Israel Ziua 3: Acra, Haifa

Numit iniţial Akka – de origine necunoscută, însă atribuită şi golfului în care se află – şi rebotezat de cruciaţii europeni, din cauza unei confuzii, în Saint Jean d’Acre, cetatea Acra este unul din cele mai vechi porturi ale lumii, iar poziţionarea sa strategică pe coasta nordică a Galileii şi accesul la Marea Mediterană i-au adus atât perioade de înflorire, cât şi distrugeri sistematice. Prima atestare documentară apare în textele egiptene şi menţionează un oraş fortificat în Epoca Bronzului, în secolul al XVI-lea î.Hr., pentru ca două veacuri mai târziu să înceapă prima sa perioadă de înflorire – cea ca aşezare feniciană ce beneficiază de rutele comerciale spre Cipru şi din Marea Egee. Urmează câteva secole de dominaţie persană, răstimp în care cetatea e folosită în special în scop militar împotriva Egiptului, pentru ca în secolul al IV-lea î.Hr. să fie inclusă în civilizaţia greacă, o dată cu întregul imperiu cucerit de Alexandru Macedon. Sub numele de Ptolemaida, devine cel mai important port palestinian şi unul dintre principalele oraşe elene. Trecerea dintre milenii găseşte aşezarea sub stăpânire romană, Bizanţul prelungind dominaţia latină până în secolul al VII-lea. Trebuie să observăm faptul interesant că, în toată această derulare a istoriei, Acra nu este considerată localitate ebraică, ci e plasată imediat în afara Ţării lui Israel; mai mult, populaţia sa este un amestec de fenicieni, greci şi, ulterior, romani. Secolul al VII-lea înseamnă cucerirea ţinuturilor de către musulmani, califi arabi sau egipteni, ceea ce atrage mai târziu şi primele asedii ale cruciaţilor, care doreau alăturarea cetăţii celor deja aflate sub influenţa lor, Jaffa şi Haifa. Aceasta se întâmplă în primii ani ai secolului al XII-lea, când genovezii cuceresc aşa numitul Accon, îi întăresc fortificaţiile, îi construiesc noi turnuri de apărare şi îi reconfirmă statutul de principal port spre Ţara Sfântă. Consecinţa este transformarea în oraş creştin şi apariţia primelor comunităţi însemnate de evrei, în ciuda scurtelor momente de revenire a armatelor califatelor.

Aceste lucruri se schimbă însă dramatic odată cu sângerosul asediu al mamelucilor de la finalul secolului al XIII-lea, iar îndepărtarea cruciaţilor din Acro reprezintă prefaţa intrării sub stăpânire otomană, la început de secol XVI. Timp de mai bine de două veacuri, oraşul este abandonat până aproape de dispariţie, apoi începe să revină uşor la viaţă, însă departe de gloria trecută. Un apeduct, o mare moschee şi asaltul eşuat al lui Napoleon sunt ultimele lucruri notabile, înainte ca cetatea să intre într-un secol al XIX-lea în care nu este altceva decât scena luptei pentru putere a diverselor grupări turceşti şi egiptene, căror li se adaugă bombardamentele europenilor din timpul Crizei Orientale. Sfârşitul Primului Război Mondial înseamnă moartea Imperiului Otoman şi trecerea oraşului sub incidenţa Mandatului Britanic pentru Palestina. Potenţiala sa renaştere economică este însă împiedicată de Haifa, care devine portul central al Galileii, iar Acra se mulţumeşte cu noul rol de închisoare şi loc al execuţiilor. Înainte de înfiinţarea statului Israel, Acra ar fi trebuit să facă parte din statul palestinian arab ce apărea la momentul respectiv în planurile O.N.U.; o succesiune densă de violenţe dinspre ambele părţi într-un teritoriu de pe care britanicii îşi iau mâna, faptul că respectivul stat arab nu a mai luat fiinţă şi amestecul etnic din cadrul oraşului duc încă de atunci la o stare destul de tensionată, resimţită şi astăzi. Chiar dacă lucrurile nu sunt la fel de intense precum în alte regiuni israeliene, şicanele sunt nelipsite, iar principala grijă a cuiva care doreşte să vadă încântătorul centru declarat sit UNESCO este să nu fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

Dăm din nou trezirea de dimineaţă, însă de data aceasta luăm trenul din HaShalom, ceea ce ne place considerabil mai mult decât autobuzul de ieri. Coborâm în Acra şi, cum de centru ne desparte ceva distanţă, pornim repejor pe jos prin soarele destul de fierbinte – acea fierbinţeală care anunţă furtună la orele amiezii. Faptul că ne apropiem de vechea cetate ne este anunţat de zidul de apărare bătrân de secole, în ale cărui bastioane acum e adăpostit un muzeu, însă nu prea avem timp să-i acordăm atenţie. Ne îndreptăm în schimb spre Strada Salah ad-Din, unde, de după pereţi ca de fortăreaţă, se înalţă minaretul falnic al Moscheii al-Jazzar. Ridicată chiar în pragul secolului al XIX-lea, se numără între cele mai frumoase lăcaşuri de cult islamic din Israel datorită marmurei multicolore încastrate în faţadă, modelelor geometrice complicate din pardoseală, brâurilor albastre cu caligrafie arabă ce decorează interiorul şi, nu în ultimul rând, grădinii pline de flori şi verdeaţă care se desfăşoară între zidurile exterioare şi moscheea propriu-zisă. Trebuie să spun că este pentru prima dată când intru într-un astfel de loc, cele mai multe nefiind accesibile „ghiaurilor”.

Pornim apoi în străbaterea labirintului de străduţe care formează vechea citadelă, lăsându-ne pierduţi şi bazarul arăbesc – un veritabil souq unde tarabele cu mirodenii sau dulciuri însiropate, peşte şi alte vietăţi marine, fructe şi legume lasă din când în când loc câte unui restaurant îmbietor. Nu a venit însă ora mesei, aşa că ne strecurăm pe sub arcadele ce unesc clădirile înghesuite şi prin ganguri boltite, în căutarea Portului Pisan. Aici continuă să dăinuiască vechile bastioane şi metereze din vremurile dominate de italieni, de care marea se izbeşte cu furie, îşi sparge valurile şi le risipeşte în frânturi de spumă peste stâncile de lângă ţărm. Pe îndiguirea transformată în promenadă se înalţă farul atât de util coastei şi Biserica Sfântul Ioan – edificiul din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, micuţ, alb, asemănător celor greceşti, ascuns într-o curte interioară.

Cam acesta este momentul în care norii negri prevestiţi de dimineaţă, adunaţi până acum de prin toate zările, încep să-şi verse furia într-o adevărată furtună de vară. Tot acum îmi amintesc faptul că, deşi Israelul este mai degrabă o ţară deşertică, clima de coastă e de-a dreptul mediteraneană. Ne retragem grăbiţi la adăpostul cetăţii şi unde ne-am putea ascunde mai bine decât într-un tunel subteran? Este vorba despre Tunelul Templierilor, unul dintre vestigiile rămase din vremea cruciaţilor, pentru care coborâm adânc în fundaţiile clădirilor şi parcurgem câteva zeci bune de metri prin măruntaiele vechiului oraş. Când ieşim din nou la suprafaţă, ploaia s-a oprit, asfaltul şiroieşte de apă, iar aerul miroase şi mai abitir a sare şi alge. Revenim în port, de data ceasta în partea lui mai joasă, acolo unde se întinde un mic debarcader cochet. Şalupele şi iahturile parcate aici saltă în sus şi-n jos pe marea agitată între sculptura cu chitul lui Iona de pe aleea digului şi malul care freamătă de viaţă. Linia ţărmului este înţesată cu restaurante elegante şi terase bătute de vânt, iar dintre clădiri se remarcă, datorită arcadelor şi coloanelor, caravanseraiul Khan el-Faranj.

Ora prânzului a trecut demult, aşa că ne grăbim să găsim un loc unde să ne astâmpărăm foamea. Strada Ha-Hagana, ce se întinde dincolo de far pe lângă îndiguirea din piatră măcinată de ape, ne oferă destule variante, aşa că ne oprim la unul dintre restaurantele cu specific pescăresc şi aşteptăm bucatele. Şi aici felul principal comandat de fiecare este precedat de mult humus şi pită din partea casei, aşa că la final ne ridicăm de la masă mai mult decât sătui. Cu burţile pline, încercăm să ne grăbim spre gară şi pornim pe acelaşi drum ca la sosire, însă demersul e mult mai anevoios decât atunci. Din fericire, avem unde sta jos în trenul spre Haifa, aşa că ne mai tragem  sufletul şi mai lucrăm la digestie.

***

Prima menţiune a numelui Haifa, de origine necunoscută, apare în secolul al III-lea î.Hr. în Talmud ca centru producător de vopsele, însă urmele locuirii teritoriului desfăşurat aici între Marea Mediterană şi Muntele Carmel sunt mult mai vechi, precum ruinele care indică existenţa unui oraş-port undeva în secolul al XV-lea î.Hr. Iniţial sat de pescari cu câteva legături de schimb cu comunităţile greceşti învecinate şi aflată în umbra portului din Acra, aşezarea urmează istoria generală a locului şi nu atrage cu nimic atenţia cât timp face parte din Imperiul Roman, apoi din Imperiul Bizantin sau când trece sub stăpânirea califatelor. Dezvoltarea sa ca oraş începe abia în secolul al IX-lea, când apar aici primele vase şi se stabilesc punţi comerciale cu porturile egiptene; comunitatea, formată în principal din arabi şi evrei, utilizează ca principale mărfuri de schimb manufacturile din sticlă şi vopseaua extrasă din melcii marini. Cucerirea de către cruciaţi, în primii ani ai secolului al XII-lea pune capăt dezvoltării economice şi transformă Haifa în garnizoană de coastă. Tot acum, mai mulţi pustnici catolici se retrag în muntele care dă şi astăzi numele unui cunoscut ordin călugăresc, cel al Carmeliţilor. A doua jumătate a secolului al XIII-lea aduce asediile mamelucilor care îi gonesc pe cruciaţi, distrug fortificaţiile micului avanpost şi lasă în urmă un port aproape pustiu. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, după mult timp de domnie otomană în care aşezarea numără câteva sute de locuitori, guvernatorul Galileii mută populaţia Haifei într-un nou loc fortificat; practic, acesta este evenimentul ce dă naştere oraşului modern pe care-l vedem astăzi. Cu excepţia scurtei cuceriri napoleoniene şi a câtorva ani din secolul al XIX-lea când oraşul intră sub dominaţie egipteană alături de întreaga Palestină, Haifa va face parte din Imperiul Otoman până la dezmembrarea acestuia. Sfârşitul secolului al XIX-lea declanşează înflorirea aşezării, odată cu decăderea mult mai importantului Acra şi cu stabilirea aici a unei colonii a Templierilor germani, colonie care joacă un rol esenţial în modernizarea oraşului; tot acum apar şi primele valuri de imigranţi evrei, cei mai mulţi din Maroc, Turcia şi România. Secolul al XX-lea marchează trecerea Haifei sub Mandatul Britanic, moment în care devine un important port al industriei grele, în special datorită planurilor europenilor de a-l transforma în nod central de tranzit al petrolului nerafinat din Orientul Mijlociu. Includerea oraşului în noul stat Israel, împreună cu o populaţie având procente semnificative de evrei, arabi şi creştini, duce la violenţe însemnate la jumătatea secolului al XX-lea. Ulterior, Haifa devine principala poartă de intrare în Israel a imigranţilor evrei, veniţi într-o majoritate covârşitoare din fosta Uniune Sovietică. Astăzi, deşi importanţa îi este diminuată de zona metropolitană din jurul Tel Avivului, Haifa rămâne un oraş important în ceea ce priveşte industria, telecomunicaţiile, transportul naval şi turismul.

Şi aici gara HaShmona e destul de departe de centru, iar ora la care coborâm din tren destul de înaintată. În pas alert o luăm deci spre inima oraşului şi mai domolim ritmul abia când ajungem pe Sderot Ben Guryon – o arteră lată şi pitorească, ce străbate longitudinal Cartierul Templierilor fondat de germani la poalele Muntelui Carmel, la începutul secolului al XIX-lea. Ambele laturi ale bulevardului sunt pline de case vechi pe tipar european-colonial, terase, hoteluri, cafenele şi statui stradale, toate respirând un aer aparte între întoarcere în timp şi vacanţă mondenă. Capătul îl reprezintă Piaţa UNESCO, acolo unde se află intrarea inferioară în Grădinile Baha’i. Intrăm şi noi în complexul grandios format din Grădina Suspendată (jos) şi Grădina Persană (sus, acum inaccesibilă), între care se desfăşoară mai multe rânduri de trepte, terase fântâni în scări. Pe linia de demarcaţie dintre grădini se înalţă Altarul lui Báb, un mausoleu impunător de la începutul secolului al XX-lea, cu o cupolă aurie şi pereţii decoraţi cu modele geometrice specific arabe, închinat celor trei personaje istorice ale acestei religii: Abdul-Bahá, Báb şi Anís.

Nu avem cum să ne apropiem prea mult şi nici nu mai e timp să ajungem la una dintre plajele pentru care Haifa este vestită, aşa că tot ce putem face este să ne întoarcem la gară şi să luăm trenul spre Tel Aviv. Ne bucurăm că astăzi suntem ceva mai devreme în apartament, aşa că profităm de o seară domestică stropită cu vin şi însoţită de filme proaste americane.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s