Traversare Ciuc-Hăşmaş

A trecut ceva timp de la ultima mea tură cu urşii trubaduri, adică tocmai de la Rusalii. Nu că în rest aş mai fi dat prea des pe la munte… Oricum, traversarea între Munţii Ciucului şi Munţii Hăşmaş a fost programată iniţial în ultimul weekend din septembrie, iar eu i-am pus de la început cruce din cauza suprapunerii cu concediul meu în Apuseni, dar vremea urâtă şi alte evenimente l-au făcut pe Vlăduţ să o tot amâne, aşa că iată că ultima strigare se dă pentru un sfârşit de săptămână când pot veni şi eu. Mă alătur deci găştii formate din Vlăduţ, Livia, Cristina, Hike, Marius şi Neghiniţă, iar ca bonus îl aduc şi pe Adi, organizatorul turei demenţiale din Apuseni. În această formaţiune ne prezentăm vineri seara la Gara de Nord, iar Vlăduţ se miră că ne-am strâns atâţia în condiţiile în care vom avea o noapte aproape nedormită prin trenuri şi gări, pentru ca la Cabana Piatra Singuratică să nu fim siguri de un loc de somn la căldură.

Pornim cu un inter-regio din care coborâm la vreo oră după miezul nopţii în Siculeni, o gară urâtă, friguroasă şi asezonată cu beţivi urât mirositori şi uşor arţăgoşi. Iniţial ne proptim pe un petic de iarbă, cu speranţa că trenul regio pe care îl vom lua mai departe este descuiat, încât sa putem dormi în el. Din păcate, deşi e tras pe şine, trenul nu-i deschis, aşa că după o vreme de stat în frig (şi incursiunea câtorva la buda unde e atârnată o şosetă de reclamă şi de unde iese pe nepregătite o mână din spatele unui geam) ne retragem în sala de aşteptare puturoasă. Acolo unii dintre noi reuşesc să adoarmă, eu însă nu, chiar dacă mă întind pe izopren şi mă afund în pufoaică şi buf; nu mi-e chiar frig, dar unul dintre beţivi scoate nişte sunete care nu se mai pot numi sforăituri, ci mai degrabă ultimele suflări ale unui om ce trage să moară.

În fine, pe la ora 4 se deschide şi personalul de Focşani, ocupăm nişte banchete şi adormim jumătatea de ceas cât îi ia trenului să ajungă în Livezi Ciuc, după ce trece peste Caracău, cel mai mare pod de cale ferată din beton armat aflat în România. Prin contrast cu cea din Siculeni, gara de aici este micuţă şi cochetă, cu arhitectură specific montană, ghivece de flori în geam şi o grădină verde în spate. În plus, e complet izolată, pentru că în vecinătate nu se află nici locuinţe, nici alt fel drumuri decât cele de care. În spatele unei uşi zărim mese şi scaune, iar o încercare a clanţei ne arată că încăperea este descuiată – o sală de curs unde ceferiştilor li se predau noţiuni de protecţia muncii. Îl rugăm pe şeful de gară să ne lase înăuntru până se face lumină, mai ales că afară plouă, iar el e de acord după o scanare atentă. Oricum, cred că omul e mirat că au coborât în gară opt călători de-o dată. Ne scoatem sacii de dormit, ne împachetăm în haine groase şi ne întindem pe mese, bănci, catedră sau pe jos, fiecare după dimensiuni şi gabarit. Când să adorm aud din nou acele sforăituri terminale şi-mi dau seama că nu beţivul se activase în sala de aşteptare, ci era Hike cu al său talent incontestabil. Doar că acum mi-e cald, somn şi nici că mă mai deranjează. La 7:30 Vlăduţ, care n-a pus geană pe geană, ne dă deşteptarea şi, în ciuda protestelor lui Marius care mai cere jumătate de oră, începem să ne foim, să strângem şi să pregătim micul dejun. Bucuroşi că nu mai plouă, la 8:30 ne luăm toate cele, îi mulţumim şefului de gară şi pornim la drum.

Traversăm şinele de la Livezi Ciuc (980 m) şi o luăm pe poteca ce urcă panta unui picior secundar, de fapt un deal pe care stânele sunt încă active, aşa că ne trezim în curând înconjuraţi de oi şi câini. Reuşim cumva să ne sustragem, dar ne dăm seama că am luat-o în direcţia greşită, după cum ne arată culmea aflată în depărtare, unde ar trebui să ajungem şi noi. După un ocol, o întoarcere şi o mică bălăureală prin crângul tânăr de mesteceni ce durează aproape un ceas şi jumătate, ieşim într-o fâneaţă largă, brăzdată de nenumărate garduri de lemn şi plină de ciuperci, alese conştiincios de Cristina. Escaladăm câteva şi ajungem în poteca largă de căruţă ce merge de-acum destul de lin pe sub Vârful Livezi (1290 m). La intersecţia cu drumul de tractor de lângă Vârful Buciului (1372 m) întâlnim la ora 11:30 şi banda roşie care marchează creasta principala a Ciucului şi, extins, a Orientalilor; de acum ne ţinem strâns de ea, mai ales că se prezintă într-o stare destul de bună. Între timp observăm că norii ameninţători şi joşi de dimineaţă s-au risipit aproape complet, iar soarele străluceşte peste plaiurile largi ce încep să se coloreze bine a toamnă. O serie de urcuşuri şi coborâşuri domoale ne aduce în locul de trecere Chinga Şeii (1370 m), în buza pădurii, unde facem o primă pauză puţin mai lungă înainte de urcuşul susţinut, dar scurt, până la Vârful Crucea Condra (1501 m), punct de întâlnire cu traseele ce urcă din Valea Întunecoasă, respectiv Valea Oltului. Aici pauza de la ora 12:30 este mai lungă, însă perfect justificată de peisajul care se deschide dintr-o dată de la crucea de lemn: spre răsărit se desfăşoară Valea Rece, lungă şi extrem de frumoasă în drumul său spre Trotuş, plină de culoare risipită difuz în pâlcurile de nori care se ridică din toate direcţiile; dincolo de ea, culmile Munţilor Tarcău se ondulează lin, întrerupte de puncte mai proeminente precum Vârful Grinduşul (1664 m).

Ne desprindem cu greu şi abordăm următorul urcuş, moment în care Neghiniţă ne strigă să ne oprim: tocmai şi-a rupt ochelarii, iar sârma subţire a ramei nu permite o reparaţie rapidă. Îi împrumut ochelarii mei până la următoare oprire mai lungă, ocazie cu care îmi dau seama cât de puternic străluceşte soarele; nici prin cele mai optimiste gânduri nu ne-ar fi trecut în mohorârea de azi dimineaţă că vom avea o vreme aşa frumoasă. La ora 13, odată ajunşi deasupra Depresiunii Ciucului, la obârşia Pârâului Fântâna lui Gal formată din Vârful Sălămaş (1551 m) şi Vârful Noşcolat (1553 m – cel mai înalt al Ciucului), zările se lărgesc şi mai mult, iar principalul punct de atracţie devin Munţii Ceahlău, descoperiţi în întregimea cetăţii lor izolate şi aparent inabordabile; spre ei, Culoarul Bicaz-Trotuş se continuă cu pitorescul sat Trei Fântâni, iar stâncile fortăreţei sunt anunţate mai întâi de pereţii abrupţi din Cheile Bicazului. Spre apus, Munţii Harghitei şi Munţii Gurghiului se desfăşoară lin, prelungindu-şi craterele adormite unii în alţii şi confundându-se pe alocuri cu ceaţa şi norii joşi. În faţă, la miazănoapte, vedem continuarea traseului nostru spre Munţii Hăşmaş cu principalele sale înălţimi zidite în calcar, dar şi celebra trecere spre Ceahlău prin Munţii Giurgeului; iar dacă eşti atent, ştii ce să cauţi şi îţi foloseşti puţin imaginaţia, departe de tot ghiceşti câteva culmi ale Munţilor Călimani. Este fenomenal cum de pe înălţimile modeste ale Ciucului poţi admira o aşa desfăşurare de „forţe”, fiecare superbă în felul său. Acest lucru se datoreşte nu numai dispunerii fericite a masivului, ci şi faptului că pădurea lipseşte aproape în totalitate de pe culme, pajiştea alpină însoţindu-ne permanent poteca.

Sub Vârful Noşcolat, lângă un adăpost de stână, ne oprim cam un ceas pentru masa de prânz, căreia i se adaugă o mică meştereală cu leucoplast la ochelarii lui Neghiniţă. Rezultatul nu-i din cale-afară de artistic, dar măcar e funcţional până la proba contrarie. Apoi ne reluăm drumul pe lângă un mic pâlc de codru de la marginea căruia putem zări un vârfuleţ din Munţii Făgăraş scăldat în soare, iar la orele 14:30 începem coborârea lungă spre Poiana Tarcău (1300 m), largă şi întinsă, năpădită de stâne şi punct de trecere efectivă dintre Munţii Ciucului şi Munţii Hăşmaş. Iată deci şi traversarea noastră!

În jurul ceasurilor 15:30, facem o pauză mai lungă lângă drumul desfundat, teoretic parte a reţelei judeţene, care urcă din Bălan şi traversează munţii spre Trei Fântâni, în Valea Bicăjelului. Apoi începem să urcăm – avem ce, după coborârea consistentă în pas. Primul pe listă este Vârful Stâncilor (1462 m), numit şi Vârful Tarcău, pe care îl ocolim prin dreapta. Poteca alternează între curbe de nivel şi scurte pante ascendente prin pădure, iar provocarea principală o reprezintă cel mai înalt punct al zilei, Vârful Ecem (1707 m) – Vârful Fratelui sau Vârful Piatra Ascuţită; deşi când ne aflam în partea superioară, dinspre Ciuc, a Poienii Tarcău acest vârf ni se părea aproape, acum ne dăm seama că avem ceva cale de înghiţit până acolo – este deja ora 17. În vârf, ne tragem sufletul lângă crucea din lemn împodobită cu o floare de colţ metalică; Vlăduţ notează ceva în caietul ud cu amintiri, iar restul sorbim din priviri peisajul Hăşmaşului, cu ale sale stânci colţoase îmblânzite acum de lumina caldă a amurgului. După o poză de grup zgribulit, pornim într-o coborâre abruptă, lăsăm în spate pereţii brodaţi în auriu ai Pietrei Unice, ocolim Piatra Singuratică prin dreapta pentru a trece şi pe la izvor (unde părăsim marcajul), iar ultimii paşi ne scot în jurul orelor 18 la Cabana Piatra Singuratică (1504 m). Nici nu-mi dau seama când s-au scurs cele zece ore de traseu, într-atât de frumos s-a derulat. Eu nu rezist tentaţiei şi urc pe ciotul de stâncă de lângă vechiul refugiu pentru a vedea o senzatională imagine de apus de soare care colorează depresiunea în nuanţele focului, iar Hăşmaşul Mare în pasteluri translucide.

La cabană e deja prezent un grup numeros de ieşeni prietenoşi, dar din fericire nu atât de mulţi cât să nu avem şi noi loc în camera mică de lângă colţul cabanierilor. Aceasta are sobă şi, deşi focul nu e încă făcut, aerul e dezmorţit de burlanul comun cu bucătăria. Ne schimbăm în haine mai comode, cine a cărat sandale îşi fericeşte picioarele, apoi trecem în sala de mese pentru o cină la căldura sobei de acolo. În acest timp, eforturile Liviei şi ale lui Hike sunt încununate, pentru că cei doi reuşesc să aprindă focul şi în cămăruţa noastră. Am vrea să petrecem o vreme şi la vatra improvizată de ieşeni în poiană, unde flăcările joacă vesele, însă, în ciuda invitaţiei şi a bănuielii (probabil îndreptăţite) lui Vlăduţ că aceştia dispun de vin bun, ziua lungă ce a urmat unei nopţi dormite pe sponci îşi spune cuvântul şi picăm pe capete în sacii ademenitori. Habar n-am dacă şi cine mai sforăie în noaptea asta, pentru că dorm beton până când sună alarma de dimineaţă, la 6:30.

Duminica ne întâmpină cu multă ceaţă, care nu dă semne să se ridice până ne urnim noi, la ora 8. Coborâm prin spatele cabanei la izvorul ce ne alimentează pentru întreaga zi şi reintrăm în marcajul de creastă, banda roşie, care începe să urce voiniceşte din Şaua Curmăturii (1465 m) pe versanţii împăduriţi ai Hăşmaşului Mare. După ce panta se mai îmblânzeşte, dăm de altă belea: n-am fost atenţi la marcaj şi acesta a dispărut de pe poteca pe care ne aflăm noi. Vlăduţ şi Livia propun să ne întoarcem la ultimul semn, track-ul de pe GPS-ul lui Adi zicem că suntem bine – tăiem o curbă a traseului şi revenim în el; numai că tăierea asta presupune orbecăieli prin pădure când se termină poteca, spiritele se încing, dar până la urmă reintrăm în marcajul aflat mult în stânga şi ceva mai sus. Ne mai relaxăm puţin când apare dintre copacii căzuţi şi Neghiniţă care spune că ei i-a plăcut „plimbarea asta” prin pădure; pe principiul că dacă nirvana nu e, nimic nu e.

Undeva pe lângă noi ar trebui să se afle Vârful Hăşmaşul Mare (1792 m), însă cum nu-l vedem din cauza ceţii dense ne dăm seama că nici de pe el „priveliştea” nu-i diferită, aşa că îl sărim din schemă. Este ora 9:30 şi ne continuăm drumul de creastă până intrăm în Poiana Albă (1580 m), o enormitate de pajişte alpină presărată cu stâne, unde cu siguranţă n-ai vrea să te prindă viscolul sau ceaţa când prea puţinele puncte de reper sunt acoperite cu zăpadă. Ce bine ar prinde aici nişte stâlpi de marcaj… Ne orientăm după hartă şi ghicim mai mult poteca ce duce în extremitatea nordică a poienii, acolo unde traversăm Pârâul Oii şi dăm peste jumătate de ceas de Refugiul Poiana Albă (1460 m), construit acum câţiva ani într-o privelişte de invidiat.

Aici, la poalele Vârfului Piatra Potcoavei (1450 m), părăsim banda roşie şi ne încadrăm pe banda albastră care coboară pe un picior secundar. După ce depăşim o turbărie, mai pe lângă, mai prin ea, intrăm în pădure şi panta descendentă se accentuează. Odată ajunşi în Valea Oii, părăsim pâlcurile de copaci şi ni se deschide în faţă o privelişte largă, mărginită în stânga de culmea principală a Hăşmaşului care continuă spre Pasul Pângăraţi, în dreapta de piciorul desprins din Vârful Hăşmaşul Negru, iar în faţă de pantele şi stâncăriile Munţilor Suhard sau din zona vestică a Cheilor Bicazului. Şi cum ceaţa tocmai s-a împrăştiat complet, razele de soare aprind şi mai tare arămiul tomnatic al copacilor, amestecat cu un verde încăpăţânat, dar care începe să cedeze pas cu pas. De pe fundul văii unde poposim la orele 11:30, încep să apară şi construcţiile umane: mai întâi podul peste Pârâul Hăşmaş şi o stână încă funcţională, apoi câteva case şi, când poteca se transformă de-a binelea în drum forestier, viluţe de vacanţă şi pensiuni. Până la urmă ajungem şi în şosea, într-o curbă largă unde noi facem dreapta, iar după ceva timp de mers pe asfaltul neprietenos pe lângă Lacul Roşu (983 m) ne oprim la complexul turistic omonim, în jurul ceasurilor 12:30. Ne-a luat cu totul patru ore şi jumătate; Adi a mai parcurs acest traseu în sens invers, pe timp de iarnă, când un grup tot de opt oameni a ajuns epuizat şi îngheţat la Piatra Singuratică după nouă ceasuri de efort susţinut.

Aici ne aşezăm pe iarbă şi pregătim prânzul, cu ce mai avem prin traistă şi cu ce mai cumpărăm de la tonetele cu langoşi. Apoi aşteptăm rata de ora 14 spre Gheorgheni, care ne dă ceva emoţii când vedem că nu mai apare. Ne preia totuşi cu întârziere, ne înghesuim cum putem bagajele în spate sau pe coridor şi ne începem scurta călătorie rutieră. Şoferul e amabil şi face un detur pe la gară pentru a ne depune direct acolo, iar după ce luăm biletele de tren ne putem răsfăţa cu câte o bere; sau suc Teddy. Punctual, trenul inter-regio de întoarcere îşi face apariţia în staţie şi începe lungul drum spre casă; de data aceasta, din fericire, fără alte schimbări şi aşteptări de trenuri. Iar dacă de multe ori adorm, acum este imposibil pentru că vorbim şi glumim întreaga călătorie, asta cât nu stăm buluc pe geam pentru a admira peisajele locurilor prin care tocmai am trecut acum, sau pe care le-am vizitat cândva, sau unde intenţionăm să ajungem pe viitor. La final, când tragem linie, GPS-ul lui Adi spune că am parcurs 41 de kilometri (din care 25 în prima zi), am cumulat un total de 14 ore şi 40 de minute cu numai 4 ore de stat şi am avut o viteză medie de mers efectiv de 3,8 km/h. Ce nu povesteşte GPS-ul este faptul că am avut parte de o tură excelentă, de la vreme la peisaje, la care au contribuit oamenii haioşi, peripeţiile trenurilor şi gărilor nocturne, nesperata cameră caldă de la cabană.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Traversare Ciuc-Hăşmaş

  1. Ana says:

    Cred ca betivul care sforaia era de fapt Hike, betivii aia adevarati nu sforaiau.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s