Sepultura, Krepuskul & Hatemode (Arenele Romane, Bucureşti)

Ca să fiu sinceră, nu aveam chef de niciun concert pentru o bună bucată de timp, dar uneori trebuie să faci un pas şi să ieşi din casă. Însă cele ce urmează nu vor fi altceva decât o scurtă dare de seamă a evenimentului de la Arenele Romane, nicidecum o cronică cu adevărat potrivită. Este aproape ora 20 şi cortul care acoperă amfiteatrul, protejând audienţa de ploaia rece de noiembrie şi, într-o oarecare măsură, de frig începe să se umple, în timp ce scena devine tot mai animată.

Deschiderea serii îi revine trupei Hatemode, cu care am făcut cunoştinţă astă vară şi pe care am apreciat-o atunci – dacă nu pentru inovaţie, pentru stilul direct de aplicare ca la carte a reţetelor bine ştiute. Acum apare încă un motiv să-i admir pe bucureştenii care au decis totuşi să îşi prezinte show-ul, în ciuda faptului că basistul lor, Cătălin Scânteie, se află încă în spital din cauza arsurilor suferite în Colectiv. Locul la bas este preluat de George Costinescu (Neutron) şi, în această formulă nevoit schimbată, Hatemode se desfăşoară cu al său death metal old-school, energie şi aplomb.

Urmează clujenii de la Krepuskul, adică din nou death metal, de data aceasta asezonat cu melodicitate, diversitate şi câteva experimente muzicale. Coincidenţă sau nu, prima dată când am văzut această trupă a fost tot în deschidere pentru Sepultura, acum aproape şapte ani. Nu ştiu dacă s-au schimbat prea multe în abordarea celor patru, cu excepţia experienţei muzicale acumulate; fără să devin fanul lor, îmi place prestaţia Krepuskul şi mi se pare potrivită pentru ceea ce urmează.

Despre Sepultura părerile au fost împărţite încă de la despărţirea nu tocmai prietenoasă de Max Cavalera, iar eu m-am numărat atunci printre cei care i-am acordat noii formule „premisa de nevinovăţie”. Mi se confirmă acum plusurile: agresivitate şi forţă susţinute de imaginea de trupă-zid, omogenitate cât cuprind cei treizeci de ani aniversaţi prin turneul de faţă, comunicare excelentă cu publicul. Din păcate, mi se confirmă şi minusurile. După câteva albume lansate de atunci şi concerte la care am ajuns, concluzia este că scena metal internaţională s-ar putea descurca fără probleme în absenţa brazilienilor. Cândva un simbol al thrash metal-ului, Sepultura e acum un nume ca oricare altul; muzica sa este în continuare plină de brutalitate şi vână, iar membrii trupei capabili în spatele instrumentelor, însă autenticitatea cu greu se mai poate sesiza pe vreo compoziţie sau pasaj. Trec doar în revistă piesele din seara aceasta: Troops of Doom, Kairos, Propaganda, Breed Apart, Inner Self, Dead Embryonic Cells, Convicted in Life, Choke, Cut-Throat, Sepultura Under My Skin, From the Past Comes the Storms, Territory, Arise, Refuse/Resist, Bestial Devastation, The Vatican, Ratamahatta, Roots Bloody Roots.

Şi cu asta mă retrag, nu înainte să constat că e un sentiment sfâşietor şi extrem de ciudat când vezi înjumătăţite rândurile colegilor fotografi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s