Israel Ziua 1: Tel Aviv

Istoria oraşului Tel Aviv, în forma sa originală sau extinsă, este extrem de scurtă. Fondat în primul deceniu al secolului al XX-lea ca aşezare exclusiv evreiască, el s-a contopit la jumătatea aceluiaşi secol, la scurt timp după înfiinţarea statului Israel, cu mult mai vechea cetate portuară, preponderent arabă, Jaffa. Astăzi, în condiţiile în care tot acel miez s-a extins într-o enormă metropolă, singura distincţie ce se mai poate face este că centrul vechi păstrează numele existent de veacuri. Mai exact, din secolul al XV-lea î. Hr., când Jaffa apare pentru prima dată într-un document al cuceririlor egiptene; asta deşi zona de pe ţărmul Mării Mediterane este locuită din Epoca Bronzului, iar unele surse indică o existenţă a portului mai veche de patru milenii. Secolul al XI-lea d. Hr găseşte Jaffa golită de locuitorii musulmani, însă cu primele cruciade la poartă; călugării-ostaşi catolici ocupă portul, îl extind şi îi întăresc fortificaţiile, transformându-l într-un important nod de tranzit maritim al Mediteranei. Cu scurte întreruperi, dominaţia cruciaţilor ia sfârşit în secolul al XIII-lea, când mamelucii cuceresc aceste teritorii şi, ulterior, distrug complet portul pentru a împiedica revenirea europenilor. Începând cu secolul al XVI-lea, Jaffa şi întreaga zonă trec sub stăpânire otomană, unde rămân până la destrămarea imperiului – asta deşi mai există încercări de a schimba polii puterii, precum asediul înfăptuit de trupele napoleoniene. Începută în secolul al XVIII-lea, când otomanii reuşesc să reducă atacurile beduinilor şi piraţilor, importanta expansiune care se produce un veac mai târziu transformă cetatea într-un adevărat centru urban. Un rol aparte îl au comerţul cu Europa, bazat în special pe mătase şi portocale, precum şi comunitatea crescând de evrei, veniţi din Maroc şi Turcia. O dovadă a strânselor legături cu civilizaţia apuseană este existenţa din acea perioadă a unui număr important de legaţii diplomatice şi biserici catolice, unele dintre ele cu seminarii ataşate.

Începutul secolului al XX-lea înseamnă nu numai, aşa cum am spus deja, înfiinţarea noii aşezări Tel Aviv, pe dunele deşertului din apropiere de Jaffa, ci şi căderea Imperiului Otoman. O consecinţă este trecerea teritoriilor palestiniene sub administraţie britanică în ceea ce se numeşte Mandatul Britanic pentru Palestina; aceasta este perioada în care apar şi se acutizează fricţiunile dintre arabi şi evrei, rezultatul fiind mai multe valuri de violenţe. Nu este de mirare că ele nu dispar – ci din contră – odată cu declararea independenţei statului Israel, ceea ce nu împiedică noile autorităţi să unifice vechea cetate-port şi tânăra aşezare, devenită rapid un mare oraş, păstrând într-un fel ambele nume – Tel Aviv-Yafo. Cu toate acele fricţiuni, metropola rezultată are un statut ceva mai paşnic decât capitala Ierusalim, din acest motiv aici se află aproape toate ambasadele străine; în plus, alături de Haifa, Tel Aviv deţine cele mai mari centre financiare din Israel, ceea ce poziţionează oraşul pe locul al treilea al economiei Orientului Mijlociu, după  Abu Dhabi şi Teheran. Situat geografic la confluenţa dintre lumi şi beneficiind de toate avantajele unei clime mediteraneeane, nu ştiu dacă există alt oraş israelian unde să fie mai pregnant aerul Europei occidentale, deşi chiar şi aici acesta se întrepătrunde – uneori brusc, alteori subtil – cu cel arabo-african.

Zborul pe care îl avem pleacă în toiul nopţii din Bucureşti, aşa că dormim pe unde apucăm în Otopeni şi în avion. Odată aterizaţi, trebuie să trecem printr-un control destul de amănunţit al bagajelor, al paşapoartelor şi corporal, în plus avem de răspuns la câteva întrebări legate de motivul sosirii noastre. Nu e ceva prea complicat, însă trebuie să explicăm de ce avem paşapoarte temporare, deşi – teoretic – statul Israel nu are nicio problemă cu astfel de documente (spre deosebire Mexic, Japonia şi câteva ţări din Golf).

Contrastul dintre vremea lăsată acasă la 4 dimineaţă (o ploaie teribilă însoţită de vânt şi frig) şi cea pe care o găsim între palmierii plini de papagali din aeroportul Ben Gurion este ameţitor. Şi oricât mi-ar plăcea zăpada în ultimele zile de toamnă, nu poate decât să mă bucure soarele cald, fără a fi excesiv, briza uşoară şi cerul albastru. Prima oprire pe care o facem eu şi Paul este la Centrul Medical Sheba, unde sunt internaţi doi dintre cei arşi în Colectiv, şi acum este prima dată când înţeleg ce înseamnă un spital cu adevărat modern. Cu tot respectul pentru cele în care am intrat în Germania sau Franţa, dar sunt cu ani în urmă faţă de o unitate medicală în care nu simţi miros de medicament şi singurul lucru care-i diferenţiază „aspectul” de un hotel îl reprezintă uniformele celor care merg pe coridoare; ce-i drept, israelienii ştiu, din păcate la primă mână, cât de mult contează tehnologia spitalicească. Tot aici, în curtea cu heleştee pline de peşti, aflu că binecunoscutele pisicile din lumea arabă îşi găsesc loc chiar şi într-un astfel de loc, cu dublu rol: deratizare fără chimicale şi terapie pentru pacienţii deprimaţi.

De la Sheba până în Tel Aviv nu avem altă variantă decât taxiul, mai ales într-o zi de sâmbătă când nu funcţionează transportul în comun; din aceleaşi motive de sabat, când nici taximetriştii nu ies toţi pe traseu, tariful este mai ridicat şi e nevoie să te târguieşti într-o combinaţie ciudată de engleză, semne, hărţi şi… rusă. Dar nu ar trebui să ne mire, ţinând cont de migraţia masivă din anii ’60, când evreii din URSS şi fostele ţări comuniste pentru care Israelul plătea sume importante erau cea mai bună „marfă de export”. Ajungem astfel la apartamentul din Strada Berdyczewski, loc liniştit şi înconjurat de magazine şi terase. Deşi el e închiriat ca apartament cu două camere, e clar că a existat una singură plus baia, pentru ca o arcadă să delimiteze bucătăria, iar un perete care nici măcar nu se uneşte cu tavanul să facă să pară ca aici pot sta patru oameni. Din fericire, nici noi, nici Vlăduţ şi Livia care vor sosi la noapte nu suntem mofturoşi, iar la cât ne propunem să umblăm cred că vom pica morţi seara şi nu ne vom auzi reciproc sforăiturile… sau alte chestii.

După ce ne instalăm, schimbăm nişte euro în şekeli şi facem câteva cumpărături în singurul supermarket găsit deschis azi, plecăm pe jos în recunoaştere spre centrul oraşului vechi. Acesta nu e tocmai aproape – să tot fie vreo trei kilometri şi jumătate – şi plimbarea în pas alert ne dezvăluie cele trei oraşe pe care le regăsim în Tel Aviv, cu o trecere adesea extrem de bruscă. Partea în care stăm noi, aflată în apropierea gara HaShalom şi a centrului financiar de acolo, e clar populată de familii tinere din pătura medie-superioară, eventual corporatişti; prin urmare, e o zonă veselă, animată, modernă şi mondenă. Aproape fără avertizare, intrăm în cartiere care sunt numai cu puţin deasupra ghetourilor, populate în egală măsură de arabi dubioşi şi ruşi beţivi; pe aici vom mai trece şi zilele următoare, întrucât pe Strada Levinsky se află autogara centrală. Mai departe, după ce lăsăm în urmă un restaurant tradiţional… românesc, din nou fără vreo avertizare, blocurile de mahala lasă loc brusc Pieţei HaSharon, unul dintre colţurile vechii Jaffa.

Şi, astfel, parcă facem pasul în altă epocă, în care modernitatea şi strecurat numai câteva accente, precum surferii care umplu plaja din apropiere, pe sub Promenada Homat HaYam. În rest, ne întâmpină Turnul cu Ceas (construit la începutul secolului trecut) şi coloanele refăcute după modelul antichităţii. Ne domolim pasul în timp ce o luăm pe cu magazinele, localurile şi locuinţele sale vechi, privim cu nesaţ în stânga şi-n dreapta la mărfurile expuse şi tragem pe nări parfumul cărnurilor preparate cu mirodenii. Trecem pe lângă Moscheea Mahmoudia, construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, care, cu turnul înalt din cărămidă şi cupola largă, albă, este cea mai mare din Jaffa şi a treia din Israel. Mai departe, intrăm într-o zonă care aminteşte de implicarea catolicilor în aceste locuri; se succed la scurtă distanţă Şcoala Tabeetha a Bisericii Scoţiei şi Collège des Frères (ambele din a doua partea a secolului al XIX-lea, cu siluete simple, mediteraneene, subliniate de câteva linii albastre), apoi Biserica Sfântul Antonie, ridicată în secolul al XX-lea de franciscani, cu aspect neo-romanic şi frecventată în special de filipinezi.

Cam pe aici am părăsi centrul, aşa că o luăm uşurel înapoi, pe străzile înguste şi curbate ale Dealului Andromeda, printre clădiri terasate, grădini de cactuşi şi tufe înflorite. Zărim şi clopotniţa ca o suliţă a Bisericii Sfântul Gheorghe, înălţată de ortodocşi la sfârşitul secolului al XIX-lea cu aspectul unei vechi cetăţi având ca singur element modern acest turn alb, neo-gotic. Coborâm spre mare, acolo unde se întinde portul cu plaje din nisip fin, terase luxoase şi spaţii expoziţionale.

Plimbarea ne duce în inima vechii cetăţi Jaffa, şi anume Kikar Kdumim, o zonă pietonală largă de unde se zăresc farul şi Piatra Andromedei, despre care mitologia greacă spune că ar fi locul în care fiica regelui a fost în înlănţuită de stânci şi salvată de Perseu. Tot aici se află clădirea-muzeu asemănătoare unei fortăreţe Ilana Goor, Fântâna Zodiac şi intrarea într-un labirint fermecător de străduţe, plante căţărătoare şi trepte care duc în Netiv HaMazalot – uliţa însoţitoare a zidului lung ce apără cetatea de furia mării. În această încâlceală găsim cumva drumul spre Casa lui Simon Tăbăcarul, loc cu importanţă biblică întrucât aici a avut loc convertirea primului creştin ne-evreu. Apoi luăm la rând faţadele dughenelor, atelierelor şi locuinţelor, între care identificăm – bine ascunsă şi ferită în zidul gros – Biserica Sfântul Mihail a ritului ortodox. Îmi conturez destul de repede impresia că Jaffa – şi probabil o mare parte a Israelului – se aseamănă enorm cu ceea ce am văzut în Maroc; diferenţa e că totul este aici mult mai curat, mult mai scump, iar engleza se vorbeşte din plin. Altfel… până şi pisicile sunt la fel de multe, cu aceeaşi alură, doar că prosperitatea se manifestă în stratul gros de grăsime. Puţin mai încolo, străzile redevin largi pe măsură ce ne apropiem de piaţeta cu tarabe cu suveniruri şi suc proaspăt de rodie, chiar în faţa Bisericii Sfântul Petru; ridicat la jumătatea secolului al XVII-lea, edificiul catolic îmbină barocul european cu elemente tradiţionale marine, precum şi marmura cu fierul forjat.

Coborâm spre apă şi o luăm pe Strada Retsif ha-Aliya ha-Shniya, întinsă de-a lungul portului vechi cu ambarcaţiuni adormite, cu panoramă largă către linia modernă a zgârie-norilor plini de lumini. Revenim însă în vremurile de demult în timp ce ne oprim în dreptul faţadei de cetate a Bisericii Armeneşti, pentru ca apoi să admirăm silueta zveltă a Moscheii Al-Bahr, cu minaretul său iţit spre stele. Urcăm în Promenada Mifrats Shlomo, care ne poartă prin verdeaţa uşor aridă a Grădinilor HaPisga, apoi pe lângă Restaurantul Aladin, despre care ai zice că face parte mai degrabă dintr-un muzeu al satului arab decât din tagma unităţilor alimentare.

Ne întoarcem în Kikar Kdumim şi o luăm pe Strada Mazal Dagim care, pe sub arcadele cărămizii ale zidurilor groase, ascunde o sinagogă, expoziţii, teatre, ateliere de pictură şi argintărie, bijutieri. La capătul său, ieşim în Grădina Abraham Shechterman, împânzită de sculpturi şi podeţe suspendate, cu punct central situl arheologic al Porţii lui Ramses al II-lea, scoasă la lumina zilei din negura secolului al XV-lea î.Hr.

Cam acum ni se termină plimbare, ajunsă demult în nocturnă. Aşteptăm să apară Beatrice, prietena de familie a lui Paul, plecată din România în Israel într-unul din acele valuri ale anilor ’60. Este propunerea ei de a merge să luăm cina în port, la „Bătrânul şi Marea”, un restaurant tematic pescăresc. În timp ce consult meniul pentru alegerea unui peşte, constat că preţurile sunt destul de mari, cam la nivelul capitalelor europene. Însă observăm în curând că ele se justifică întru totul, căci cele vreo cincisprezece feluri de salată de la antreu şi primul rând de limonadă sunt din partea casei (iar un om normal s-ar sătura numai din acelea), iar peştele enorm şi foarte bun este însoţit de ditamai garnitura. Dacă mai punem şi deliciosul desert luat mai mult din nestăpânirea poftelor, nu-i de mirare că Paul e mai mult decât mulţumit, în timp ce eu abia mă mai rostogolesc spre maşina lui Beatrice. Bine că nu trebuie să facem şi drumul de întoarcere spre casă pe jos…

Pe la miezul nopţii, apar şi Vlăduţ şi Livia, îi băgăm în „tabăra de bază” şi, în loc să ne culcăm, mai pritocim o vreme la planurile de a doua zi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s