Munţii Buila-Vânturariţa

Rareori mi se întâmplă să merg două weekenduri la rând în aceiaşi munţi, mai ales dacă ei se află la o distanţă destul de mare de casă. De exemplu, Buila-Vânturariţa. După ce am petrecut ultimul sfârşit de săptămână la Cabana Cheia, iată însă că revin şi sâmbăta aceasta – o zi numai – pe frumoasele culmi tomnatice ale Builei. Traseele sunt altele, anticipez că priveliştile fi-vor schimbate, dar cred că principalul motiv este de data aceasta compania „urşilor”. Anul acesta am mers de doar patru ori cu UT-ul pe munte şi simt că am trădat „cauza”; recunosc, chiar simt nevoia unor feţe cunoscute şi simpatice zilele astea, iar lumea care se anunţă pe rând în tură mă face să-mi menţin hotărârea de a veni. În plus, simt că datorez ceva muntelui acesta, atât de oportun ca prezenţă în programul meu acum o săptămână.

După cum am spus, tura propusă de Vlăduţ se încadrează într-o singură zi – de foarte devreme până foarte târziu, cu o bună parte din timp petrecut pe drum. Deşi iniţial nu anticipa nimeni asta, gaşca strânsă este destul de mare şi cam jumătate perfect necunoscută mie. Lista cu participanţi ar fi: Livia, Vlăduţ, Cristina, Hike, eu, Neghiniţă, Monica, Grasu, Iulian, Andrej, Ioana, Mihaela, Gabi, Tractor, Pupăcilă, Shrek, Blonda, Sihastru, Furnică (ultimii şase din Pathos-ii lui Hike şi-mi pare rău că nu am reţinut şi toate numele reale) şi Mircea (şeful lui Vlăduţ); acesta din urmă e însoţit de alte patru persoane pe care n-am aflat nici cum le cheamă, iar despre cele două fete nici dacă au habar ce înseamnă să mergi pe munte. Drumul lung cu maşina se termină undeva după Bărbăteşti (aprox. 600 m), parcăm care pe unde putem şi la ora 10 suntem gata de drum.

Pornim pe crucea albastră care însoţeşte în continuare drumului forestier, însă la prima curbă mai largă îl părăseşte pentru a urma valea Pârâului Mărului, ceea ce înseamnă că o bună bucată de timp ne-o petrecem traversând apa şi strecurându-ne pe sub arbori dărâmaţi. Acesta este momentul când observ că una dintre fetele necunoscute are bocanci cu toc (ce-i drept, gros şi nu mai înalt de patru centimetri, dar tot toc este) şi mă gândesc cu groază cum o să-i fie la coborâre cu aşa ceva; nu de alta, dar îmi amintesc cum am coborât eu în cizme cu toc de la Montserrat când am pierdut funicularul şi cum am suferit apoi cu genunchii. Părăsim până la urmă valea şi răsuflăm cu toţii uşuraţi, chiar dacă abia acum începem cu adevărat să urcăm pe Piciorul Mărului. Prima pantă ne scoate în Poiana Bulzului (1040 m), întinsă şi însorită, unde aflăm că inorogii există cu adevărat: lângă gardul unei fâneţe, paşte imperturbabil un murg cu „corn” în frunte.

Continuăm urcuşul şi la ora 11 ne oprim pentru o regrupare de control mai lungă lângă stâlpul indicator unde întâlnim punctul galben ce face legătura între Poiana Scărişoara şi Mănăstirea Pătrunsa. Pentru foarte puţin timp cele două marcaje merg împreună, spre dreapta, pentru ca un nou stâlp indicator să le despartă. Crucea albastră virează stânga, în sus, şi îşi reia urcuşul destul de accentuat – mai întâi pe lângă liziera pădurii de fag, apoi prin codrul arămiu. Pantele se succed cu scurte curbe de nivel ce traversează grohotişuri, iar rădăcinile groase alternează cu blocuri tot mai mari de calcar. Când desişul se retrage şi lasă loc pajiştii alpine, vedem clar poteca pe care am urcat săptămâna trecută – de la Mănăstirea Pătrunsa pe Muntele Albu – şi în scurt timp reîntâlnim punctul galben lângă izvorul captat. De aici până în Curmătura Builei (1561 m) nu mai este mult, iar la ora 12:30 poposim pe iarba încălzită de soare din faţa refugiului. Am o stranie senzaţie de déjà vu: masă de prânz, semnal de net pe mobil, noi veşti proaste din Bucureşti, alţi oameni morţi la o săptămână de la tragedia din Colectiv, iar bocete. Mă simt penibil că plâng cu atâţia oameni de faţă în loc să răsuflu uşurată că eu n-am fost şi că Paul a ieşit în primele momente, dar nu mă pot abţine.

Petrecem ceva timp în curmătură, mai ales că masa e aproape gata când soseşte ultimul grup, iar apoi aşteptăm să-şi tragă şi ei sufletul şi să ne înjure în gând pentru traseul ales. Vlăduţ ridică din umeri: au fost avertizaţi că nu-i cea mai uşoară dintre drumeţii. Ne îndreptăm apoi pe punctul roşu ce porneşte în stânga prin Hornurile Popii şi părăsim o vreme marcajul (şi creasta principală) pentru o incursiune pe Vârful Ţucla. Traversăm o înşeuare largă pe fundul căreia sclipeşte un mic tău şi urcăm o culme pe vârful căreia se află o construcţie ciudată, transformată acum în troiţă, dar despre care nimeni nu ştie ce scop ar fi avut iniţial, pentru că în mod clar sunt urme de cabluri electrice. Coborâm pe faţa opusă a culmii până într-un loc în care Ţucla se poate observa în toată sălbăticia sa izolată. O parte a grupului rămâne pe pajiştea caldă să-l contemple, iar eu mă alătur celor care vor să-l şi urce. Urcuşul în sine nu e lung, dar trece printr-un horn la care Iulian mă ajută cu aparatul foto (iar la întoarcere cu tot rucsacul), după care parcurge o pantă înierbată destul de abruptă. Astfel se face că la ora 14 suntem lângă crucea din lemn de pe Vârful Ţucla (1582 m) şi scrutăm cu privirea orizonturile spre munţii Narăţu-Basarab, Cozia, Făgăraş şi Iezer, dincolo de văile îmbrăcate în pâclă. Nu stăm foarte mult şi facem cale întoarsă la ceilalţi, apoi pornim împreună spre punctul roşu părăsit mai devreme. Aflaţi din nou pe creasta Builei, ne delectăm cu imaginile largi dispuse de-a lungul culmii Munţilor Căpăţânii, dincolo de care se întrezăresc Munţii Lotrului; mai departe, Parângul îşi profilează clar pe cer crestele înalte, pentru ca restul zării să dispară în văluri suprapuse de ceaţă.

După fotografia de grup de pe lângă Vârful Piatra (1642 m), pornim în continuarea crestei, cu mici urcuşuri şi coborâşuri, până intrăm în perimetrul Muntelui Cacova. Aici părăsim creasta şi începem să îi dăm la vale pe triunghi roşu, până în poiana Stânei La Văcărie, unde la ora 16 oprim lângă izvorul răcoros. Este locul unde verific mesajul primit de la Paul şi aflu că a murit şi Alex Chelba, probabil cel mai bun fotograf de concerte de la noi; mi se pare de necrezut, mai ales că în cursul săptămânii părea a fi ceva mai bine, şi atunci stau şi mă gândesc ce se va întâmpla cu cei a căror stare gravă a rămas neschimbată, cât vor mai rezista.

Ne continuăm coborârea prin pădure în timp ce lumina începe să scadă, traversăm Poiana Şoprul Ţolii (1175 m) pe lângă stâna părăsită şi ne oprim pentru a fi siguri că suntem toţi atunci când întâlnim pentru a treia oară punctul galben, puţin mai sus de Poiana Scărişoara. De acum vom însoţi acest marcaj şi mergem o bună bucată de drum pe curbă de nivel, traversăm din nou Poiana Bulzului prin care am trecut de dimineaţă şi ţinem îndelungata potecă după valea Pârâului Otăsău, până la Mănăstirea Pătrunsa (840 m), unde ajungem odată cu ultimele lumini ale serii, la ceasurile 17:30. Crucea roşie este marcajul care ne coboară de acum spre maşini, în cea mai mare parte a timpului la lumina frontalelor, pe cumpăna apelor Pârâului Mărului şi Pârâului Pătrunsa; panta este destul de abruptă, oboseala celor mai puţin obişnuiţi cu muntele destul de mare, aşa că ne oprim de câteva ori să ne asigurăm că totul este în ordine şi nu avem de făcut căutări nocturne. Ajungem în parcare pe la ora 18:30; suntem toţi, teferi şi nevătămaţi, însă nu garantez că tuturor le-a plăcut această tură, deşi traseul a fost extrem de frumos, vremea ideală, bagajul mic, iar ritmul lejer.

La maşini grupul se sparge, pentru că cele conduse de Hike (în care mă aflu eu) şi Ioana au ca destinaţie intermediară Curtea de Argeş, unde ne aşteaptă părinţii Liviei. Până acolo însă avem parte de o ceaţă deasă şi groasă, încât cu greu vedem cotiturile drumului sau semnele rutiere, aşa că ne ia ceva să ajungem la o cină abundentă şi gustoasă. Din păcate, după ce ne reluăm drumul spre Bucureşti avem parte de aceleaşi condiţii meteo, înrăutăţite parcă pe autostradă. Cu un schimb de şoferi când Vlăduţ-cel-desculţ trece la volan, ajungem fără peripeţii într-un Bucureşti atât de cufundat în pâclă, umezeală şi frig, încât tare mi-ar plăcea să fi rămas la munte, unde soarele a strălucit cu candoare întreaga zi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s