenită infuzie de forţe proaspete primită de Arch Enemy anul trecut. Nu am fost niciodată fan „hard-core” al suedezilor şi îmi vine greu să cred că voi deveni, însă aş vrea să mă abonez la concertele lor.

Şi acum, momentul adevărului. Recunosc că, de când a plecat Tarja Turunen din Nightwish, nu mi-au mai plăcut nici albumele, nici prestaţia live, iar asta nu neapărat din cauza succesoarei sale, Anette Olzon (a fost şi ea un factor). Discul lansat anul acesta, Endless Forms Most Beautiful, mi-a lăsat impresia că este singurul cât de cât reuşit dintre ultimele patru, cu câteva piese bune şi o voce feminină mai potrivită compoziţiei – Floor Jansen, cunoscută deja din After Forever. Deşi, din motive evidente, lipsit de efectele pirotehnice prezente în restul turneului, show-ul finlandezilor promite a fi exploziv din prima clipă, când startul este dat de Shudder Before The Beautiful, una dintre cele mai dinamice piese ale ultimului album, perfectă pentru scenă. Când văd că urmează Yours Is An Empty Hope, din aceeaşi factură, la care se adaugă prezenţa scenică a cuceritoarei Floor, îmi cresc aşteptările extrem de joase că va fi un concert reuşit. Ever Dream şi Wishmaster cu o sală întreagă exaltată întăresc puţin aceste speranţe încă fragile, încep să cred că totuşi Nightwish s-a întors; măcar live.

Însă în cele două ceasuri de concert am timp să-mi dau seama că visele îmi sunt deşarte şi doar câteva alte sclipiri îl scot din monotonie şi anost: căldura cimpoiului mânuit de Troy Donockley, personalitatea debordantă a lui Floor, un Marco Hietala exuberant şi într-o formă de invidiat, Alpenglow (probabil cea mai agăţătoare piesă din istoria recentă a trupei), Storytime, Nemo şi Stargazers. Dau toate acestea la o parte şi rămân cu un concert fad; nu neplăcut, dar fără sare şi piper. Şi, deşi îşi arată de câteva ori limitele vocale pe piese mai vechi, nefiind soprană pur-sânge – fie o mică gherlă, fie lipsă de forţă în registrul acut interpretat corect, nu o găsesc pe Floor responsabilă pentru lipsa de interes care mă cuprinde. În mod clar, alături de Marco, ea este cea care ţine show-ul in picioare, mai ales că Emppu Vuorinen nu se numără deloc între cei mai virtuozi chitarişti, lucru destul de important într-o trupă de metal simfonic.

Degetul arată fără să vrea către principalul compozitor, Tuomas Holopainen, căruia nu-i poţi imputa nimic în ceea ce priveşte calităţile de clăpar (studio sau concert), dar pe care îl poţi trage de mânecă pentru structurile fie lipsite de personalitate, fie reciclate din reţetele aplicate cândva cu succes. Îmi pare rău, dar My Walden, While Your Lips Are Still Red, Élan, Weak Fantasy, 7 Days To The Wolves, I Want My Tears Back sau Last Ride of the Day nu-mi spun absolut nimic, în ciuda pompei cu care sunt prezentate, iar Ghost Love Score pur şi simplu se pierde între atâtea platitudini. În acest context, finalul pe nume The Greatest Show on Earth, cu ale sale cinci capitole, prelungeşte ironic un „show” care nici măcar „great” nu e. Păcat, cândva Nightwish părea să fi găsit reţeta autenticităţii muzicale, acel succes care nu se măsoară în numărul de oameni înghesuiţi să îi vadă pe finlandezi.

La final, constat că în seara aceasta s-au desfăşurat trei grupuri care mai au ceva în comun în afara apartenenţei la scena largă a metal-ului. Toate trei au schimbat solistul într-un moment în care acesta se identifica aproape complet cu trupa. Amorphis a fost intens criticată când Tomi Joutsen i-a luat locul lui Pasi Koskinen şi a făcut mutări radicale în ceea ce priveşte linia vocală. Arch Enemy a avut de înfruntat mai puţine adversităţi pentru ca Angela Gossow a fost cea care a „promovat-o” pe Alissa White-Gluz, dar lumea tot s-a întrebat cum se va achita aceasta de vocalizele death metal reprezentative pentru trupă. În ambele cazuri, schimbarea nu doar că a fost bine integrată, dar formaţiile şi-au continuat procesul evolutiv, fie în altă direcţie (la fel de apreciată – primul caz), fie în cea consacrată (al doilea caz). Deci nu pot fi acuzată că ţin cu dinţii de o anumită „ordine” în vreo trupă. Pe de altă parte, Tarja Turunen a părăsit Nightwish en fanfare şi, deşi nu contribuia activ la procesul de creaţie, pare că a furat cu ea şi muza; oare va reveni aceasta? Pentru că am impresia că Holopainen şi ai săi nu au reuşit nici acum această tranziţie; sau poate că m-ar fi încercat acelaşi sentiment de inutilitate în seara aceasta chiar dacă la voce ar fi fost tot Tarja?

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s