Cabana Cheia (Munţii Buila-Vânturariţa)

Parcă nesătulă în ultima vreme de munte, profit de ocazia turei propuse de „carpatista” Cristina în Buila şi mă înscriu pentru încă un weekend petrecut departe de casă. Traseul pe care intenţionăm să-l face nu-i nici scurt, nici uşor (mai ales duminică), iar grupul este numeros, aşa că se ia hotărârea de a pleca din Bucureşti de vineri seară, prima noapte urmând să o petrecem la Pensiunea Belvedere din Băile Olăneşti. Îmi va lua ceva timp să-mi dau seama cât de importantă a fost această decizie şi nu din punctul de vedere al turei în sine…

Deci vineri după serviciu mă îmbarc în maşina lui Cosmin şi pornim spre Olăneşti, unde gaşca s-a strâns aproape toată şi se pregăteşte de masă. Cu foamea-n gât devorăm bucatele comandate din timp, apoi mă pregătesc de culcare conştientă fiind că somnul va fi mai scurt decât mi-ar plăcea mie. Chiar înainte de a mă băga în pat primesc un telefon dubios de la Paul să-mi spună că el e bine, să nu mă sperii dacă văd ceva la televizor; e un incendiu în clubul unde s-a dus la concert, dar el a ieşit şi încearcă să vadă cu ce poate ajuta. Abia atunci îmi amintesc că vineri trebuie să fie, în Colectiv, lansarea albumului Goodbye to Gravity la care intenţiona să ajungă soţul meu, mai ales că e bun prieten cu o parte din trupă; uitasem complet ziua. Mă uimeşte vestea, însă nu mă îngrijorez, mai ales că din tonul lui Paul nu pare a fi ceva foarte grav. Cât mă pot înşela…

Sâmbătă se dă trezirea devreme şi ne bulucim în sala de mese, pentru că la 7 trebuie să fim gata de plecare. Acum văd la televizor filmări cumplite de la Colectiv, iar o simplă căutare pe net îmi indică 27 de morţi şi extrem de mulţi răniţi, o bună parte în stare critică. Nu-mi vine să cred, iar după ce o luăm din loc îl sun pe Paul, în ciuda ore matinale. E răvăşit şi rupt de oboseală în timp ce-mi dă veştile: Vlad Ţelea a murit, Adi Rugină a murit, Claudiu Petre a murit şi nu e de găsit, Alex Pascu e în stare gravă, doi din colegii noştri de la Maximum Rock sunt în spital cu răni severe, dintre fotografi câţiva nu-s bine deloc… El şi alţi câţiva prieteni sunt în regulă pentru că fie au ieşit printre primii, fie plecaseră mai devreme din cauza sonorului extrem de tare, fie aleseseră concertul de „grohăieli” din Fabrica; ironic să fii salvat de o cântare numită „Unholy Trinity”, nu? Sunt în şoc şi mi-e imposibil să-mi dau seama în ce stare psihică este el, chiar dacă fizic nu suferă decât de frig şi epuizare. Cosmin mă întreabă dacă vreau să mă întorc la Bucureşti, dar refuz până la urmă şi continui să bocesc pe bancheta din spate; se pare că sunt mai în siguranţă pe creasta accidentată a Builei decât într-un club bucureştean…

Revin deci la munte, văzut mai mult printr-o privire împăienjenită. Parcurgem o bună parte a drumului care pleacă din satul Cheia, în amonte pe lângă Pârâul Cheia, iar la confluenţa cu Pârâul Comarnice facem stânga pe un drum forestier acceptabil, care ne urcă până la Schitul Pahomie (650 m). Aici lăsăm maşinile într-o parcare improvizată şi ne pregătim de traseu. La ora 8:30 pornim pe cruce roşie, cea care merge fie pe continuarea drumului forestier, fie pe serpentine care-l taie, pentru a face legătura cu Mănăstirea Pătrunsa (840 m); la aceasta ajungem după trei sferturi de oră în care ne oprim adesea să admirăm culorile toamnei întinse spre Cozia învăluită încă în ceaţa matinală sau spre creasta Builei, acolo unde formele şi contrastele se profilează clar pe bolta albastră. La mănăstire observ cu părere de rău că nu mai sunt păunii, în schimb ne întâmpină timid, dar afectuos, Arcan – superbul ciobănesc german în vârstă de un an. Am mai ajuns la această pitorească mănăstire al cărei nume vorbeşte despre poziţia sa greu accesibilă şi ştiu cât de frumoasă e biserica mică, veche de la jumătatea secolului al XVIII-lea şi declarată patrimoniu naţional; îi revăd pentru câteva secunde interiorul îngust, plin de culoare şi veritabilă artă religioasă, apoi revin la grupul strâns nerăbdător lângă stâlpul cu marcaje şi ramificaţii de trasee.

Începând cu ora 10:30, vom merge pe punct galben, marcaj care urcă destul de susţinut piciorul Muntelui Albu, spre Curmătura Builei, acolo unde intenţionăm să facem pauza de masă. Dar până acolo mai e mult, iar regrupările unei aşa trupe numeroase destul de dese; profit de acest fapt pentru ca la scurt timp după ce intrăm în pădure să mă abat pe la Casa de Piatră, un maiestuos arc stâncos, bine pitit în pâlcul arămiu de foioase. Codrul lasă în scurt timp loc pajiştii alpine, moment în care panta se mai îmblânzeşte şi alternează din când în când cu câteva curbe de nivel. Imaginea se schimbă şi ea imediat ce apare în stânga stâncăria semeaţă a Vârfului Ţucla (1582 m), frântă brusc în valea Pârâului Otăsău; parcă pentru a-i face concurenţă, apar în dreapta potecii, chiar pe lângă noi, alte formaţiuni stâncoase, zimţate şi aţintite spre cer. Odată ajunşi în vale, dăm de ditamai izvorul, unul din cele multe pe care le întâlnim astăzi, când apa este la discreţie. Apoi panta devine din nou abruptă, dar numai pentru puţin timp, pentru că la ora 12 terminăm ultimul urcuş consistent de sâmbătă şi poposim în Curmătura Builei (1561 m); ne întindem la soare în apropierea refugiului, feriţi de vânt, şi ne începem prânzul. Cine termină mai repede şi mai are chef de puţină mişcare, porneşte fără bagaj în sus pe Hornurile Popii, printr-un culoar stâncos tăiat cu răbdare de viituri. La capătul acestuia, panorama către creasta principală a Munţilor Căpăţânii este largă, cu mantii intens colorate şi culmi domoale aproape estompate în eter.

Reveniţi în curmătură, facem câteva poze de grup şi repornim la drum la ora 13, cu o coborâre scurtă şi destul de intensă până în locul numit La Troiţă, acolo unde se află şi un alt refugiu din lemn. Părăsim punctul galben care continuă spre Valea Costeşti şi ne încadrăm pe triunghiul roşu care parcurge masivul „pe din dos”, adică prin poienile de pe faţa nord-vestică, ascunsă şi tivită cu brumă îngheţată, a Builei. Facem dreapta şi urmărim cu atenţie poteca ce pare a se pierde uneori, când se răresc copacii. Într-o urcare uşoară, ajungem în Poiana de Piatră, cea mai largă dintre aceste spaţii deschise, cu o privelişte extraordinară către pereţii stâncoşi. Câteva pâlcuri de copaci ne despart, pe rând, de Poiana Faţa Piscului şi Poiana Piscul cu Brazi, pe care o traversăm înainte de a face o pauză mai lungă. Ne descotorosim de greutatea rucsacilor pentru un scurt urcuş pe piciorul muntelui, în apropiere de liziera pădurii, urcuş ce ne scoate la Refugiul Piscul cu Brazi (1600 m); voiam să văd exact unde se află, pentru că nu se vede din poteca marcată şi, în caz de urgenţă, să nu orbecăi altădată după el. Din faţa lui se observă, pe scoarţa unui brad din amonte, o cruce albastră ce marchează clandestin poteca de urcuş spre creastă, sub Vârful Vioreanu; a fost mare tămbălău pe net cu acest marcaj făcut în lipsa aprobărilor, dar extrem de util celor prinşi pe sus de vreme potrivnică. „Vizita” nu durează mult şi, reveniţi în potecă, ne continuăm drumul printr-o zonă cu mulţi arbori doborâţi. La finalul cursei cu obstacole şi echilibristică, trecem peste un curs de apă firav şi ne oprim în Curmătura Comarnice (1525 m), la ora 15:30.

După regrupare, îi dăm în jos pe acelaşi triunghi roşu, căruia i se adaugă banda albastră; e nevoie de puţină atenţie pentru a nu pierde cele două marcaje, mai ales că deseori trebuie să părăsim poteca, şi aşa ascunsă sub frunze, pentru a ocoli victimele unei furtuni. Cu opriri dese şi recoltări de ghebe de fag, lăsăm în urmă şi ultimele serpentine ale traseului şi, la ora 17, ne oprim la baza semeţei Santinele de stâncă, în faţa Cabanei Cheia (910 m). Aceasta este una dintre cele mai faine cabane de la noi, cu un cabanier gospodar şi întreprinzător, lucru care mi se confirmă de fiecare dată când ajung aici. Dacă la ultima mea vizită remarcam foişorul închis şi folosit pe post de bucătărie a turiştilor şi sală de mese, acum observ ultima adăugire – o terasă cu belvedere şi separeu ataşată feţei clădirii.

Un singur regret am: cabanierul nu este aici în acest weekend, ceea ce înseamnă că nu ne aşteaptă nimeni cu o masă caldă. Se ştia însă acest lucru încă de acasă, iar doi dintre participanţi – Bogdan şi Ciprian – s-au oferit să se ocupe de două variante de meniu: tochitură cu mămăligă, respectiv mămăligă cu brânză şi smântână. Toate cele au fost cumpărate joi şi împărţite (mai mult sau mai puţin) echitabil în bagajele abonaţilor la festin. Aşa că, după ce ne repartizăm în camerele calde şi ne facem comozi, începem să trebăluim în foişor şi la vatra de afară, fiecare după puteri. Se pare că lemnul aprins în sobe are putere calorică mică, iar procesul de fierbere durează mult, însă rezultatul merită din plin. Eu garantez pentru mămăliguţa cu brânză şi smântână, iar după feţele amatorilor de tochitură înţeleg că şi aceea a fost succes total. Cu burta plină şi destul de obosită, mă bag în aşternut şi încerc să adorm fără să mă mai gândesc la ce se petrece în Bucureşti; poate e bine că uneori n-ai semnal la mobil…

Şi duminică trebuie să fim foarte matinali, întrucât azi traseul e mai lung, mai obositor ca diferenţă de nivel şi mai „tehnic” în ceea ce priveşte dificultatea; partea bună este că ni s-au uşurat rucsacii, dar trebuie să alimentăm de aici cu toată apa necesară. După micul dejun, la ora 7:30, o luăm voiniceşte din loc pe un frig pătrunzător izvorât din seninul de deasupra. Prima parte a traseului este reluarea coborârii de ieri, în sens invers, pe triunghi roşu şi bandă albastră. Mergem deci pe triunghi roşu până în poiana cu fosta Stână Comarnice, puţin înainte de curmătura propriu-zisă. În mod paradoxal, pentru că prima parte a grupului merge într-un ritm ceva mai alert şi foarte constant, ajungem lângă rămăşiţele stânei în mai puţin timp decât ne-a luat ieri să coborâm. Consecinţa este însă că tremurăm cu toate hainele pe noi, înghesuiţi în singurul colţ cu soare, până apar şi ceilalţi şi îşi trag şi ei sufletul. Apoi o luăm iar din loc, de data aceasta pe punctul galben care mai întâi coboară în văioaga unui afluent al Pârâului Comarnice, apoi urcă lejer până în Curmătura Oale (1583 m). Aici, la ora 9:30, facem o pauză prelungă într-un soare călduţ, pentru că avem ceva important de rezolvat: unde şi ce mâncăm diseară. Hotărâm restaurantul, precum şi meniul de deserturi, apoi Cristina sună, face rezervarea şi plasează comanda, pentru ca această să fie gata la timp când ajungem.

De aici încolo începe partea cu adevărat interesantă a turei – porţiunea nemarcată, mai bine-zis neremarcată, a crestei Buila-Vânturariţa. Cândva aici s-a aflat un punct roşu, însă administratorii celui mai nou şi mai mic parc naţional au decis să-l elimine de pe hărţi – alt lucru intens discutat şi disputat în comunitatea iubitorilor de munte. Se face însă că anul acesta cineva a luat lucrurile în propriile mâini (mai exact bidineaua şi cutiile de vopsea) şi a marcat cea mai sălbatică partea a traseului, lipsită altfel de o potecă evidentă; aşa cum a făcut şi cu acea cruce albastră despre care spuneam că poate salva viaţa celor aflaţi în creastă printr-o retragere sigură la Refugiul Piscul cu Brazi. De ce a ales aici să facă remarcarea cu bandă roşie, nu pot înţelege şi asta din două motive: se ştia despre vechiul punct roşu (şi din când în când îi mai vezi fantoma) şi banda roşie este folosită eminamente pentru marcarea continuă a crestei principale a Meridionalilor (care nu trece deloc prin Buila). Altfel, mă număr printre cei care salută această iniţiativă pe cât de ilegală, pe atât de utilă, mai ales că traseul în sine nu-i unul foarte greu, ci doar cumplit îngreunat de pierderea vechii poteci. Ştiu că legea e lege, dar să nu uităm că e făcută de oameni şi pentru oameni; aceştia sunt cei care o învestesc cu putere şi tot ei decid când începe să frizeze absurdul.

Acestea fiind spuse, o luăm din loc pe la ora 10 şi începem cu un urcuş solicitant, dar scurt, care ne scoate efectiv în creastă. De acum opririle sunt dese, pentru că trebuie să ne regrupăm de fiecare dată când ar putea apărea neclarităţi; instaurăm şi regula ca fiecare să-l vadă pe cel din faţa lui şi pe cel din spatele lui – destul din important când tropăie douăzeci şi cinci de oameni pe creasta Builei. În plus, avem şi alte motive să ne oprim: priveliştea este fenomenală. Nu vedem doar omniprezenta creastă a Căpăţânii din care face parte şi lama calcaroasă pe care păşim acum, ci ni se desfăşoară spre răsărit, rând pe rând, Munţii Cozia, Munţii Făgăraş în plenitudinea imensei lor creste, Munţii Iezer şi Munţii Bucegi, unde se remarcă Mecetul Turcesc. Înspre apus, sunt tot mai evidente primele culmi ale Munţilor Parâng, dincolo de adâncitura Curmăturii Olteţului; ceva mai târziu, ne dăm seama că şi mai departe, deasupra ceţurilor amiezii, se întrevăd şi crestele Munţilor Retezat şi, poate, ceva din creasta Oslei. După cum ziceam, să te tot opreşti cu aşa peisaje.

Parcurgerea crestei presupune o serie de urcuşuri pe ţancuri de piatră şi coborâşuri pentru a le ocoli pe unele dintre acestea, însă cu adevărat remarcabilă este bucata de dinainte de Vârful Vioreanu. Ajungem mai întâi într-o zonă unde vegetaţia lasă loc unei îngrămădiri de bolovani mai mari sau mai mici, unii adevărate platforme sub care se cască puţuri nebănuite. Apoi poteca ne trece pe sub un frumos pod de piatră şi ne conduce pe la baza unui bloc înalt şi ascuţit, precum vârful unei suliţe. De aici începe efectiv urcuşul pe vârf, abrupt şi foarte accidentat, ce are ca punct culminant un fel de săritoare unde cele mai bune prize din partea dreaptă sunt… jnepenii. Cu această ocazie, constat că cine a marcat clandestin traseul a mai făcut ceva foarte important: cărare cu drujba prin jnepeniş. Îmi amintesc de singura dată când am mai fost pe aici. Atunci am parcurs traseul în sens invers, aşa că aici eram în coborâre şi efectiv ne târam pe sub jepi ca printr-un tub îngust; chiar îmi spuneam că nu mi-aş dori prea tare să urc aceeaşi porţiune. Iată însă că acum o urc şi nu e greu deloc, tocmai datorită acestei „cosmetizări” a traseului. Atingem Vârful Vioreanu (1866 m), numit în lipsă de inspiraţie şi Vânturariţa II, la ora 12:30 şi suntem pregătiţi pentru un prânz la înălţime binemeritat.

După jumătate de ceas îi dăm din nou bice, conştienţi de faptul că, chiar dacă am terminat cea mai dificilă parte a traseului, tot mai avem mult de mers; în plus, banda roşie se opreşte aici şi rămânem doar cu relicvele fostului punct roşu, dar şi cu o cărare ceva mai evidentă. Coborâm şi urcăm succesiv de vreo trei ori poteca aflată pe faţa sud-estică a crestei, pentru ca la ultima ascensiune să ne batem puţin capul cu jepii înainte de a ajunge pe Vârful Vânturariţa (1885 m), cel mai înalt al masivului. Ceasurile tocmai se fac 14 când ne strângem pentru o poză de grup şi pornim la vale, pe punct roşu, spre Şaua Ştevioara (1786 m), cea care ne desparte de Vârful Buila (1848 m), neatins astăzi. Din şa trebuie să urmăm punctul albastru, dar constatăm surprinşi că, deşi aflat pe indicatoarele din şa, apoi dispare; îl regăsim de-abia după ce ne întoarcem spre Vioreanu şi apoi îl urmăm în coborâre destul de abruptă pe Muchia Frumoasă, cu mici abateri şi rătăciri de potecă, în ciuda faptului că semnele sunt vopsite de curând. Ajungem astfel, după mai bine de un ceas, la Stâna Ştevioara, unde observăm că apa din jgheaburi este îngheţată bocnă. Aici facem ultima regrupare înainte de o lungă – foarte lungă – coborâre prin pădure, pe care o terminăm în apropiere de Schitul Pahomie, unde am lăsat maşinile. Spre surpriza şi bucuria mea, este ora 16, deci avem încă ceva vreme de lumină şi pot vizita schitul unde n-am reuşit să ajung ieri dimineaţă.

Las deci rucsacul la maşină şi intru pe poarta frumosului aşezământ monahal, fondat la începutul secolului al XVI-lea. Clădirile sunt puţine, mici, albe şi superb integrate în peisaj, iar cele care atrag mai ales atenţia sunt cele câteva chilii şi biserica zidite efectiv în surplomba unei stânci masive. Bisericuţa, reclădită după ce aproape s-a prăbuşit complet când schitul a fost părăsit, pare varianta în miniatură a celebrelor biserici de mănăstiri olteneşti, recunoscute pentru frumuseţea lor. Pridvorul sprijinit pe coloane pictate, naosul acoperit cu fresce şi altarul despărţit printr-un iconostas din zid sunt de o delicateţe nespusă, iar sentimentul pe care-l ai când te afli înăuntru este de linişte perfectă.

Nu zăbovim însă mult la schit, pentru că încet-încet apare întregul grup, inclusiv cei doi care au dat la un moment dat impresia că s-au rătăcit din cauză că au urmat marcajul vechi până când acesta a dispărut şi el. Însă au reuşit să coboare în drum, aşa că acum suntem gata cu toţii să căutăm restaurantul D’amici din Râmnicu Vâlcea, lăudat de multă lume. Înţelegem repede că pe bună dreptate; cred că am parte de cea mai bună ciorbă de legume pe care am mâncat-o vreodată şi nici tarta cu mere nu-i mai prejos. Preţurile sunt foarte decente, iar din cauza aglomeraţiei mâncarea este mereu proaspătă; singurul aspect este să prinzi şi loc. Sătui şi destul de obosiţi, ne luăm la revedere şi pornim spre casă, ştiind că avem un drum lung în faţă. Iar în Bucureşti… mi-e teamă de ce-i în Bucureşti.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s