Israel Ziua 5: Ierusalim, Betleem

În ultima zi de mini-vacanţă, Vlăduţ şi Livia decid să rămână în Tel Aviv pentru a explora şi ei Jaffa, mai ales că au avionul în această seară, iar noi care plecăm mâine dimineaţă hotărâm că avem timp şi chef pentru încă un drum la Ierusalim şi, mai departe, la Betleem. Aceeaşi rată pe jumătate plină cu uniforme şi mitraliere ne depune în staţia centrală din Ierusalim. O luăm repejor spre centru şi găsim cu o oarecare greutate intrarea spre Cupola Stâncii; deşi există mai multe străduţe care duc într-acolo (toate bine păzite de soldaţi înarmaţi), poarta de acces este undeva pe lângă Zidul Plângerii, într-un gang de unde ai avea impresia că intri la vreun muzeu, după un control minuţios al bagajului şi paşaportului. Templul musulman este într-adevăr impresionant, atât prin zidurile groase cu tot felul de anexe (toate purtând amprenta binecunoscutei arhitecturi arabe cu modele vegetale şi geometrice), cât mai ales prin moscheea în sine. Un uriaş dom cu acoperiş auriu, scânteietor în soarele puternic, cu pereţii îmbrăcaţi în gresie predominant albastră şi sute de motive decorative, cu arcade, coloane şi nişe – totul subliniază importanţa structurii octogonale în care doar musulmanii îşi pot aduce paşii. Atmosfera în această enclavă palestiniană din Ierusalim este destul de încordată, mai ales când în incintă pătrunde un grup de soldaţi israelieni; toţi cei care până atunci stăteau sub copaci şi citeau sau recitau din Coran, bărbaţi şi femei, încep să-i huiduiască şi să-i spurce încât nu ştii unde ar fi cel mai bine să te afli pentru un minim de siguranţă. Aşa că cea mai bună idee este să ne luăm cât mai repede tălpăşiţa.

Reveniţi în afara zidurilor Cupolei, o luăm spre Poarta Leului şi ne oprim la varianta catolică a Bisericii Sfânta Ana, construită de cruciaţi acolo unde au considerat că s-a născut Ana, mama Mariei; structura romanică din prima jumătate a secolului al XII-lea compensează simplitatea decorurilor cu grandoarea spaţiului descris de arcele curbe, coloanele solide şi tabernacolele largi. În faţa bisericii se întind ruinele a ceea ce au fost cândva, cam din secolul al VIII-lea î.Hr., Rezervoarele Vitezda. Folosite iniţial pentru captarea şi păstrarea apei izvoarelor, atât de necesară cetăţii, au fost transformate mai târziu, în perioada romană, în băi publice; conform Evangheliei după Ioan, apele care se strângeau aici erau tămăduitoare pentru cei infirmi. În ciuda vechimii întregii structuri de piatră, descoperirile arheologice au scos la iveală un complex de clădiri destul de bine conservat, pe aleile căruia ne putem plimba şi noi acum în voie, alături de cârdurile de pisici.

Ieşim din cetate pe Poarta Leului şi ne îndreptăm către Mormântul Fecioarei, însă de data aceasta nu intrăm în biserica ortodoxă, ci în peştera care se cască alături şi pe care am găsit-o închisă acum câteva zile: Grota Ghetsimani. Aceasta este peştera în care s-a rugat Iisus înainte de a fi vândut de Iuda şi a fost transformată în cele două milenii într-o capelă joasă, cu pereţii naturali decoraţi cu icoane şi alte picturi murale cu simbolistică religioasă. Ne îndreptăm apoi, prin Cartierul Arab, către Poarta Damasc, probabil cea mai grandioasă cale de acces în cetate încă din secolul al XVI-lea. Dincolo de ea există o mică autobază din care pornesc microbuze şi spre teritoriile palestiniene, destinate cetăţenilor arabi care lucrează în Ierusalim; de aceste curse regulate profită şi turiştii ce doresc să ajungă, de exemplu, la Betleem şi nu vor să dea o căruţă de bani pe taxiurile speculante. Drumul cu un astfel de microbuz este destul de confortabil, rapid şi extrem de ieftin, singurul inconvenient fiind aşteptarea la graniţă de la întoarcere. Dar până acolo mai avem.

***

Cea mai veche atestare documentară a Betleemului, din secolul al XIV-lea î.Hr. este o scrisoare a guvernatorului Ierusalimului către faraon şi semnalează un sat al canaaniţilor din apropiere; însă dovezile locuirii umane, sub formă de morminte descoperite recent, plasează începuturile aşezării undeva mult mai devreme, în secolul al XXII-lea î.Hr. Cu toate că Biblia identifică Betleem drept Oraşul lui David şi, mai târziu, locul unde s-a născut Iisus, menţionările acestei mici localităţi sunt destul de rare în alte surse istorice scrise. Se ştie însă că satul este complet distrus în secolul al II-lea d.Hr. de către împăratul Hadrian, pentru ca mai târziu să fie reconstruit sub patronajul împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, la începutul secolului al IV-lea. În secolul al VII-lea, Betleemul trece sub stăpânire musulmană, odată cu întreaga regiune, însă biserica ctitorită de Sfânta Elena reuşeşte cumva să scape planurilor de demolare. La finalul secolului al XI-lea, cruciaţii cuceresc oraşul, îl fortifică, fondează o nouă mănăstire şi înlocuiesc clerul ortodox cu cel catolic în fruntea comunităţii creştine; acesta este probabil şi motivul din care, la reinstalarea ocupaţiei musulmane, doar catolicii sunt forţaţi să plece. Odată cu expulzarea lor, un veac mai târziu, are loc şi declinul economic al unei aşezări care începea să înflorească, pe baza comerţului cu apusul Europei. Începând cu secolul al XVI-lea, sub stăpânire otomană, creşte din nou comunitatea catolică alături de cea ortodoxă, iar oraşul capătă proporţii şi îşi sporeşte comerţul cu grâne şi struguri. Sfârşitul secolului al XIX-lea prezintă o emigraţie intensă a locuitorilor în special către America de Sud, ca rezultat al şomajului şi taxelor împovărătoare. În timpul Mandatului Britanic, se ia decizia ca Betleemul să facă parte din enclava specială destinată Ierusalimului, controlată de O.N.U., însă Războiul Arabo-Israelian precedent înfiinţării Israelului marchează capturarea Betleemului de către Iordania. Astfel, oraşul rămâne sub controlul Iordaniei încă două decenii, până când este ocupat de forţele israeliene, odată cu întreaga Cisiordanie. La sfârşitul secolului al XX-lea, acest teritoriu este predat Autorităţii Naţionale Palestiniene, cea care îl controlează şi astăzi. Odată cu retragerea trupelor israeliene, populaţia Betleemului devine majoritar musulmană, cu o solidă comunitate creştină şi fără niciun locuitor evreu. Cei şapte sute de kilometri de zid care despart Cisiordania de Israel, controalele amănunţite ale arabilor care trec graniţa şi instabilitatea politică justifică un cost mult mai scăzut al traiului faţă de oraşele israeliene, într-o localitate bazată acum mai ales pe turism.

După cum ziceam, microbuzul luat de lângă Poarta Damasc este cea mai convenabilă variantă pentru a ajunge în Betleem; acesta trece rapid pe lângă punctul de frontieră dintre zona israeliană şi cea palestiniană, fără niciun fel de control în această direcţie. Apoi intră pe străzile înguste, majoritatea în pantă, din micul oraş şi ne mirăm cum de poate ditamai hardughia să ia curbele din sensurile giratorii fără să se urce pe trotuar. Într-un final, coborâm la capăt, refuzăm ofertele taximetriştilor de a ne duce în centrul aflat „foooarte departe” (cam un kilometru şi ceva) şi căutăm artera principală de acces către inima oraşului. Observăm repede că aici nu există nici urmă de soldat israelian, singurele uniforme – rare – fiind ale unui fel de poliţie palestiniană, despre care nu-mi dau seama dacă este acolo pentru siguranţă sau pentru ordinea rutieră.

Punctul central al oraşului este reprezentat de Piaţa Ieslei, acolo unde prima pe care o vedem este silueta albă, crenelată şi cu o semilună în vârf a Moscheii Omar – singura moschee din Betleem, construită la mijlocul secolului al XIX-lea pe pământ donat de Biserica Ortodoxă Greacă. Puţin mai încolo se întinde în toată grandoarea sa de cetăţuie, cu ziduri masive din piatră şi clopotniţe ce îndreaptă către cer cruci metalice, Biserica Naşterii lui Hristos. Cele mai vechi părţi ale sale datează din secolul al IV-lea, restul s-a construit două veacuri mai târziu, astfel încât este una dintre cele mai vechi biserici existente pe teritoriul Israelului şi singura bizantină rămasă nealterată. Încă de la porţile din lemn sculptat în totalitate îţi dai seama că e vorba de un lăcaş de cult deosebit, asta în ciuda lucrărilor ample de restaurare care se desfăşoară înăuntru. Interiorul e specific bisericilor răsăritene, cu altarul ascuns printr-o catapeteasmă superbă, în care metalul în filigran alternează cu icoanele îmbrăcate în argint şi picturile pe lemn. Coloanele de susţinere sunt de asemenea îmbrăcate în pictură murală, ca şi pereţii laterali neascunşi încă de schele. Ieslea se află undeva sub altar, iar pelerinii ajung acolo după ce aşteaptă la o coadă destul de consistentă; la capătul rândului de trepte se află o mică firidă în stâncă, cu o stea din argint pe podeaua de marmură ca semn al locului unde s-a născut Hristos. Astăzi biserica se împarte între ortodocşi, armeni şi copţi, în timp ce catolicii au alături, chiar lipită, Biserica Sfânta Ecaterina, ridicată în secolul al XV-lea ca parte a mănăstirii franciscane aflate aici, într-un amestec interesant de stil romanic târziu şi gotic.

O luăm pe labirintul de străduţe ce încadrează complexul religios şi ajungem la Capela Grota Laptelui, înălţată în pentru prima dată în secolul al V-lea, deasupra peşterii în care Fecioara şi-ar fi alăptat Pruncul; se spune că laptele căzut pe stânci le-a dat acestora albeaţa care ne înconjoară şi astăzi odată coborâţi în subteran. De jur împrejur, oraşul e ca un furnicar al vieţii şi comerţului. Pe lângă obişnuitele magazine cu suveniruri, se găsesc o grămadă de ateliere de cioplit în lemn şi bijutieri cu podoabe la preţuri mici; din această perspectivă, contrastul între Betleem şi Ierusalim este evident, totul fiind mult mai ieftin aici. Pornim apoi către staţia de autobuz, pe lângă Biserica Sfânta Maria înălţată la jumătatea secolului al XX-lea de către comunitatea ortodoxă siriană, un interesant edificiu care îmbină arhitectura neo-bizantină cu nenumărate elemente arabe.

În staţie nu avem mult de aşteptat şi pornim înapoi către frontieră. Acum însă scenariul se schimbă faţă de sosire şi ni se desfăşoară înaintea ochilor o parte a tabloului dur al confruntării dintre evrei şi arabi. Microbuzul opreşte la punctul de control şi toţi cetăţenii arabi trebuie să coboare, inclusiv şoferul. Soldaţii iau la rând paşapoartele celor rămaşi înăuntru, apoi trec la rândul format de arabi, majoritatea femei, afară. Primii şi cel mai amănunţit sunt verificaţi bărbaţii, inclusiv control la corp. Apoi sunt luate în colimator femeile, cărora li se verifică în special actele şi poşeta dacă e mai voluminoasă; la cea mai mică suspiciune că cineva încearcă să vadă mai mult decât e cazul şi respectivul e trimis, cu ordine ameninţătoare, la capătul cozii. Când aceasta se termină, întrucât nu se semnalează nereguli, microbuzul poate pleca mai departe; nu vreau să ştiu ce s-ar întâmpla în caz contrar. Dacă în Ierusalim ni se pare că situaţia este încordată, apăi la trecerea din Palestina înapoi în teritoriile israeliene este o tensiune pe care, doar să întinzi mâna, şi o atingi. Pe de-o parte, este evident sentimentul de nedreptate şi umilinţă pe care-l încearcă cetăţenii arabi, supuşi unui control uneori invaziv când merg la muncă într-un loc unde probabil că chiar bunicii lor deţineau proprietăţi şi umblau nestingheriţi. Pe de altă parte, înţelegi şi de ce soldaţii israelieni sunt încruntaţi, irascibili şi fac uz de forţă, din moment ce colegi sau rude de-ale lor au pierit în atacuri sinucigaşe cu bombe ascunse în jurul taliei sau în vreo geantă de damă. Deşi Ierusalimul colcăie de forţe armate, deşi autogările şi gările din Tel Aviv sunt şi ele pline de uniforme şi puşcoace, deşi la aeroport aproape că eşti interogat cu privire la bagaj şi scopul călătoriei, frontiera palestiniană mi se pare de departe cel mai fierbinte şi sensibil punct al excursiei noastre.

Microbuzul ne lasă în acelaşi loc de unde am plecat, şi anume Poarta Damasc. Intrăm înapoi în bătrâna cetate a Ierusalimului, lăsăm repede în urmă Cartierul Arab cu zarva, dulciurile şi ierburile aromatice, pentru oaza de linişte a străduţelor vechi din Cartierul Creştin. Trecem pe lângă Biserica Sfântul Mântuitor, construită de către franciscani la jumătatea secolului al XVI-lea ca loc de închinăciune al Mănăstirii San Salvador, o adevărată fortificaţie cu chilii pe post de bastioane şi clopotniţa în loc de turn de apărare. Mai departe se desfăşoară, cu acelaşi aspect impenetrabil, Patriarhia Latină şi Căminul Casa Nova, aflate în imediata apropiere a Porţii Jaffa. În timp ce lumina zile începe să pălească, noi ne îndreptăm rapid către autogară pe străzile deja cunoscute.

În timp ce ne depărtăm cu autocarul, mai surprind câteva imagini cu oraşul dispus în trepte şi luminat în nocturnă, un nesfârşit amestec de construcţii, stâncă deşertică şi vegetaţie aridă. Apoi adorm destul de adânc până reintrăm în aglomeraţia fremătândă a Tel Avivului. Ne refugiem la Cafe Nimrod, care ne-a plăcut ieri destul de mult, pentru o cină târzie şi îndestulătoare, apoi revenim la apartament şi începem să facem bagajul pentru a doua zi. Avem avion dis de dimineaţă, aşa că plecam cu noaptea-n cap să prindem primul tren către aeroport. Sperăm să fie suficient.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s