Ierusalim Ziua 2: Ierusalim

Cu cinci mii de ani de istorie în spate indicaţi de primele dovezi ale unei locuiri permanente, Ierusalimul este unul dintre cele mai vechi oraşe ale lumii, iar prima sa atestare documentară universal acceptată are loc în secolul al XXIV-lea î.Hr. drept aşezare canaanită. În Epoca Bronzului târziu, regăsim aici oraşul-stat format din câteva sate grupate în jurul unei mici garnizoane egiptene, oraş vasal Egiptului. Sfârşitul secolului al XI-lea î.Hr. este legat de cucerirea acestor teritorii de către biblicul rege David, care mută capitala regatului său de la Hebron la Ierusalim. Succesorul său, Solomon, este cel ce construieşte pe Muntele Moria Templul (primul ca număr) de care se leagă întregul rit al credinţei iudaice. În secolul al VIII-lea î.Hr., regatul format din triburile israelite este cucerit de asirieni, iar trei veacuri mai târziu Ierusalimul este distrus aproape în totalitate în urma unui asediu, împreună cu Templul ce va fi ulterior reconstruit. Odată cu Imperiul Persan care este cucerit de Alexandru cel Mare, oraşul şi Iudeea înconjurătoare trece sub stăpânire greacă în secolul al IV-lea î.Hr., înlocuită în secolul I î.Hr. de cea romană. Perioada este una de înflorire, consolidare şi expansiune, însă Marea Revoltă a Evreilor împotriva guvernării romane, din a doua jumătate a secolului I d.Hr. are drept consecinţă distrugerea Templului şi a întregii cetăţi, într-o aşa măsură încât nu rămâne piatră pe piatră. În secolul al II-lea, Ierusalimul este reconstruit sub forma unui oraş latin cu numele schimbat în Aelia Capitolina, în care evreilor le este interzis să intre – interdicţie rămasă în vigoare până în secolul al VII-lea, când Bizanţul pierde controlul acestor teritorii în favoarea oştilor arabe. Excepţia apare în secolul al IV-lea din ordinul lui Constantin cel Mare şi se aplică evreilor creştini, într-un moment în care sunt construite în Ierusalim lăcaşurile de cult creştine, inclusiv cel mai sfânt loc al creştinătăţii – Biserica Sfântului Mormânt. Sub ocupaţie islamică, pe acelaşi munte unde s-a aflat Templul este ridicată Cupola Stâncii, loc de veneraţie datorită pietrei din centrul domului de unde Mahomed ar fi început călătoria spre Rai. Şi iată cum Ierusalimul devine centrul spiritual al celor trei religii abrahamice: zidul ca ultimă ruină a Templului învecinat îndeaproape cu măreaţa Cupolă a Stâncii, pentru ca puţin mai încolo drumul Patimilor să ducă la Mormântul Mântuitorului. Nu este deci de mirare că cetatea devine adesea măr al discordiei militare.

Sfârşitul secolului al XI-lea îi aparţine ultimei cruciade când cavalerii Europei asediază şi preiau controlul unui oraş din care creştinii au fost deja expulzaţi; pe de altă parte, în urma asediului sunt ucişi cei mai mulţi dintre musulmani şi evrei, astfel încât cetatea cucerită este aproape pustie. Repopularea ei se face cu un număr mare de creştini europeni, africani şi asiatici – catolici, ortodocşi şi copţi – în încercarea de a împiedica întoarcerea celorlalte două culte; în acelaşi timp, Ierusalimul devine capitala proaspăt înfiinţatului Regat al Ierusalimului de sorginte latină. La sfârşitul secolului al XII-lea, cetatea trece sub stăpânire saladină, evreii şi arabii revin în interiorul zidurilor, iar catolicii sunt expulzaţi după răscumpărarea lor de către puterile apusene. Luptele din interiorul dinastiei conducătoare şi scăderea importanţei strategice reduc Ierusalimul la nivelul unui sat mai mare, lipsit de ziduri de apărare, iar mai târziu, în timpul dominaţiei mameluce, necazurilor sale i se adaugă înfruntările armate dintre aceştia şi cruciaţii aliaţi cu mongolii, cutremurele şi ciuma. Din secolul al XVI-lea, Ierusalimul devine parte a teritoriilor Imperiului Otoman şi Suleiman Magnificul îi restaurează o parte din vechea faimă odată cu reconstruirea zidurilor groase de apărare, pentru ca ulterior să continue înflorirea şi modernizarea oraşului; totuşi, în ciuda importanţei religioase, cetatea nu se află pe ruta comercială Cairo-Damasc, ceea ce o trece în plan secundar din punct de vedere al negoţului şi dezvoltării culturale. În secolul al XIX-lea, oraşul se extinde în afara zidurilor, datorită aportului masiv de pelerini şi a acţiunilor de misionariat ale catolicilor.

Încheierea Primului Război Mondial ce pune capăt imperiului trece Ierusalimul sub protectoratul Mandatului Britanic, în timpul căruia relaţiile dintre evreii tot mai numeroşi, musulmani şi creştini (în special arabi) se deteriorează, iar jumătatea secolului al XX-lea aduce cu sine izbucnirea războiului ce anulează planurile O.N.U. de a menţine Ierusalimul sub controlul său, ca zonă internaţională. În urma conflagraţiei şi a declarării independenţei Israelului, oraşul este împărţit între noul stat (vestul) şi Iordania (estul), care capătă controlul complet asupra vechii cetăţi fortificate. Consecinţa este interzicerea accesului evreilor la locurile lor sfinte care sunt neglijate sau profanate, permiterea extrem de limitată a accesului creştinilor şi, venită la „schimb”, distrugerea vestigiilor din prima perioadă islamică, vestigii aflate în vestul oraşului. Situaţia durează două decenii, după care forţele israeliene cuceresc Ierusalimul de est şi întreaga Cisiordanie, în timpul Războiului de Şase Zile; evreii şi creştinii pot ajunge din nou la lăcaşurile lor de cult, în timp ce muntele rămâne sub jurisdicţie arabă, cu excepţia zidului Templului. Ulterior, oraşul se extinde masiv în afara zidurilor vechii cetăţi, iar populaţia se dublează, în ciuda faptul că Ierusalimul rămâne cea mai mare miză a conflictului dintre israelieni şi palestinieni, iar consecinţa acestei mize este o stare de continuă tensiune alimentată de numeroase atentate.

Drumul din autogara centrală a Tel Avivului, aflată pe Strada Levinsky, şi staţia principală din Piaţa Allenby, deşi nu mai lung de şaptezeci de kilometri, poate dura într-o dimineaţă de duminică mai bine de două ceasuri, din cauza aglomeraţia de la ieşirea, respectiv intrarea în localitate. În plus, de cum intrăm în autogara din Tel Aviv, densitatea soldaţilor înarmaţi şi a tinerilor cadeţi creşte brusc, iar autobuzul în care urcăm este ocupat pe jumătate de civili, pe jumătate de uniforme. Încă nu ştim dacă asta ar trebui să ne dea o stare de mai mare siguranţă sau din contră…

Odată sosiţi în Ierusalim, lunga Stradă Yafo ne duce până în Piaţa Tsahal, de unde se văd deja zidurile vechii cetăţi, adevărate forturi din piatră de culoarea nisipului, şlefuită şi parcă perfect îmbinată. Coborâm uşor pe Strada Omar Ben el-Hatab şi ne facem intrarea prin Poarta Jaffa, pe lângă Turnul lui David şi cetatea aferentă la care vom reveni mai târziu. Obţinem o hartă de la centrul turistic aflat chiar aici şi întrebăm dacă există vreo zonă pe care ar trebui s-o evităm astăzi; acesta e cuvântul de bază în Ierusalim şi în teritoriile unde conflictul palestinian este aprins: astăzi. Ni se răspunde oarecum evaziv că a avut loc un atentat prin Cartierul Arab, ceva cu nişte înjunghieri, dar că lucrurile s-au calmat şi să nu ne facem griji. Imposibil însă când vezi patrule israeliene pe aproape fiecare stradă a oraşului vechi şi câte un avanpost înarmat până-n dinţi la fiecare colţ mai important sau intersecţie. Ştim că acesta e aspectul cotidian al cetăţii şi nu e nimic deosebit în această perioadă, dar o astfel de situaţie, fie ea şi rutină, nu te poate face să te plimbi prea confortabil.

Tăiem cu rapiditate souq-urile către celălalt colţ al cetăţii, întrucât dorim să parcurgem în sens corect cele paisprezece opriri ale Drumului Crucii (Via Dolorosa), ruta care leagă Poarta Leului (pe ruinele fostei cetăţi romane Antonia) de Sfântul Mormânt. Imediat după arcadele de piatră ale porţii, se află Mănăstirea Biciuirii, construită în prima jumătate a secolului al XX-lea în perimetrul curţii casei lui Pilat din Pont; iată şi prima oprire – după cum ne indică şi placa din stradă – locul unde a fost condamnat Hristos. Aici apare o capelă din piatră cu vitralii luminoase şi cununa de spini pictată pe mozaicul auriu de deasupra altarului. În aceeaşi incintă, o a doua biserică păstrează în pardoseală o bucată a drumului care a fost străbătut de Mântuitor.

În continuarea străzii apare Bazilica Ecce Homo, ce datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi marchează Pretoriul – a doua oprire, locul unde Hristos a fost  împovărat de cruce. Biserica catolică alungită şi austeră se învecinează cu ceea ce a rămas din închisoarea şi celula întemniţării Sale. Drumul coteşte pe lângă Căminul Austriac, apoi o capelă poloneză ce amestecă neo-goticul cu elemente orientale indică a treia oprire, locul unde Iisus a căzut prima dată, pentru ca în imediata apropiere să fie marcată şi cea de-a patra oprire, întâlnirea cu mama Sa. Aici se află de la începutul secolului al XX-lea Biserica Sfânta Maria Îndurerată, care are ca rol şi comemorarea genocidului armenesc. Frumoasa clădire neo-bizantină cu interiorul complet alb păstrează în mozaicul pardoselii ceea ce se spune a fi urma sandalelor Fecioarei.

O capelă simplă franciscană comemorează locul de unde Simon din Cirene poartă o vreme crucea, aceasta fiind ce-a de-a cincea oprire. Puţin mai încolo, o poartă ferecată ar duce către a şasea oprire, Biserica Sfânta Veronica – acolo unde Veronica şterge cu mahrama faţa lui Hristos. O altă poartă masivă încadrată de un arc din piatră indică a şaptea oprire: locul unde cade a doua oară, astăzi o capelă franciscană ridicată în jurul unei coloane romane. Pe unul din pereţii masivi, ca de cetate, al Patriarhiei Etiopiene se află plăcuţa şi medalionul cu crucifix ce marchează a opta oprire, acolo unde Hristos a fost întâmpinat de femeile mironosiţe din Ierusalim. Patriarhia în sine se aseamănă kasbah-urilor pe care le-am văzut în Maroc, adică o structură masivă, impenetrabilă şi pătrăţoasă, arsă de soarele torid şi îmblânzită de porţi rotunjite. În pântecele ei avem surpriza să găsim o cisterna de apă subterană, folosită de veacuri pentru acumularea apei atât de vitale în această zonă aridă; mai mult decât răcoarea binevenită ne minunează însă acustica fenomenală a peşterii.

De după domul din piatră boltită din curte, găsim calea de acces în Patriarhia Coptă, de unde practic se intră în Golgota; de fapt, lăcaşul de cult construit în secolul al XI-lea şi numit Deir el-Sultan se situează pe acoperişul Sfântului Mormânt – a noua oprire, locul unde Iisus cade a treia oară. Dăm astfel în Strada Sfânta Elena, ce se deschide într-o piaţetă strâns cambrată între zidurile clădirilor istorice, în special Moscheea Omar (ridicată la sfârşitul secolului al XII-lea) şi Biserica Sfântului Mormânt, cel mai sacru punct al creştinătăţii. Clădirea este originară din prima jumătate al secolului al IV-lea, fiind ctitoria de căpătâi a împăratului Constantin cel Mare, însă forma neo-bizantină actuală datează de la începutul secolului al XIX-lea; de altfel, distrugerea ei la începutul secolului al XI-lea pare să fie unul din factorii declanşatori ai Cruciadelor. Arhitectura urmează tiparul bisericilor ortodoxe, cu înglobarea câtorva inevitabile influenţe arabe mai ales în structura arcadelor. În rest, se întâlnesc mozaicurile şi icoanele din argint tipic greceşti, frescele dramatice ruseşti şi frizele complicate şi delicate specifice armenilor; candele din sticlă groasă pictată, cădelniţe pline cu tămâie, candelabre grele şi plăci din marmură în care abia se mai văd înscrisurile întregesc peisajul pios al bisericii principale şi al capelelor adiacente, precum Capela Sfânta Elena (armenească) şi Catholicon – principalul altar (grecesc).

Restul opririlor Drumului Crucii se află sub acoperişul acestui lăcaş de cult; a zecea apare imediat după intrare, sub frescele de un albastru întunecat brodat cu auriu: locul unde Hristos a fost dezbrăcat de veşminte. Aceasta e urmată îndeaproape de a unsprezecea, locul unde a fost răstignit, scenă înfăţişată pe mozaicul din penumbră. Stânca din gresie albă, Piatra Calvarului, reprezintă a douăsprezece oprire şi e chiar vârful dealului unde Mântuitorul moare pe cruce. Piatra Ungerii cea parfumată de mir consemnează a treisprezecea oprire, adică locul unde este coborât de pe cruce şi îmbălsămat. Ultima dintre cele paisprezece popasuri se numeşte şi Aedicule, biserica în miniatură de deasupra Mormântului; aici, camera îngerului şi camera lespezii de mormânt descriu un spaţiu extrem de mic, scund şi strâmt, unde pelerinii poposesc câteva clipe în faţa stâncilor purtătoare ale miracolului religiei lor.

Zăbovim destul de mult la Sfântul Mormânt, în special din cauza aglomeraţiei oamenilor ce se aşează la rând în dreptul opririi finale. Apoi o luăm din loc agale spre Piaţa Muristan, desfăşurată în jurul fântânii care aduce apa la suprafaţă din primii ani ai secolului al XX-lea. Două dintre laturi sunt adjudecate de Biserica Mântuitorului, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea în stil neo-gotic simplificat de către luterani (1893, luterană), respectiv Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, romanică din secolul al V-lea, care este una dintre cela mai vechi ale oraşului.

Acum că am terminat cu principala cale pe care doream s-o străbatem, ne întoarcem la Turnul lui David sau Citadela din Ierusalim. Deşi primele structuri existente datează din secolul al II-lea î.Hr, fortăreaţa îşi datoreşte forma actuală primei părţi a secolului al VII-lea, când este reconstruită de musulmani pe aproximativ aceleaşi fundaţii. Edificiul care are ca scopuri principale supravegherea şi apărarea este impresionant cu zidurile sale groase şi câteva puncte de observaţie excelente, de unde vizibilitatea asupra zonelor mai joase este foarte bună. Poate şi pentru că am văzut deja destul şi începem să obosim, ne interesează mai puţin încăperile tematice în care este descrisă istoria; preferăm să ne plimbăm printre creneluri, prin partea superioară a fortificaţiilor, să admirăm întinderea oraşului de la înălţime şi să scrutăm zarea.

De lângă cetate, pornim prin micuţul Cartier Armenesc, unde ni se reaminteşte despre comemorarea genocidului de la care tocmai ce au trecut o sută de ani, apoi intrăm în Cartierul Evreiesc. Un sit arheologic cu coloane ne conduce spre Piaţa HaHurva, al cărei punct central este Sinagoga Hurva – structură masivă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Poarta Gunoaielor e cea care ne duce mai departe spre Palatul Umayyad, de fapt o succesiune de etaje şi terase din piatră, legate prin rânduri de trepte; o astfel de scară ne coboară în Piaţa Menorei de Aur, acolo unde în spatele vitrinei din sticlă tronează o menoră enormă, cu cele şapte braţe îndreptate spre cer. De lângă ea putem admira atât Zidul Plângerii, cu mulţimea de evrei ortodocşi ce se strânge în fiecare seară pentru a jeli dispariţia templului, precum şi Cupola Stâncii atât de impunătoare cu acoperişul enorm al domului sprijinit pe zidurile albastre. Coborâm în zona de lângă Zid deschisă turiştilor, însă perimetrul Cupolei s-a închis deja vizitelor.

Revenim la Poarta Leului, numită şi Poarta Sfântul Ştefan, şi ajungem la Casa lui Ioachim şi a Anei; o mică biserică ortodoxă rusă este închinată astăzi locului de naştere al Fecioarei. Lăsăm în urmă Piaţa el-Ghazali, cu poarta sa monumentală, păşim în afara zidurilor şi o luăm pe artera largă ce înconjoară Biserica Sfântul Ştefan, cu a sa clopotniţă albă pe care flutură steagul grecesc. Mai avem puţin de mers până la Biserica Mormântului Fecioarei, ridicată pentru prima dată în secolul al V-lea şi distrusă ulterior; refăcută în prima jumătate a secolului al XII-lea, lăcaşul ortodox cu faţadă joasă din piatră se desfăşoară în cea mai mare parte în subteran, acolo unde decorul specific bizantin creează un spaţiu intim, luminat doar de candele şi lumânări. Aici se află Maica Domnului din Ierusalim, una dintre cele mai cunoscute icoane ale creştinătăţii şi, conform spuselor unui sfânt contemporan, cea mai apropiată de chipul real al Fecioarei.

Câţiva paşi mai încolo intrăm Muntele Măslinilor sau Grădina Ghetsimani, cu un simbol de neconfundat: măslinii mai vechi de două milenii – scunzi, groşi, contorsionaţi şi mâncaţi de scorburi, dar care încă mai găsesc puterea de a supravieţui. O alee duce la Bazilica Agoniei, numită şi Biserica Tuturor Neamurilor; construit în prima jumătate a secolului al XX-lea, edificiul neoclasic cu influenţe orientale impresionează prin mozaicurile ce împodobesc faţada şi tabernacolele interioare, precum şi prin porţile monumentale decorate cu siluetele măslinilor din fier forjat. Din păcate, Biserica Sfânta Maria Magdalena aflată şi ea în apropiere nu este deschisă acum şi are un program foarte restrâns de vizitare; ne pare tare rău, întrucât lăcaşul rusesc din secolul al XIX-lea ne surâde prin alura sa minionă şi cupolele aurite în formă de ceapă.

O luăm pe o străduţa ascendentă şi ajungem în poarta cimitirului enorm întins pe o faţă a dealului; imaginea – solemnă, repetitivă şi austeră – e destul de copleşitoare; undeva jos, între mii şi mii de pietre funerare, se află şi ruinele antice numite Mormântul lui Hakutover, loc despre care informaţiile lipsesc cu desăvârşire. Mai facem o ultimă vizită, în timp ce soarele deja a coborât spre asfinţit: Biserica Dominus Flevit, o capelă micuţă de la jumătatea secolului trecut, remarcabilă prin fereastra largă din dreptul altarului prin care lumina umple acest spaţiu aproape lipsit de podoabe. Aici punem punct „interogaţiilor” turistice şi ne lăsăm în voia unui periplu nocturn nu foarte grăbit, în special prin Cartierul Evreiesc, până când părăsim vechea cetate; din acest moment o luăm ceva mai rapid din loc spre staţia de autobuz, unde ne aşteaptă un drum spre Tel Aviv ceva mai scurt ca timp decât cel de dimineaţă. Chiar şi aşa, ajungem destul de târziu la cazare, aşa că nu prea mai avem chef de altceva decât de o lene lungă pe canapea.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s