Aniversare la poalele Păpuşii

S-au împlinit paisprezece ani de Ursul Trubadur şi, conform tradiţiei, ultimul weekend al lunii octombrie – cel în care se trece la ora de iarnă – este dedicat aniversării grupului. Dacă în cei din urmă doi ani n-am mai reuşit să ajung la acest eveniment din cauza suprapunerii cu un festival, acum mă bucur că în sfârşit mă alătur şi eu găştii, chiar dacă am impresia că aceasta se subţiază cu fiecare aniversare. Echipajul complet anul acesta este: Livia, Vlăduţ, Ancuţa, Vladimir (împreună cu băiatul lor, Radu), Magda, Andrej, Parazit, eu, Paul, Mădălina, Marean (plus fata lor, Cezara), Diana, Vali, Claudia, Octav, Laura, Apollo, Hike, Anda, Babau, Ionuţ, Anca, Valentina, Pre2, Grasu’, Dorin, Kilo, Oana şi Mateo. Iniţial plănuiam să ne sărbătorim în Munţii Siriu, însă ne hotărâm prea târziu să virăm avansul şi ni se spune că nu mai e loc; dar varianta aleasă în final, Cabana Georgiana de pe Valea Râuşorului, se dovedeşte ideală pentru grupul nostru, mai ales că are şi camere duble cu baie, numai bune pentru cele două familii venite cu copii.

Plecăm pe rând din Bucureşti spre Târgovişte, unii mai devreme, alţii mai târziu, iar Loganul ce miroase a nou (probabil datorită celor 53 de kilometri avuţi la bord) al lui Hike, care ne preia pe Paul şi pe mine, lasă primul în urmă centrul Rucărului şi, după vreo şapte kilometri de înaintat pe vale pe lângă Muntele Arşiţa, parchează în faţa pensiunii. Apare şi o bună parte din restul grupului, încropim un mic dejun, iar când ne strângem mai mulţi hotărâm că e cazul să profităm de ziua parţial însorită şi să nu rezumăm aniversarea la băutură şi grătare. Traseu, deci; nici prea lung, nici prea scurt, îmbrăcat în speranţa că vom avea parte de câteva panorame frumoase. De unde? De pe Vârful Păpuşa, fireşte!

La ora 11:30 pornim în sus pe drumul forestier ce însoţeşte Pârâul Râuşor (cca. 900 m altitudine) şi o ţinem tot înainte până când dăm de cele două cantoane, unul vechi şi unul nou, de la baza Culmii Măra Mare. Aici facem stânga pe o potecă abia ghicită prin pădure, nemarcată, care după o vreme se uneşte cu forestierul care trece pe lângă cantonul cel nou. Panta acestuia este destul de solicitantă, însă unii (a se citi Livia) o mai îndulcesc cu escapade după ghebe, ieşite în număr mare… ca ciupercile după ploaie. Apropo de ploaie, încep să-mi fac griji că, în ciuda prognozei, aceasta îşi va face simţită prezenţa, mai ales că soarele de la pensiune a fost înlocuit de nori parşivi şi cenuşii. Cum spongicultura şi micologia nu se numără între pasiunile mele, îi dau conştiincioasă la deal şi doar mai opresc din când în când pentru a admira straiele peticite de toamnă cu care s-a înveşmântat codrul. Fac o pauză mai lungă la două ceasuri de la plecare, după ce ies în golul alpin, la capătul celei mai abrute porţiuni a drumului care-mi aminteşte de ce nu o dată am avut impresia că Păpuşa e un deal înalt şi plicticos. Hike e deja în faţa stânei măricele care marchează sfârşitul pădurii şi aşteptăm amândoi să apară şi restul grupului, mai ales că există riscul ca ceilalţi s-o ia pe o bifurcaţie a drumului care ţine curba de nivel. Când în sfârşit se ivesc Vlăduţ şi Livia, cu ditamai sacul de ciuperci, ne anunţă că ceilalţi vor să facem la stână pauza de masă. Cum noi deja am ciugulit ceva şi ne-a luat frigul, decidem să continuăm urcuşul până în creastă şi să-i aşteptăm acolo, deşi ne e destul de clar că avem de ales între a îngheţa aici şi a îngheţa acolo.

De acum nu mai avem forestier, ci o închipuită potecă pe pajiştea plină de cocoloaşe înierbate ale piciorului şi-mi amintesc cum era să-mi rup picioarele în genul ăsta de ghemotoace acum câţiva ani, pe Plaiul Cascue. Fără nicio variaţie a acestui peisaj, ajungem la ora 14 în Culmea Grădişteanu, acolo unde întâlnim crucea albastră în mijlocul unui drum lat de creastă, febleţea enduriştilor pe două sau patru roţi. De jur-împrejur e ceaţă; nu cât să nu vezi la zece metri în faţă, dar suficient cât să ascundă imaginile largi şi frumoase pentru care merită să urci în creasta Păpuşii. Înălţimile din continuarea traseului nu se văd deloc, iar văile de dedesubt se ghicesc întrucâtva, dar totul pare şters şi fără viaţă. Aşteptăm ceva vreme să vină grupul şi-mi dau seama că e frig de nici nu-mi vine să mestec mazărea cu pui din conserva pe care tocmai am deschis-o. Pufoaica şi windstopper-ul fac cu greu faţă umezelii din afară şi dinăuntru, pentru că am spatele fleaşcă de transpiraţie. Tremur ca un pui ud de curcă şi abia după ce începe să se reîntregească gaşca apar şi nişte binevoitoare raze de soare care fac viaţa suportabilă.

O luăm din nou din loc, de data aceasta mai compactaţi, şi urcăm destul de lin în Şaua Grădişteanu (1975 m), punct de joncţiune cu banda roşie, marcajul crestei principale a Munţilor Iezer-Păpuşa şi a Meridionalilor. Cum norii aleargă de colo până colo pe creastă şi mai lasă din când în când să se întrevadă vreo bucată de senin, aici luăm hotărârea de a continua până pe vârf, după ce această variantă a stat o vreme sub semnul întrebării. Urcuşul îşi oscilează înclinaţia, însă este mult mai blând decât în prima parte a traseului, astfel că la ora 16 suntem pe Vârful Păpuşa (2391 m) şi profităm de momentele în care norii sunt spulberaţi şi ni se dezvăluie zările. Pentru că aceste zări sunt cu adevărat spectaculoase, mai ales când se profilează deasupra unei mări nebuloase. În imediata apropiere se conturează creasta principală Iezer-Păpuşa, care face legătura prin Spintecătura Păpuşii şi Vârful Bătrâna spre partea stâncoasă a masivului, Vârful Roşu şi Vârful Iezer; dincolo de acestea, abia ghicite, apar primele culmi line ale Făgăraşului, ocazie cu care îmi amintesc de frumoasa traversare dintre munţi de acum câţiva ani. În partea cealaltă, privirea este vrăjită iremediabil de Piatra Craiului, cu stâncăria sălbatică peţită atât de pâcla învolburată cât şi de culorile efemere ale lui brumărel. În spatele crestei calcaroase, marea alpină devine compactă şi lasă din când în când să se iţească deasupra ei o siluetă în formă de ac ascuţit – Refugiul Coştila este singura dovadă pe care o primim astăzi că Bucegii încă există. Şi pentru a avea o imagine întregită a fenomenelor montane, ne surprindem umbra proiectată pe nori şi încadrată de un curcubeu estompat – Gloria (sau, mai ştiinţific, spectrul Brocken) ne cheamă subversiv în neant.

Am sta mult şi bine să admirăm peisajul, însă vântul trece prin straturile de haine şi constat că nu sunt singura pe care o iau frisoanele. Eu şi cu Grasu ne băgăm una într-alta şi dârdâim împreună într-un şanţ de sub vârf până ajunge toată lumea pe acesta, apoi o luăm cu spor la vale, în căutare de plaiuri mai însorite, în timp ce-l antrenăm în discuţii despre maşini de teren şi diferenţiale blocabile pe Parazit, care nu-şi vine a crede că are o astfel de experienţă cu două fete.

Iniţial, Vlăduţ se gândea să ne întoarcem pe la Şaua Ţefleica (1620 m), pentru a nu repeta întrutotul traseul de la dus, însă ora înaintată şi ceaţa care ne înconjoară complet, mult mai densă decât cea de mai devreme, ne fac să ne reconsiderăm poziţia şi să abordăm acelaşi drum şi în coborâre. Diferenţa este că pauzele sunt mult mai puţine, un aspect motivant fiind prezenţa ursidă (netrubadură) din zonă; totuşi, când acestea apar, Livia profită şi mai adună nişte ghebe, iar când îi ţin puţin sacul îmi dau seama că acolo sunt vreo patru kilograme de ciuperci – cred că-i singurul om pe care-l ştiu să coboare de pe munte cu o greutate mai mare decât la urcare… Acum ţinem drumul forestier până în Valea Râuşorului, unde ajungem pe la ora 19:30, când întunericul s-a instalat destul de bine. Parcurgem ultima parte a traseului (cam jumătate de ceas) la lumina frontalelor, iar eu şi Grasu’ rămânem la o discuţie prelungă în care încercăm să ne punem la curent cu ce s-a mai întâmplat în lunga perioadă în care nu ne-am văzut şi recapitulăm ce mai ştim despre foşti colegi de facultate. Nici nu-mi dau seama când ajungem la pensiune, aşa aş mai fi mers şi-aş mai fi stat de vorbă…

Dar e bine şi la pensiune, mai ales că înăuntru e cald, fetele rămase acasă au terminat deja tortul aniversar, iar băieţii au încins grătarul pentru diversele cărnuri. Seara decurge după coordonatele intuite, dar extrem de plăcute – cină, grătar, multă băutură de toate felurile, o încercare de chităreală, discuţii simpatice şi multe bancuri, poveşti terifiante din tinereţe, muzică rock, lumânări pe tort şi câteva surprize pregătite de Ancuţa. Mi-ar plăcea să stau până la spartul târgului, după modelul lui Paul, însă, deşi traseul de azi nu mi s-a părut obositor la momentul său, acum mă simt ostenită şi aşternutul curat mă atrage ca un magnet. Cu o oră în plus de somn, dorm ţeapăn până dimineaţa, când la ora 7 mă trezesc fără nicio problemă – total anormal pentru mine, semn că m-am odihnit cum se cuvine.

Duminica începe vesel şi animat în sclipiri de brumă, mai ales că unii pleacă destul de devreme. Din cauza ceasului dat în urmă, Paul e cât pe ce să meargă la biserică la această oră matinală şi să aştepte vreun ceas pe la poartă; dacă nu şi-ar da seama la timp, ar fi o mică răzbunare pentru faza cu ora Moscovei, când m-a trezit inutil pentru un tren inexistent. Cei rămaşi facem o poză de grup, apoi o întindem pe rând, mai ales că Vlăduţ şi Livia propun o incursiune în această zi perfect senină pe Piatra Dragoslavelor, din Munţii Leaota. Ne alăturăm eu, Hike, Grasu’ şi Dorin, precum şi Claudia şi Octav care vor să ne însoţească numai până dau de ghebe; frate, faza asta cu ciupercile e contagioasă. Andrej, Magda şi Parazit vor să facă o plimbare cu maşina pe Valea Dâmboviţei, prin Sătic şi până la Lacul Pecineagu, aşa că îi rog să-l preia ei pe Paul de la biserică şi să ne întâlnim ulterior, pentru că Vlăduţ şi Livia au venit în maşina lui Andrej. Acestea fiind aranjate, îi dăm la vale prin Rucărul care geme de lume, până în Dragoslavele, pe DN73.

La ceasurile 12 parcăm maşinile undeva pe stânga, acolo unde se vede un stâlp de marcaj cu câteva săgeţi. Este începutul Văii Luncii (aprox. 660 m), pe care pornim însoţiţi de triunghi albastru şi punct albastru, pe drumul forestier ce ajunge în Fundul Neagului; nici acum nu mi-e clar dacă marcajele trasate de Ecoturism Azimut au fost omologate între timp, dar starea lor este destul de bună. După aproximativ jumătate de oră, valea se deschide într-o poiană largă, unde drumul se ramifică spre Valea Caselor, iar marcajele se despart. Noi urmăm spre dreapta triunghiul albastru, pentru ca după câţiva paşi pe drum să observăm cum marcajul coteşte brusc la stânga, pentru a se încadra într-un urcuş susţinut prin pădurea aurită de soare. După încă jumătate de ceas ajungem pe muchia Muntelui Prislop, pe Vârful Piatra Caselor (1120 m) cel născut parcă dintr-un evantai de grohotiş, şi întâlnim primele stânci care anunţă bolovanul enorm văzut încă de la şosea, pe numele său Piatra Dragoslavelor. Vremea blândă şi senină umple aerul de un parfum umed, de toamnă, iar aerul de nenumărate buburuze divers colorate, care se lovesc de noi şi de rocile călduţe de la liziera codrului.

De acum copacii se răresc şi alternează cu smocurile de iarbă crescute printre stânci, iar urcuşul accidentat continuă spre stânga într-un ritm mai lejer pe deasupra Văii Caselor. Se simte însă nerăbdarea, pentru că din când în când se mai iţeşte vârful final de dincolo de copaci şi am impresia că nu mai ajungem acolo odată. Cam un ceas ne ia parcurgerea muchiei, pentru că aproape de orele 14 suntem pe Vârful Piatra Dragoslavele (1434 m), numit şi Vârful Vârtoapele. Aici, între crucea înaltă metalică şi panourile solare care alimentează nişte relee, e loc de multă lene după ultimul urcuş ceva mai abrupt. Chiar aşa, cine s-ar fi gândit că facem plajă la sfârşit de octombrie? Iar locul este ideal pentru aşa ceva, cu împrejurimile sale minunat conturate în aşa zi frumoasă. Vârful nu este din cale-afară de înalt, dar poziţionarea sa ideală îl face un excelent punct de observaţie din care Iezer-Păpuşa nu mai are aproape niciun secret, Piatra Craiului se desfăşoară de la sud la nord cu pădurile ce-i păzesc straşnic crestele, Leaota îşi suprapune culmile domoale subliniind parcă faptul că Piatra Dragolsvelor e singura sa parte stâncoasă, Cheile Ghimbavului se aruncă prăpăstioase în apă, iar Bucegii zâmbesc siguri de ei, cu un Sfinx abia ghicit pe culmea întinsă. Senzaţională panoramă, desfăşurată între albastrul eterului şi mulţimea de culori calde, din gama verde-galben-oranj-roşu. Nu-i de mirare că ne ia o oră să ne urnim din loc, cu ceva părere de rău.

Continuăm pe triunghi albastru, de data aceasta la vale, într-o coborâre abruptă şi aproape lipsită de potecă până în Şaua Berbecilor, loc în care întâlnim punctul albastru. De acum îl vom urma pe acesta, mai întâi pe o scurtă curbă de nivel uşor descendentă, apoi din nou în coborâre până în Valea Luncii, unde dăm de drumul forestier de care ne-am despărţit acum ceva timp. Este momentul când aflăm că Oana, Kilo, Ancuţa şi Vladimir au pornit pe acelaşi traseu ca noi şi mai au puţin până pe vârf; diferenţa este că ei au la bord şi un turist care nu îndeplineşte încă vârsta legală pentru a urca pe propriile picioare, adică Radu. Poteca noastră merge ba pe drum, ba pe lângă, după cum impun noroaiele Pârâului Luncii, lasă în urmă câteva adăposturi părăsite, căpiţe şi păşuni, iar după o oră de coborâre reîntâlnim bifurcaţia unde am urmat mai devreme triunghiul albastru. Încă jumătate de ceas pe forestierul deja cunoscut ne aduce lângă maşini şi, cum este 15:30 iar amicii noştri plimbăreţi s-au oprit în Rucăr să mănânce, ne apucăm să ronţăim şi noi ceva. În acest timp, Dorin comite un „paulism”: se sprijină de stâlpul cu marcaje şi, deşi e un tip foarte slab, stâlpul cedează, rupt de putregaiul de la bază; în mod clar, stâlpul ăla era acolo în aşteptarea lui Paul, numai că nu ştiu cum a reuşit Dorin să i-o ia înainte…

Când ajung la întâlnire şi ceilalţi, îşi reia toată lumea locul în maşini şi pornim spre casă. Noaptea care se lasă repede cu noul „fus orar” şi luna mare, extrem de strălucitoare, ne dau des impresia că e târziu rău de tot, deşi orologiul abia bate orele 20 când Hike ne depune în siguranţă în Piaţa Victoriei. Deşi drumul cu maşina a durat ceva, ieri şi azi am băgat ceva urcuşuri şi azi-noapte am dormit mult mai puţin de cele douăsprezece ore care mă satisfac pe deplin, constat cu uimire că sunt plină de energie. Probabil că acesta este efectul a două zile petrecute într-un peisaj de vis, alături de o companie pe măsură.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s