Concediu în Munţii Apuseni

Propunerea unei săptămâni petrecute în Apuseni a venit în tura de Rusalii, când i-am auzit pe Adriana şi Adi discutând despre aşa ceva. M-am băgat şi eu atunci în vorbă şi a rămas că ulterior ne vom trimite datele când suntem toţi disponibili, cândva la sfârşitul lui septembrie pentru că atunci are Adriana concediul. Ulterior ni s-a adăugat şi Bogdan şi am fixat datele, cu inima strânsă legat de starea vremii. Şi pe bună dreptate căci, pe măsură ce se apropia ziua plecării, toate nenorocirile meteorologice se anunţau peste Transilvania. Îmi spun însă că trebuie să iasă bine a doua mea vizită în Apuseni, prima datând din… 1988. A trecut ceva timp, ce-i drept, dar încă am câteva amintiri vii în minte şi mă întreb dacă ele mai corespund realităţii.

Ziua 1

Astfel se face că sâmbătă dimineaţa ne întâlnim la Gara de Nord pentru a o prelua pe Adriana venită din Câmpina şi pornim spre Ardeal; bagajele sunt făcute pentru o săptămână, ne înarmăm cu hărţile de Apuseni, dar le luăm şi pe cele de Bulgaria şi Grecia – plan de rezervă în caz că lucrurile sunt chiar aşa de negre. Iniţial era vorba să vină şi Paul, chiar şi fără să ne însoţească în traseele lungi sau mai grele, dar o chemare la Bruxelles ne dă planurile peste cap. Pornim spre Valea Oltului, dar mai departe de atât zău dacă ştiu pe unde o luăm, într-atât de adânc dorm. Mă trezesc la prânzul târziu luat undeva pe lângă Abrud, apoi mai trag un pui de somn până când aud dezbaterile dacă să mergem sau nu la Peştera Scărişoara. Trag concluzia că suntem în zona Albacului şi decretez că sunt pentru vizitarea gheţarului dacă avem timp să ajungem până la ora închiderii. Aceasta este incertă, întrucât informaţiile de pe net şi cele obţinute de la localnici sunt decalate de un ceas „vital”; dar, pentru că vremea frumoasă pare să ţină cu noi în această parte a ţării şi ne gândim să ne alegem cu ceva şi din ziua de drum, decidem să încercăm să ajungem la peşteră şi vedem noi cum ne descurcăm acolo cu paznicul. Zis şi făcut, astfel că Adi abate cursul călătoriei noastre pe drumul de curând asfaltat, dar plin de curbe şi spectaculos ca peisaj, spre satul Gheţari. Acolo parcăm bolidul între dughene (din nefericire închise) cu plăcinte şi dulceţuri şi pornim în pas rapid pe poteca ce duce într-un sfert de oră la casa de bilete. Este ora 17:30 şi avem noroc că peştera funcţionează încă pe program de vară şi mai este deschisă încă jumătate de ceas; nici nu avem nevoie mai mult, însă ne grăbim prin turnichet, pe scările abrupte şi ude, ţinându-ne bine de balustradă.

În timp ce cobor spre gura de acces spre gheţar, observ comasarea de lemn şi metal, suprapuse precum erele geologice, pentru a arăta parcă progresul în amenajarea peşterii. Adriana ne-a avertizat că la ultima ei vizită, nu cu mult timp în urmă, multe dintre scări lipseau sau abia se mai ţineau, cu toate că există o taxă de acces. Se pare că s-au mai plâns şi alţii, pentru că acum totul este la locul lui, destul de nou, iar dovezile din trecut zac claie peste grămadă dedesubt. Coborâm deci în siguranţă şi intrăm în peştera luminată discret cu leduri reci. Nu-mi amintesc dacă am mai fost sau nu în Peştera Scărişoara (1165 m), dar înţeleg repede de ce este atât de celebră; e drept că gheţarul adăpostit în subteran este cel mai mare din România, dar argumentul suprem e accesibilitatea pe un drum auto. Altfel, deşi largă şi întinsă, peştera nu le întrece cu nimic în frumuseţe pe multe altele mai „obscure”; din contră, faţă de ce urmează să vedem zilele viitoare pare chiar banală. În plus, din motive de conservare, turiştii sunt despărţiţi de gheţarul în sine printr-un gard de lemn, ceea ce face lucrurile şi mai puţin interesante. Blocurile de gheaţă capătă forme ingenioase, dar abia le distingi în întuneric, de la depărtare. Poate pentru cei care se limitează la drumurile cu maşina Peştera Scărişoara este cea mai cea, dar dacă ai gustat măcar puţin măreţia muntelui dai dreptate celui care a ticluit proverbul „la pomul lăudat nu te duci cu sacul”.

Reveniţi la maşină, ne reluăm drumul spre Padiş şi, după mulţi kilometri parcurşi în coloana unei nunţi, intrăm pe fostul forestier, acum asfaltat, care pleacă din Pietroasa spre inima Parcului Natural Apuseni. Este târziu şi Adi conduce de foarte multe ore, aşa că hotărâm că cea mai bună opţiune pentru noaptea aceasta ar fi o pensiune cât mai modestă, numai cald şi moale să fie. Găsim aceste condiţii într-o serpentină largă pe Valea Boghii, după satul de vacanţă Boga, la Pensiunea Apuseni. Aici ne bucurăm de ultimul pat confortabil şi de ultimul duş fierbinte pentru următoarele câteva nopţi.

Ziua 2

Părăsim devreme pensiunea, mai ales că azi se anunţă o vreme cât de cât acceptabilă şi încercăm să ne facem traseul cât mai devreme. Continuăm drumul cu maşina până la Şaua Scăriţa, de unde intrăm în dreapta pe un forestier destul de bun, ce merge pe marginea plină de stâne a Uvalei Băileasa. Locul unde oprim motorul poartă denumirea veche La Grajduri, dar toată lumea îl cunoaşte drept Glăvoi (1083 m). Vă puteţi închipui cum arată Vama Veche pe timp de iarnă? Pustie, mută, deprimantă, dezolantă? Ei bine, cam aşa e şi Glăvoiul acum. Sezonul s-a încheiat, corturile au dispărut, cele câteva bodegi cu mâncare s-au închis (unii proprietari mai sunt pe-aici pentru că au venit la cules de ciuperci), variatele limbi străine au amuţit, corzile chitarelor s-au oprit din vibrat, focurile s-au stins. Până şi celebrul Costy, cârciumarul cu meniu „european” – în română, maghiară, engleză, cehă şi poloneză – a tras obloanele. Doar noi ne-am nimerit, hop-ţop, taman acum, la spartul târgului. Oftăm la gândul că trebuie să uităm de cinele calde şi începem să ne pregătim de traseu.

Am ales pentru astăzi cea mai lungă dintre excursii, Circuitul Galbenei. La ora 10, echipaţi de mers prin apă (unii dintre noi) şi pregătiţi să dăm piept şi cu ploaia, pornim pe punctul galben care, cu schimbări de formă, ne va însoţi toată ziua. Cei care au făcut marcajele în Apuseni au ales un mod foarte interesant de a separa marcajele „principale”, desenate ca de obicei, de ramificaţii sau variante, desenate ca o dublare a celor dintâi – punctele iau forma unor ţinte cu trei cercuri concentrice. Traversăm Pârâul Cetăţii pe o pajişte largă de care-mi amintesc de parcă ar fi fost ieri, intrăm în pădure şi începem să urcăm destul de lejer. Trecem de ramificaţia spre Groapa de la Bârsa (dreapta) şi Piatra Galbenei (dreapta), cu poteca tot înainte către Peştera Focul Viu (1165 m), unde ajungem în jurul orei 11. De gheţarul aflat în pântecul peşterii, al treilea ca mărime la noi în ţară, se leagă cea mai memorabilă căzătură a copilăriei mele, când am alunecat pe gheaţa aflată în pantă şi m-am oprit într-unul dintre pereţi, după vreo zece metri de frecuş şi julituri. Nu mai ştiu dacă atunci accesul era restricţionat, dar acum întâlnim un gard din lemn faţă de care nu ne sinchisim prea mult. Coborâm în culoarul ce se adânceşte în peşteră şi-mi dau seama că nu am de ce să-mi fac griji: toată acea gheaţă pe care m-am dus în copilărie este demult topită, locul ei fiind luat de un maldăr de buşteni putrezi. Ceea ce se mai păstrează din gheţar sunt cele două formaţiuni reci şi delicate din mijlocul sălii mari a peşterii. Deasupra, câteva ferestre naturale din tavan luminează sălbăticia din adâncuri şi ne amintim de unde vine numele: la o anumită oră, razele soarelui cad pe stâlpii de gheaţă, iar reflexia acestora dă impresia că un foc ireal arde în subteran. Din păcate însă nu suntem nici la ceasurile potrivite, nici pe vremea propice, căci nu cred să „ardă” ceva cu atâţia nori strânşi pe cer. Acest aspect nu ne împiedică totuşi să explorăm în detaliu ciudatele forme şi să facem fotografii din toate unghiurile.

Ne continuăm apoi drumul în coborâre pe coastele Râtului Florilor, traversăm câteva luminişuri înceţoşate şi ne oprim în Poiana Florilor (1050 m), largă şi gazdă a unui izvor. După o scurtă pauză, reîncepem coborâşul şi în scurt timp, la ora 13, ajungem la podul care marchează extremitatea inferioară a Cheilor Galbenei (750 m), probabil cele mai spectaculoase chei marcate ale Apusenilor. De acum o bună bucată de timp vom merge în amonte, pe partea dreaptă a firului apei în direcţia de mers. Începem cu un scurt urcuş pe stânca ce străjuieşte apa şi, asiguraţi cu semicoarda adusă de Adi, coborâm chiar lângă Pârâul Galbenei printr-un horn scurt, dar destul de spălat; Bogdan nu foloseşte această metodă, ci merge permanent pe lângă apă, profitând de anvergura mai mare a picioarelor. Urmează câteva scări bine înfipte în stâncă şi o palpitantă trecere pe deasupra pârâului, pe lanţuri mobile, dar sigure cu un pic de echilibristică. Perioada de relaxare este scurtă şi, chiar dacă ne bucurăm că putem urca din nou peretele prin prize sigure, observăm că urcuşul se termină brusc într-un fel de tunel din pământ şi stâncă ce o ia în vertiginos în jos. Distanţa nu e mare, dar, dacă la început încă mai găsim pietre şi muchii, de la un moment dat nu-i altceva decât un tobogan din lut, singurele elemente de susţinere rămânând braţele, prinse strâns de şufa groasă ce însoţeşte traseul; pentru picioare, zero aderenţă, poate doar la tălpile goale. Urmează ţopăieli din piatră în buştean, însă la un moment dat ne dăm seama că nu se mai poate şi trebuie s-o luăm direct prin pârâu. Varianta ar fi tot acea şufă, desfăşurată pe toată lungimea stâncii, însă mult deasupra apei, fără a fi evidente toate prizele de picior.

Decidem că decât să cădem de sus bâldâbâc, mai bine pornim aşa de la început. Băieţii au sandale, Adriana a zis de la început că nu şi-a luat, iar eu – cap sec – le-am lăsat la maşină, întrucât am uitat că azi e ziua în care îmi trebuie pe drum. Strâng din dinţi şi înaintez încet, cu grijă, pe pietrele colţuroase şi am impresia la fiecare pas că unghiile de la picioare îmi vor cădea în orice clipă, într-atât de îngheţată este apa. Sunt momente când intru până aproape de şold şi nici nu ştiu cum reuşesc să ajung la ultima parte, acolo unde trebuie să urc pe pietrele suprapuse, ce formează o cascadă micuţă. Cascada Evantai, cea mare şi impresionantă, se află din fericire mult în stânga şi nu trebuie să avem de-a face cu ea. Odată ajunşi deasupra acestor bolovani, sperăm că atât am avut de mers prin apă şi, optimişti, ne punem bocancii la loc. Constat cu bucurie că, imediat ce intru în şosete şi bocanci, degetele mi se încălzesc instant şi scap de senzaţia de degerături.

Continuăm să urcăm şi lăsăm în stânga o peşteră adânc săpată în stâncă de Pârâul Galbena cel vijelios, care lasă în urmă marmite măiastru lucrate. Escaladăm un horn prevăzut cu lanţuri sigure, iar poteca ce ţine povârnişul pădurii ne dezvăluie în faţă o cascadă lungă, îngustă, în care înţelegem denumirea cromatică a acestui pârâu atât de îndărătnic încât stânca a trebuit să se modeleze după el şi să-i facă loc. Aici este practic ultima parte a cheilor – un pasaj orizontal, spălat, de asemenea asigurat, terminat cu o coborâre prin „alunecare” până pe terenul stabil de pe malul unui ochi liniştit de apă. Iată şi Izbucul Galbenei (815 m), aşa de calm că nu ai zice câtă urgie provoacă în aval. Este ora 15:30 şi ne mirăm că ne-a luat un ceas şi jumătate să parcurgem o distanţă nu foarte mare, dar solicitantă şi cronofagă. Ne mai ia încă o jumătate de oră să urcăm până într-o mică înşeuare unde întâlnim acelaşi punct galben ca şi al nostru, venit însă dinspre stânga, din Poiana Florilor, pe varianta ocolitoare de deasupra cheilor.

De acum, traseul nostru se desfăşoară în totalitate prin pădure, unde urmărim fără dificultate marcajul chiar dacă începe să plouă. Ne opintim la deal într-un urcuş destul de accentuat şi purtând iluzia interminabilului, până când, la ora 16:45, ajungem în zona ceva mai plată a Avenului Borţig (1200 m). Găsim pragul unde ne aflăm efectiv în gura hăului şi observăm cum se cască sub noi un aven adânc, impresionant, care nu te lasă să ghiceşti ce se află în măruntaiele lui – al doilea gheţar ca mărime din România. Speologii din vechime montaseră o scară şi funii pentru acces la gheţar, dar s-a constatat că munca de întreţinere a acestora este prea mare şi acum nu mai există nicio urmă a fostei explorări. Deşi grandios, golul de sub noi nu ne face să ne simţim prea bine, aşa că nu zăbovim mult şi ne reluăm drumul într-o urcare mult mai lejeră decât cea de până aici, apoi pe curbă de nivel.

Ne oprim astfel, în jur de ora 17:30, lângă ultimul obiectiv al traseului de astăzi, Piatra Galbenei (1234 m), un frumos balcon natural cu „fotolii” din calcar vălurit, de unde imaginea ar fi probabil senzaţională dacă nu s-ar îneca în ceaţă şi ploaie. De aici avem ca variantă să continuăm pe lângă formaţiunile stâncoase şi să închidem „cercul” undeva mai sus, sau să revenim la o mică intersecţie şi să-l închidem mai jos. Alegem a doua variantă pentru că ni se pare mai scurtă, însă chiar şi aşa avem ceva de coborât, uneori chiar abrupt. Fără alte popasuri sau variaţiuni de peisaj, ne încheiem traseul în Poiana Glavoi, cea care ne va fi casă pentru următoarele nopţi, la ceasurile 18:30. Profităm de ultimele ore de lumină şi instalăm corturile pe veranda uneia dintre bodegile cu mâncare, acum ferecată. Bogdan e drăguţ şi mă primeşte la el în cort, întrucât al meu nu poate fi pus fără ancorare, deci este exclus pe verandă. Adriana vine cu ideea bună a unei protecţii în plus la vânt, aşa că ne petrecem seara privind ploaia şi bucurându-ne de un oarecare confort, chiar dacă nu avem parte de pavăza unui pod – aşa cum ne-a promis proprietarul uneia dintre barăci, întâlnit azi pe drum. A, şi ne facem un nou prieten: dulăul tânăr, de pripas, care pare debusolat că poiana asta plină ochi toată vara s-a golit dintr-o dată şi a rămas singur singurel. Nici nu-i de mirare că se lipeşte de noi şi ne păzeşte somnul, ascuns şi el între corturi.

Ziua 3

Începe să se adeverească prognoza, întrucât de azi-noapte plouă fără încetare – mărunt, des şi implacabil. Îi aud pe colegii mei de tură cum fac ochi dimineaţa, aud şi discuţiile nu prea optimiste. Întrucât eu pot dormi cu nesimţire oricât, prefer să rămân la căldura sacului de puf decât să scot nasul la frig; oricum, nu sunt amatoare de table şi îmi continui somnul în sunete difuze de zaruri aruncate şi mici umilinţe cu marţ. Mă amuz doar de mesajul primit de la Paul şi mă întreb dacă i s-ar fi putut întâmpla asta altcuiva decât soţului meu: i-au pierdut bagajul pe cursa Bucureşti-Bruxelles. Până la urmă, Adi anunţă că ploaia pare a se opri, aşa că ies anevoie la un mic dejun care ţine loc şi de prânz, pregătesc rucsacul şi la ora 13 suntem cu toţii gata de drum, după ce strângem complet corturile; poiana pustie şi informaţiile despre un hoţ care-şi face din nou de cap pe aici ne obligă la asta. E drept că ceasurile sunt târzii, dar ne propunem un traseu nici lung, nici dificil, fără probleme dacă ar începe iar să se scuture norii.

Dorim să parcurgem Circuitul Lumea Pierdută şi începem prin urcarea scurtă, destul de abruptă, pe drumul de TAF ce leagă Poiana Glăvoi (1083 m), pentru ca apoi să coborâm până în Poiana Ponor (1073 m), plină de turme de oi. Aici, lângă drumul lat care o străbate, decidem să facem un detur de la traseul propus; aşa că o luăm în stânga chiar pe marginea Pârâului Brădeţeanu, urmăm punct albastru şi galben spre Poiana Padiş şi, când dăm de traversarea peste Pârâul Ponor, facem din nou stânga, în amontele acestuia, pe o deviaţie a punctului albastru. Urmăm albia şi, după nici zece minute de urcare şi la un ceas de la corturi, ajungem la Izbucul Ponorului. Aflăm astfel locul bine ascuns şi sălbatic al peşterii din care izvorăşte acest curs de apă, o imagine extrem de frumoasă a furiei tuturor apelor de sub Platoul Carstic Padiş, drenate aici.

Revenim la drum pe cărarea cam încâlcită de pe celălalt mal, apoi urmăm triunghiul roşu până la poteca ce urcă principalul deal al poienii. Pe platforma din vârful lui, la liziera pădurii, ar trebui să întâlnim crucea galbenă care să ne ghideze mai departe; urmăm ceea ce ne pare nouă a fi traseul, însă de-abia după ce ne adâncim mult pe curba de nivel din codru ne dăm seama că am ratat intersecţia cu respectivul marcaj. Ne folosim însă de GPS şi hărţi, iar după ce coborâm lângă Pârâul Ursului ne dăm seama cât de sus suntem faţă de unde ar fi trebuit să fim. Nu avem de ales şi urmăm drumul forestier ce urmăreşte valea şi, după câţiva kilometri, vedem cum crucea galbenă apare din dreapta. În sfârşit ne putem lua după ea, traversăm în stânga pârâul pe un buştean prăvălit (fiecare cum se pricepe) şi ne odihnim puţin lângă Izvorul Rece. Abia de-acum, adică ora 16, ne începe cu adevărat traseul „principal”, adică Lumea Pierdută; şi tare fain începe, cu un urcuş de toată frumuseţea de nu mai scoatem o vorbă timp de vreo cincisprezece minute. Ajunşi lângă stâlpul indicator ce prezintă avenele din cele două direcţii, consultăm puţin harta şi hotărâm să o luăm spre stânga platoului Lumii Pierdute (1220 m), în căutarea Avenului Acoperit.

Poteca şerpuită prin pădure ne aduce la gura lui şi îi înţelegem repede denumirea. În mod normal, aven înseamnă groapa formată în urma prăbuşirii tavanului unei peşteri; aici însă prăbuşirea a avut loc într-una dintre sălile interioare, încât puţul carstic nu este vizibil de-afară. Accesul în peşteră pe intrarea mare, centrală, este destul de dificil, întrucât ai de coborât o săritoare nu foarte înaltă, dar extrem de spălată în partea de jos. Adi este cel care ne informează despre aceste lucruri, însă până să apucăm să coborâm cordelina, Bogdan observă că în dreapta se află o gaură suficient de mare care, printr-un tunel descendent, ajunge în acelaşi loc. Ce-i drept, e plin de noroi şi te cam freci de pereţi, dar e mult mai uşor de coborât pe acolo. Odată aflaţi în peşteră, ne îndreptăm către fundul ei şi acolo respiraţia ne este tăiată de apariţia bruscă, îndărătul unui bolovan, a puţului adânc şi abrupt, slab luminat prin câteva „ferestre” naturale, scobite în tavan. După ce ne vom întoarce afară, vom căuta sursa razelor de lumină şi vom descoperi o a doua intrare în peşteră, de data aceasta povârnită, cu acces direct în aven. N-ai vrea să aluneci pe-acolo, pe cuvânt de onoare.

Poteca se continuă parcă şi mai sinuoasă şi se opreşte la Avenul Pionierilor, aş zice eu cel mai puţin spectaculos din Lumea pierdută – un puţ nu foarte adânc (totuşi marginea lui e de evitat în stare de ebrietate), căptuşit cu muşchi verde, aproape lipsit de spectacolul carstic al peşterilor apusenilor. Ne reluăm drumul şi, după un ocol larg care include şi câţiva paşi pe un forestier, găsim Avenul Negru, din câte ştim cel mai mare dintre cele aflate aici. Cu toate acestea, nu ne putem bucura ochii cu priveliştea sa stâncoasă, întrucât este bine ascuns de vegetaţia care l-a invadat din toate părţile; doar undeva jos de tot abia se ghiceşte gura întunecoasă a puţului.

Ultimul pe listă este Avenul Gemănata, probabil cel mai interesant dintre toate şi bine păstrat în amintirea mea din copilărie. Nici nu-i de mirare, pentru că cele două guri enorme, unite mai jos, fac o impresie puternică şi unui adult, darămite unui copil. Recunosc faptul că mi-ar plăcea enorm în acest moment să am cunoştinţe şi echipament de speologie şi să cobor în adâncurile avenului, însă acest lucru ne este multora inaccesibil. În plus, cea mai spectaculoasă parte a pasajului subteran – legătura cu Avenul Negru – a fost complet înfundată cu arborii căzuţi în urma exploatărilor forestiere.

Acesta este finalul incursiunii noastre în Lumea Pierdută, un platou carstic demn de numele său parcă desprins din preistorie, şi coborâm pe aceeaşi potecă la drumul din Valea Ursului. Îl urmăm în aval şi întâlnim după o vreme triunghiul roşu care leagă Padişul de Peştera Căput; din păcate, înserarea a început să se lase şi, cum s-a pornit din nou picuratul, trebuie să renunţăm la căutarea cestei peşteri pe care îmi doresc enorm s-o revăd. Ora 18 nu este însă prea târzie pentru o cină caldă, aşa că, ajunşi la o barieră urmată de o intersecţie, nu facem încă dreapta spre Glăvoi. O luăm la stânga şi, după câteva minute, intrăm pe uşa primitoare a Cabanei Cetăţile Ponorului (1079 m) şi ne interesăm dacă putem mânca acolo. Gazdele sunt bucuroase de oaspeţi, mai ales că pot număra pe degetele de la o mână turiştii cazaţi la ei, cu toţii străini şi pe picior de plecare. Cina este foarte gustoasă, iar prăjitura şi ceaiul din partea casei, aşa că ne dăm cu greu duşi pe forestierul spre Glăvoi. Ajungem târziu la maşină, reinstalăm corturile şi ne băgăm în curând la adăpostul lor, care e considerabil mai rece decât cu o seară în urmă. Ne ferim de frig prin tăria (pardon, vasodilatatoarele) din dotare şi printr-un joc prelungit de whist, comasat în cortul lui Bogdan.

Ziua 4

Avem o dimineaţă cu repetiţie, adică ploaie multă, tablagii şi somnoroşi, ora de plecare fiind amânată şi mai mult de vreme faţă de ieri, adică ora 14. Nici traseul de astăzi nu e lung, iar de mişcat ne mişcăm bine datorită rucsacilor uşori, aşa că pornim voioşi şi cu speranţa că ploaia nu va reîncepe spre Cetăţile Ponorului. De asemenea circuit, acest traseu este poate cel mai cunoscut din Apuseni, iar cei care-l parcurg anual se înscriu în toate categoriile, de la ageamii într-ale muntelui la adevăraţi experţi. La scurt timp după ce începem să urcăm pe primul punct albastru desprins în dreapta din forestier, pe deasupra Văii Cetăţii şi a celor trei cercuri de stâncă, ne dăm seama şi de ce. Primul dintre cele patru balcoane naturale din stâncă (1094 m) dezvăluie privirii o imagine senzaţională, de la înălţimi până pe fundul adânc al văii, aflat la trei sute de metri distanţă. Aproape că te ia cu ameţeală în faţa hăului grandios, tivit cu brazi care numai ei ştiu în ce-şi înfig rădăcinile şi cu portaluri largi de piatră, inaccesibile muritorilor de rând. Urmează încă trei astfel de balcoane şi fiecare prezintă din alt unghi frumuseţea sălbatică, de netăgăduit, a Cetăţilor Ponorului, unde cascadele, dolinele adânci, stânca şi vegetaţia se întrepătrund dramatic şi armonios în acelaşi timp.

După al patrulea balcon şi o oră de la plecare, cărarea coteşte destul de brusc înspre stânga şi la fel de brusc începe să coboare un horn lat, accidentat şi plin de un grohotiş instabil, asigurat în partea superioară prin câteva lanţuri – cea mai „tehnică” porţiune a traseului, în special pentru că o parcurgem în jos. Baza grohotişului este de fapt fundul uneia dintre dolinele văzute de sus, de la balcoane, iar după câţiva paşi observăm pe stânga o gură neagră căscată în stâncă. Ceea ce pare mai întâi o grotă joasă se dovedeşte a fi o peşteră imensă, al cărei fund nu se zăreşte, dar din care se aude vuind apa. Plăcuţa care ne informează că traseul subteran nu face parte din circuitul turistic şi că accesul este interzis din cauza pericolului viiturilor vine mai degrabă ca o invitaţie decât oprelişte, iar poteca bine conturată ne dă ghes. Cu excepţia Adrianei care nu se dă în vânt după peşteri, coborâm cu toţii şi observăm că grohotişul de aici, umed şi cleios fiind, se ţine ceva mai bine decât cel de pe horn, în schimb trebuie să avem grijă să nu alunecăm. Ajunşi la capătul pantei, ne dăm seama că suntem de fapt chiar pe malul unui pârâu subteran nu foarte adânc, dar destul de înfuriat, motiv din care chiar n-ai vrea să te afli în calea lui când în amonte îi dă o ploaie sănătoasă de vară. Peştera este ea însăşi un enorm tunel ce însoţeşte apa şi, după ce înaintăm puţin, observăm cum lumina zilei pătrunde de undeva de departe, sugerând o altă cale de acces. Ne-ar plăcea să urmărim acele gene de lumină, însă trebuie să intrăm prin apă şi, după experienţa Galbenei, nu prea avem chef. În plus, timpul este limitat şi nu ştim exact ce întâlnim mai departe. Ne mai minunăm o dată de măreţia coridorului carstic, extrem de înalt, şi facem cale întoarsă spre gura peşterii. Acolo avem rara ocazie din zilele acestea de a întâlni un alt grup de turişti.

Traseul se continuă cu o brână ce urcă uşor, dă colţul spre stânga şi ne trezim în faţa unei noi coborâri, de data aceasta pe stânci cu prize bune, plus balustrade, trepte şi funii metalice. Nu-i de mirare că, la aşa amenajare, acest traseu spectaculos este atât de bătut de fel şi fel de oameni; de exemplu, unii care ţin să-şi fixeze în piatră iniţialele şi preferinţele amoroase. Poteca se opreşte pentru câteva secunde în faţa Marelui Portal al Cetăţilor Ponorului, acolo unde Pârâul Cetăţii dispare în subteran. Portalul înalt şi impunător reprezintă partea superioară a unui tunel ce dă în dolina admirată de la primul balcon, iar cursul de apă înghiţit aici reapare la suprafaţă, după ce mai adună câţiva afluenţi şi mai dă naştere câtorva lacuri nevăzute de lumina zilei, abia în Cheile Galbenei. Poteca se continuă însă în dreapta, lăsând în urmă portalul greu accesibil celor neavizaţi, şi se îndreaptă către înşiruirea de cascade pe care am admirat-o cu ceva timp în urmă de la unul din balcoane. Începem să urcăm susţinut pe lângă ele, pentru ca apoi să ne îndepărtăm de apă şi să simţim cum panta se îmblânzeşte. Suntem deja pe porţiunea de întoarcere a circuitului, iar cheile în sine s-au terminat. Este aproape ora 17 când revenim în drumul forestier care leagă Poiana Glăvoi de Cabana Cetăţile Ponorului, ceva mai sus de locul unde am intrat în traseu.

Este încă lumină şi eu insist să mergem la Peştera Căput, alt loc bine înfipt în amintirea mea. O luăm deci spre cabană şi, la prima intersecţie, facem stânga după triunghiul roşu. Peştera ar trebui să fie foarte aproape de forestierul de pe Valea Ursului, însă nici nu ştim ce „aventură” ne aşteaptă… Mai întâi observăm că, la scurt timp după barieră, o potecă face stânga prin pădure şi ne gândim că este o scurtătură; când întâlnim şi câteva marcaje aproape şterse, bănuim că pe aici trecea traseul vechi şi suntem siguri că ne scoate unde trebuie. Abia când nu mai găsim nici cărare, nici marcaj ne lăsăm păgubaşi, băgăm coada între picioare şi revenim la drum. Ceva mai încolo găsim actualul triunghi roşu şi îl urmăm către stânga, prin poiana unui canton dărăpănat, până la Pârâul Ursului pe care îl trecem anevoie pe un buştean alunecos, dătător de emoţii. Mai departe, ştim că peştera nu este chiar pe traseul marcat, ci la capătul unei deviaţii a acestuia, după cum ne înfăţişează harta. Începem deci să urcăm o pantă destul de susţinută şi căutăm deviaţia; trecem de o bifurcaţie pe care o bănuim ca fiind cea dorită, dar ca să fim siguri mai căutăm o vreme până când, dintr-un luminiş în altul, dăm în partea cea mai de sus a… Poienii Ponor. În regulă, am mers muuuult prea mult, facem deci cale-ntoarsă până la bifurcaţie şi o luăm pe drumeagul secundar. Acesta însă nu face altceva decât un ocol şi se uneşte mai jos cu poteca principală; iată-ne întorşi astfel la pârâu, complet dezumflaţi şi gata să ne dăm bătuţi după ce am pierdut atâta timp degeaba.

Nu ştiu însă cui îi vine ideea de a merge puţin pe lângă pârâu, în aval, pentru că un afluent al său pare a veni din peşteră. O luăm prin urmare pe malul drept, pe un soi de potecă ce nu ne dă prea mari speranţe, dar după ce virăm dreapta cărarea devine mai pronunţată. Nu durează mult şi ni se înfăţişează Peştera Căput (1065 m), însă ea nu dă naştere unui afluent, ci înghite cu totul pârâul, ca şi cum acesta nici n-ar fi fost; ca un făcut, de nicăieri apare şi triunghiul roşu. Căput este întocmai cum mi-o amintesc, cu faţada marcată printr-o „grindă” lată de stâncă, dispusă oblic între pereţii aplecaţi triunghiular deasupra apelor în clocot. Ne strecurăm pe lângă o faţă netedă şi urcăm pe primele praguri ale grotei, numai bune pentru a observa marmitele enorme, adevărate cazane, săpate de sifoanele pârâului. Mi-ar plăcea să cobor la unul din „etajele” inferioare ale peşterii, însă pasajul de legătură este umed, alunecos şi cam lipsit de prize, iar cum seara începe să se instaleze renunţ la idee; poate că dacă n-am fi orbecăit atâta… Oricum, mă bucur că am reuşit să găsim peştera, iar colegii de tură recunosc şi ei că a meritat efortul: în ciuda dimensiunii reduse, cel puţin la exterior, Căput este într-adevăr spectaculoasă datorită modului în care „fură” şi canalizează apa, iar sunetul puternic sugerează frământările de forţe din adâncuri. Ceea ce dispare aici apare mai târziu în Cetăţile Ponorului, înainte de a fi înghiţit din nou în subteran.

Este ora 18:30 când facem cale întoarsă pe drumul forestier şi hotărâm să ne mai bucurăm o dată de ospitalitatea celor de la Cabana Cetăţile Ponorului, mai ales că putem afla informaţii interesante despre trasee de la cabanier. După încă o masă gustoasă pe care o savurăm la căldură, ne îndreptăm greoi spre locul de campare. Constatăm cu bucurie că nu a mai plouat de când am plecat în traseu, iar după ce punem corturile mai observăm ceva, cu nespusă bucurie: cerul se înseninează şi sclipesc primele stele. Există speranţă! Se pare totuşi că am luat degeaba hărţile cu munţii din Bulgaria şi Grecia şi nici că-mi pare rău.

Ziua 5

A sosit ziua când ne strângem catrafusele din Poiana Glăvoi şi mutăm şatra ceva mai sus. Urmează ca diseară să căutăm cazare sau să campăm la Padiş, însă până atunci avem de făcut primul traseu în care ni se promite şi ceva soare. Pornim cu maşina înapoi în Şaua Scăriţa, facem dreapta pe drumul asfaltat spre Poiana Padiş, iar la prima intersecţie mare – cea de la Cantonul Padiş – îl părăsim din nou. Urmăm forestierul aflat într-o stare foarte bună spre Cabana Vărăşoaia (1350 m), despre care nu ne dăm seama dacă e doar închisă peste iarnă sau nu mai funcţionează deloc, şi parcăm la scurt timp după Şaua Vărăşoaia, acolo unde drumul face un cot spre stânga. Înregistrăm şi o premieră: este ora 10:30 când intrăm în traseu; s-a dus deci boieria dormitului până târziu.

Avem în plan Circuitul Someşului Cald, marcat cu punct roşu şi variaţiile sale. Începem cu un urcuş susţinut până în coama unui deal, pentru ca apoi să coborâm cred că mai mult decât am urcat, în ultima parte pe câteva brâne înguste, stâncoase şi prevăzute cu câteva lanţuri. Acestea se termină pe malul Râului Someşul Cald şi imediat în faţă ne apare portalul impunător al unei peşteri în care dispar apele: Cetăţile Rădesei (1275 m). Poteca pare a devia cu câţiva paşi în peşteră, pentru ca principalul fir să se iţească pe malul opus, într-o nouă ascensiune. Când intrăm însă mai bine în întuneric pentru a admira relieful carstic, observăm că punctul roşu în formă de „ţintă”, o ramificaţie deci a traseului primar, o ia chiar prin „cetăţi” şi acum înţeleg de ce mi s-a recomandat să nu le ratez.

O strigăm pe Adriana care se aşteaptă să ieşim din nou la lumină şi, în formaţie completă, începem explorarea un superb coridor din piatră umedă. Traseul nu este greu, mai ales că are cabluri şi lanţuri pretutindeni, doar trebuie puţină atenţie la urcarea şi coborârea pragurilor stâncose, mai aderente decât ar sugera reflexiile apoase ale frontalelor. Din păcate, acesta e momentul când mă lasă bateriile bliţului şi mor de ciudă că nu pot face nişte fotografii mai artistice cu măruntaiele pământului. Apreciez însă că amicii mei sunt răbdători să-mi fac damblaua, ba chiar contribuie cu ceva lumină ambientală acolo unde am nevoie – ce mai, ca într-un studio foto. După cea mai dificilă coborâre, mergem pe firul apei de-acum luminat natural în mai multe locuri, prin spărturile tavanului. Aceste licăriri vin parcă din altă lume, iar culorile pe care le prind pereţii de piatră, albia spălată şi undele apei devin ireale. Sala mare de la intrare se transformă într-un coridor înalt şi tot mai îngust, după cum şi-a săpat râul calea milenară, iar la final ne strecurăm printre stânci şi facem echilibristică pe buşteni răsturnaţi, înşelătoare podeţe de ocazie. Pe cât este acest traseu de sălbatic, pe atât e de lipsit de pericole, principalul „risc” fiind ca, într-o clipă de neatenţie, să te uzi din cap până-n picioare. Aspect neplăcut, căci în ciuda numelui său Someşul de aici nu este deloc cald, dar inofensiv totuşi. Când ajungem pe prundul deschis larg la marginea pădurii îmi dau seama că traversarea Cetăţilor Rădesei a durat mult prea puţin şi aş mai face-o o dată, în sens invers. Mă întrebam zilele trecute dacă locul întâi al atracţiilor ar trebui adjudecat de Cheile Galbenei sau de Cetăţile Ponorului; ei bine, tocmai mi-am aflat răspunsul.

Este ora 12 când ne reluăm drumul prin Cheile Someşului Cald, numite şi Bazarul Someşului, după ce ne ia ceva timp să găsim traseul. Mai întâi avem impresia că se continuă mult în stânga faţă de cum am ieşit din „cetăţi”, acolo unde alţi pereţi strâng ca într-o menghină o cascadă mică, de-a lungul căreia este poziţionat un buştean, accesibil însă prin apă, cu bocancii în spate. Deja ne gândim cum să evităm descălţatul când cineva observă că totuşi poteca ar merge drept înainte şi, într-adevăr, după un timp reîntâlnim şi punctul roşu. Acesta se ramifică în Poiana Rădesei, iar noi alegem la dus varianta din dreapta, care începe să urce susţinut pe versantul împădurit. Traseul îşi pierde mult din spectaculozitate mai ales când intrăm pe o curbă lungă de nivel, întrucât cheile sunt arar vizibile din câte un punct de belvedere precum cel deasupra abruptului numit Cuptorul; şi nici atunci în întregime, dar măcar ne facem o idee despre înălţimea şi grandoarea canionului săpat de acest afluent al Someşului Mic. După ce trecem de un astfel de ţanc mai răsărit numit Căpiţa, începem să pierdem altitudine cu repeziciune, pe grohotiş instabil, şi vedem cum poteca ne readuce lângă râu. Îl traversăm pe un ditamai buşteanul dărâmat şi pornim în sens invers, pe malul opus, semn că ne începem întoarcerea din circuit. Cum ora este 13:30 şi foamea ne cam încearcă, găsim o poiană chiar pe malul apei şi mâncăm un prânz frugal, dar energizant.

Revenirea presupune şi ea un urcuş pe versantul aflat în dreapta noastră, destul de abrupt în primă fază, dar fragmentat de oprirea la Peştera Honu (1127 m). Nu este un secret că sunt atrasă de aceste incursiuni în lumea subterană, iar culoarul aproape cilindric, asemănător unui tunel, este în sine o invitaţie. Nu am prea mult timp la dispoziţie, dar apuc să studiez doi lilieci agăţaţi cu lăbuţele delicate de tavan şi intraţi în hibernare, precum şi cupolele tivite cu mică ce străluceşte în zeci de constelaţii. De la peşteră, urcuşul se continuă pe sub Peretele Cuciulatei, ceva mai blând şi parcă pentru mai puţin timp decât la venire, pentru ca în momentul când ajungem în zona plată să constatăm o nouă ramificaţie. Traseul secundar coboară abrupt spre albia râului pentru a căuta Peştera Uscată şi Cascada Moloch, aflate pe cursul apei. Doar eu şi Adi dorim să vedem şi această parte a cheilor, prin urmare îi dăm grăbiţi la vale, cu atenţie sporită la marcajul destul de şters şi la două porţiuni unde stânca devine cam spălată. Odată ajunşi în albie, observăm vizavi de noi o cădere lungă de apă, despletită pe suprafaţa arămie a stâncii. Traseul către peştera care se şi zăreşte prin perdeaua de vegetaţie face stânga, însă în scurt timp ne dăm seama că nu mai putem înainta fără a trece prin apă: porţiunea din mal unde ar fi poteca este o spălătură pe care nu ne putem baza, aşa că renunţăm la iniţiativă. Trebuie spus şi că, aşa cum indică harta, o variantă de întoarcere a circuitului merge efectiv prin chei, locul de bifurcaţii fiind cel în care am început noi să urcăm spre Peştera Honu; numai că aş încerca asta numai vara, când debitul e scăzut, iar mersul prin apă ceva mai plăcut decât în ultima zi din septembrie.

Urcăm în mare grabă tot ce am coborât şi reluăm fuguţa traseul principal, în ideea de a-i prinde din urmă pe Adriana şi Bogdan. Acest lucru se întâmplă după ce coborâm din nou până la nivelul apei şi traversăm prundul aproape secat al Pârâului Cuciulata. Aici avem o discuţie dacă să lărgim circuitul cu trecerea prin peştera vizibilă pe firul afluentului, Tunelul Mic, şi apoi pe banda galbenă ce ne-ar readuce la maşină sau să ne ţinem de planul iniţial. Oricât ne-ar surâde parcurgerea „tunelului”, ceasurile înaintate (15:45) şi ocolul considerabil ne fac să rămânem în circuitul original. Acestea fiind decise, un urcuş şi un coborâş, amândouă foarte scurte, ne duc înapoi în Poiana Rădesei, pentru ca în câteva minute să fim la intrarea în „cetăţi”. Din sensul din care venim noi acum, se vede foarte clar varianta de ocolire a superbei peşteri, probabil de preferat atunci când apa este transformată în viitură (deşi nu ştiu ce-ai mai căuta pe acest traseu) – punctul roşu ca o „ţintă” urcă pe peretele din dreapta intrării în „cetăţi”, face câteva serpentine scurte în stâncă, apoi se încadrează domol în muşchiul verde al pădurii. Câteva ramificaţii ne arată de sus portalul impresionant prin care am ieşit mai devreme din peşteră şi care abia acum îmi dezvăluie cât de înaltă este această minune a muntelui, precum şi o parte dintre ferestrele ce ne-au luminat trecerea dintre lumi.

Deşi a durat ceva să parcurgem Cetăţile Rădesei, aceasta s-a întâmplat pentru că am admirat fiecare cotlon, nu pentru că ar fi prea lungi; prin urmare, ocolul pe sus nu durează mult şi începem să coborâm poteca pe care am văzut-o lângă intrare şi pe care am fost atunci tentaţi să mergem, neştiind că adevăratul farmec sălăşluieşte sub pământ. De acum, traseele se unesc şi circuitul se închide, ultima parte a drumului fiind aceeaşi pe care am venit de dimineaţă. Urcăm deci până pe culmea dealului parţial despădurit, apoi coborâm repejor la maşina de lângă Şaua Vărăşoaia. Este ora 16:30 şi suntem destul de obosiţi, dar măcar acum putem spune că am încheiat excursia pe lumină.

Drumul cu totul însă nu s-a încheiat, căci Adi mai are de condus înapoi spre Cantonul Padiş, apoi facem stânga pe şoseaua care ne depune, la finalul zilei, în Poiana Padiş, cea înţesată de vile şi pensiuni. Cabana Padiş (1280 m), cândva celebră, zace în ruină şi un panou anunţă că ar fi în reconstrucţie; în schimb, pot numai să-mi închipui ce gălăgie şi ţigăneală este aici în toiul verii. Abia acum sunt recunoscătoare că suntem de fapt în plină toamnă, sezonul s-a încheiat şi întregul complex turistic este pustiu. Găsim însă fără probleme cazare în condiţii bune la un preţ decent; putem comanda şi o cină proaspătă, camera e caldă, patul moale şi apa fierbinte. Ei da, iată ceva ce nu credeam că voi mai vedea până la finalul turei: un duş! Dintr-o dată, lumea prinde multe tuşe de roz, iar cadrul este excelent pentru o rundă de rentz, înainte de a băga somn adânc.

Ziua 6

Nu zăbovim mai mult de o noapte la Padiş şi, cu părere de rău, renunţăm la traseul spre Bisericuţa Moţilor sau la cel de pe Măgura Vânătă. Ne-ar fi plăcut să-l parcurgem în special pe acesta, mai ales că de-acum vremea se menţine senină, cu vizibilitate bună, iar panoramele de pe culmea înaltă ar fi deosebite, dar avem de ales între atâtea trasee. După o noapte senină sticlă şi, prin urmare, geroasă, observăm maşina acoperită de brumă îngheţată şi ne bucurăm în acelaşi timp: nici urmă de nor pe cer. Ne îndesăm catrafusele în portbagaj şi pornim din nou la drum, de data aceasta înapoi pe asfaltul ce duce în Pietroasa. La ora 10 oprim în parcarea improvizată din apropierea Cantonului Padiş şi căutăm punctul roşu (altul faţă de cel de ieri) care să ne ducă într-unul dintre traseele recomandate de cabanierul de la Cetăţile Ponorului. Îl găsim pe drumeagul ce lasă în stânga cantonul şi anexele sale, apoi îl urmăm uşor pe cărarea clară, în urcuş printre brazi, molizi şi tufe pline de mure. Din cauza ultimului aspect, timpul necesar acestui traseu trebuie înmulţit cu un coeficient de „risc”. Panta este uşoară, aerul cald umple pădurea rară şi după ceva timp ne aflăm într-o zonă aproape plată, dincolo de care se ghiceşte luminişul unei poieniţe. Aici marcajul coteşte stânga, se adânceşte în desiş şi se bifurcă. Ţinem minte intersecţia la care trebuie să revenim mai târziu şi continuăm înainte, într-o coborâre uşoară. Aceasta se termină brusc şi prăpăstios pe un prag stâncos, prevăzut cu panou informativ.

La ora 11:15 suntem deasupra Pietrelor Boghii (1436 m), unul dintre cele mai mari complexuri de abrupturi ale Munţilor Bihor, pe bună dreptate desemnat rezervaţie naturală. În faţa noastră se desfăşoară, larg şi ameţitor, Amfiteatrul Boghii – o „arenă” naturală formată din stâncării, pante line şi împădurite, culmi cu păşuni alpine şi aşezări omeneşti înşirate pe văi. În ciuda înălţimii reduse, diferenţele de nivel comparabile cu ceea ce vezi din Bucegi (de exemplu, satul de vacanţă Boga se află la 550 m), pereţii verticali şi dispunerea radială a elementelor de relief au un singur efect: îţi taie respiraţia. Când îţi revii, scrutezi orizontul şi observi măgurile întunecate ce delimitează orizontul fermecătorului ţinut Bihor-Vlădeasa.

Undeva sub abruptul care ne stă la picioare trebuie să se afle Peştera Şura Boghii; punctul înregistrat pe GPS-ul lui Bogdan o dă foarte aproape, dar devine problematică găsirea unei căi de acces. Căutăm frenetic în stânga versantului (după cum pare să indice panoul), dar după câteva încercări din care singurul câştig este observarea unei capre negre eşuăm lamentabil. Tocmai când ne dăm bătuţi, Adi încearcă o acţiune de recunoaştere şi spre dreapta, acolo unde panta se accentuează, şi auzim un strigăt triumfător – nu e doar potecă, ci şi marcaj! Îl urmăm plini de încredere până când ajunge într-o înşeuare mică şi împădurită, încununată cu un colţ stâncos de unde panorama amfiteatrului capătă alt unghi. Poteca o ia vertiginos în jos prin stânga acestui ţanc, se umple de stânci, rădăcini şi grohotiş friabil, şi ne depune destul de repede în faţa gurii negre căscate în stâncă: Peştera Şura Boghii (1300 m). Ne luăm frontalele şi începem explorarea. După prima sală, mare şi noroioasă, urcăm un prag peste care curge un fir de apă şi parcurgem un coridor care mai întâi se îngustează, pentru ca apoi să se lărgească din nou, într-o încăpere carstică împărţită în două de câteva coloane centrale. În stânga peştera se termină, iar în dreapta pare a se îngusta mult prea mult pentru trecerea unui adult. Însă după câţiva paşi prin hornul mâzgos îmi dau seama că se înaintează relativ uşor, iar mai sus îngrămădeala de bolovani se deschide. Deşi mai înalt, Bogdan mă urmează fără probleme şi, pe măsură ce ieşim într-o nouă sală, constatăm că nici n-a fost nevoie să ne târâm prea mult. Locul unde am ajuns ţine cu adevărat de basmele peşterilor – extrem de înalt, confortabil de spaţios pe orizontală, decorat cu flori de piatră şi formaţiuni carstice divers colorate. În dreapta atârnă din tavan o coardă lăsată probabil de speologi pentru explorarea părţii superioare a puţului, iar în stânga coridorul se continuă cu un nou pasaj, puţin înălţat, dar perfect accesibil. Tare l-aş urma pentru a-i afla secretele, dar îmi dau seama că suntem de ceva vreme în adâncuri şi ceasornicul ne presează.

Reveniţi la lumină, urcăm rapid grohotişul până la ţancul de piatră, apoi facem cale întoarsă pe marcaj spre pragul de unde am admirat amfiteatrul natural. De aici, cărarea spre stânga ne scoate la intersecţia observată mai devreme şi facem din nou stânga, la vale, pentru a completa circuitul. Alternând între coborâri şi curbe de nivel, observăm că mergem practic pe buza „oalei” amfiteatrului, pe Gardul Boghii, aşa cum ne sugerează câteva noi puncte de belvedere întâlnite. Totuşi, la un moment dat începem să ne îndepărtăm şi în scurt timp lăsăm pădurea în urmă şi descoperim o însorită pajişte alpină, presărat din când în când cu brazi. În timp ce cotim spre dreapta, pajiştea devine o poiană enormă, cu vizibilitate largă în toate direcţiile – Platoul Vărăşoaia. Îl parcurgem în lung şi observăm deviaţia traseului care duce la Cabana Vărăşoaia, însă noi ţinem tot dreapta şi urcăm în şaua de după Vârful Boghii (1436 m). De aici de undeva ar trebui să găsim drumul spre Peştera Padis, din câte ştim prima descoperită în zonă. Spre deosebire de Şura Boghii, deşi orbecăim pe câteva posibile poteci, trebuie să ne declarăm învinşi. Nici timpul rămas nu prea este prietenos cu noi, aşa că renunţăm la această peşteră şi revenim la maşini când ora tocmai se face 14.

Ca să explic de ce ne presează timpul, deşi ar părea devreme: avem în plan încă un traseu pe ziua de astăzi. Cât timp eu şi Bogdan întârziam prin Şura Boghii, Adi s-a informat la Salvamont despre Circuitul Bohodei (altă atracţie aflată de la cabanier), şi-a notat detaliile şi suntem gata de atac. Ca fapt divers, salvamontistul i-a trimis pe net şi profilul oficial al traseului, însă din lipsă de semnal îl va primi după ce terminăm tura. Pornim deci voioşi cu maşina spre Pietroasa, trecem de ramificaţia spre Boga şi, după un blocaj în trafic cauzat de o mare turmă de oi, identificăm forestierul ce însoţeşte Pârâul Aleu. Drumul e destul de bun, cel puţin până la construcţiile din Poiana Aleului, apoi rămâne practicabil pentru încă nişte kilometri. Totuşi, exploatările din ultima vreme fac să oprim maşina ceva mai devreme de podul de lemn indicat de salvamontist, deci trebuie să mai adăugăm ceva timp la planul iniţial.

Pornim în traseu la ora 15 şi ne asumăm din start faptul că vom reveni pe întuneric. Marcajul circuitului este, puţin atipic, triunghi albastru (ne-am obişnuit cu punctele) şi aceasta urcă leneş în primă fază pe Valea Aleului, trece pârâul de câteva ori, lăsăm în urmă Valea Boii şi, după ce forestierul se îngustează până la dimensiunea unei poteci, aflăm chiar în faţa noastră rămăşitele unui vechi stăvilar cimentat peste Pârâul Bohoda. De aici, cam la un ceas de la plecare, începem practic să urcăm pe Valea Bohodei, să alternăm pantele susţinute cu câteva curbe de nivel prin pădurea extrem de frumoasă, trasate pe deasupra pârâului născător de mici cascade. Un trunchi căzut ce barează înaintarea şi câteva blocuri de piatră anunţă parcă faptul că trebuie să facem un popas. Opriţi pe pragul jos de dincolo de ultimele trepte stâncoase, ne uităm cu gura căscată la o măreaţă cădere de apă, înaltă, nervoasă şi răsfirată pe stânca şlefuită, Cascada Săritoarea Bohodei (1100 m). Avem ce admira şi nu facem rabat la timp pentru asta, ne fotografiem şi ne exprimăm curiozitatea despre cum se urcă deasupra ei.

Vom afla destul de curând, pentru că traseul se continuă prin stânga şi repornim la drum la ora 16:30 pe Muntele Crucii. Ceea ce urmează este poate cel mai tehnic traseu marcat pe care l-am parcurs în România: o succesiune splendidă de trepte formate din bolovani şi rădăcini, stânci colţuroase pline de prize, feţe înierbate abrupte, săritori aproape verticale, aproape totul prevăzut cu lanţuri şi cabluri şi desfăşurat pe o lungime considerabilă. În această întreagă ascensiune nu reuşim să vedem capătul de sus, pentru că fiecare prag escaladat ne înfăţişează privirii altă ţintă, tot mai sus, încât nu reuşeşti să înţelegi cum de urci pe aceşti munţi destul de scunzi şi totuşi nu ajungi pe vreun vârf. Ne tragem sufletul într-o înşeuare mai largă, pentru ca apoi să reluăm frumoasa poveste cu stânca până când, într-un final, poteca pare a se adânci definitiv în pădure şi îşi pierde din pantă. La ora 18:30, obosiţi şi grăbiţi de soarele care se îndreaptă spre asfinţit, ieşim în Şaua Bohodei (1469 m), între Vârful Bohodei (1654 m) şi Vârful Poienii (1625 m), lângă o importantă intersecţie de trasee spre Padiş şi Valea Stânei; aici suntem informaţi, în caz că aveam vreo îndoială, că Circuitul Bohodei se parcurge numai în sensul în care o facem şi noi. Nici nu vreau să-mi închipui cum e să cobori pe unde am urcat…

Nu zăbovim mult şi o luăm pe curba de nivel dinspre Vârful Poienii, adică stânga, însoţiţi de triunghi albastru şi cruce galbenă pe versantul Văii Şerpilor. În primă fază coborâm destul de lejer, traversăm un mic curs de apă (singurul întâlnit de la cascada cea mare încoace) şi ajungem în prag de asfinţit în Poiana Boiului, unde cele două marcaje se despart. Triunghiul albastru continuă drept înainte, apoi câteva cotiri spre stânga ne duc pe marginea versantului, către un ultim punct deschis către culmea lăsată în urmă, văzută prin furca stâncoasă a unor colţi înroşiţi de apus. De acum înainte vom merge numai prin pădurea deasă şi tot mai întunecoasă, pe măsură ce panta devine extrem de abruptă. Nu-i de mirare, avem acum de-a face cu varianta pământoasă a Săritorii Bohodei şi mă bucur extrem de prezenţa beţelor de tură şi a frontalelor cu care abia identificăm marcajele. Ajungem la locul unde se reunesc cele două ramuri ale circuitului în jur de ora 20, pentru ca după încă jumătate de oră să răsuflăm uşuraţi lângă maşină. Suntem rupţi de oboseală, dar bucuroşi că am făcut acest traseu solicitant şi fermecător în acelaşi timp.

Reluăm drumul pe Valea Aleului şi încercăm să identificăm locuri de cort prin Poiana Văcăreaţa, însă după câteva tentative nemulţumitoare în care inspectăm terenul de parcă am fi de la cadastru decidem că parcă am mai vrea o noapte la aşternuturi calde. Sperăm să găsim ceva în Pietroasa, dar lucrurile sunt mai complicate la decât par la prima vedere. Aşa că Adi continuă să conducă pe drumul naţional spre Lunca, locul de unde mâine trebuie să ne îndreptăm către Vârtop. După indicaţii primite de la cei de-acasă şi câteva telefoane, reuşim să ne cazăm la Hostel Lipscani din Ştei unde apa de la duş numai caldă nu e, dar măcar dormim într-un pat moale. Şi picăm rând pe rând, unii mai repede decât alţii – Adrianei nu-i mai arde de nicio cină şi se afundă în vise, iar noi o urmăm rând pe rând.

Ziua 7

Părăsim cât mai devreme hostelul, căci ne-am programat din nou o zi plină. Din Ştei nu mai avem mult până în Lunca, de unde virăm la stânga şi, începând cu Băiţa, parcurgem un drum pitoresc, ascendent şi plin de serpentine până în Vârtop, staţiune turistică importantă atractivă în zonă, în special pe timp de iarnă datorită pârtiilor. Mergem direct la Pensiunea Skipass, despre care ştim că închiriază kit-uri de via ferrata pentru traseul amenajat de proprietarii pensiunii pe Pietrele Negre. În acest scop, cu excepţia Adrianei care are tot harnaşamentul în Germania, ne-am adus de acasă piesele clasice de alpinism; abia la pensiune aflăm că trebuie să luăm tot – nu doar kit-ul în sine, ci şi ham, cască, etc. Nu e foarte scump, dar ni se pare puţin forţat să nu poţi alege doar ce ai nevoie; bine măcar că nu suntem obligaţi să luăm ghid, deşi oferta există. În plus, angajatul care ne aduce „sculele” (afirmă că) nu deţine nicio informaţie în legătură cu traseul.

Cu cele necesare în maşină, părăsim staţiunea înapoi pe drumul pe care am urcat şi parcăm în apropiere de Şaua Vârtop (1180 m), principal interfluviu între râurile Crişul Negru şi Arieş. De aici începe primul traseu al zilei, o mică încălzire pentru muşchii înţepeniţi în maşină. Luăm cu noi minimul necesar şi, la ora 12, pe o vreme caldă şi absolut superbă, pornim pe bandă galbenă. Aceasta conduce o potecă lată, bătută bine de tot, amenajată cu scări şi balustrade, pe lângă Pârâul Fleşcuţa. Urcuşul este lejer şi scurt, astfel încât într-un sfert de ceas ajungem la baza Vârfului Ţapu (1475 m), lângă o adevărată rană a pământului, impresionantă prin dimensiuni şi nuanţele de roşu: Groapa Ruginoasă (1373 m). Ravena plină de muchii, colţi şi dărâmături, care îşi schimbă forma şi mărimea la fiecare ploaie abundentă, contrastează puternic cu poiana verde şi însorită de pe marginea ei. Totuşi, calmul acestei poieni este unul înşelător, aşa cum sugerează arborii care stau să cadă, întrucât eroziunea torenţială ce a format groapa lucrează permanent. Adâncimea nu depăşeşte 100 de metri, însă diametrul depăşeşte 600 de metri, de trei ori mai mult faţă de măsurătorile făcute în anii ’30. Împreună cu Adi urc pe lângă muchia dreaptă a prăpăstiei pentru a vedea fenomenul din cât mai multe unghiuri şi observăm mai multe văioage şi hornuri care se nasc pe versanţi, dar şi fragilitatea tuturor muchiilor. De fapt, Groapa Ruginoasă este obârşia Văii Seci, un canion care se arde latent în soare, iar când plouă transportă aluviunile gropii spre Pârâul Galbena; cele paisprezece săritori, un paradis al alpiniştilor, devin tot atâtea cascade în calea cărora n-ai vrea să te afli.

Am zăbovi mai mult pe platoul din buza gropii, Adriana chiar se gândeşte că e un loc ideal pentru citit (şi-i vine ideea organizării unei ture destinate cititului), dar ne dăm seama că ar trebui să ne grăbim. Revenim la maşină pe unde am urcat şi ne mai întoarcem puţin spre Băiţa, până când vedem pe un stâlp de tensiune marcajul cruce roşie. Este suficient loc să parcăm şi să ne pregătim echipamentul de via ferrata. Pe acelaşi stâlp vedem un afiş cu reclamă la traseul amenajat pe principiul „alpinism pentru toţi” şi ne gândim că nu avem de ce să ne facem griji. Pornim deci la ora 14 pe crucea roşie care urcă intens pentru foarte scurt timp, pentru ca apoi să o ia în stânga, pe o curbă de nivel uşor ascendentă conturată în faţa versantului; căutăm din priviri vreun indicator spre traseul „cablat”, dar, cum nu ne sare nimic în ochi, continuăm pe aşa numitul Drum al Moţilor. Acesta părăseşte până la urmă pădurea, coteşte, dreapta şi începe un urcuş destul de abrupt pe blocuri de calcar şi grohotiş instabil, pentru ca la final să iasă în Creasta Pietrele Negre (1260 m). Încă un viraj la dreapta, pe la umbră, şi urmează linia culmii, tot printre calcare, dar fără grohotiş şi cu o pantă mult mai blândă. Peisajul spre vale este extraordinar, muchiile stâncoase contrastează cu vegetaţia bogată, iar în depărtare zărim releul de pe Vârful Bihor. Însă „drumul de fier” nu-i nicăieri şi începem noi să avem o bănuială, doar că nu prea ne vine-a crede. Când ajungem însă pe un mic platou cu o belvedere ameţitoare, suspiciunile devin realitate: ne aflăm la capătul superior al traseului de via ferrata şi trebuie să-l parcurgem cum e mai prost, adică în coborâre. Nu avem ce face, zicem doar mersi că vremea este ideală şi ne apucăm de treabă.

Ne asigurăm cu carabinierele kit-ului pe cablul metalic şi, în jur de ceasul 15, începem să coborâm cu grijă. Adriana, sprintenă şi cu experienţă, este prima, iar Bogdan o urmează îndeaproape; urmez eu, novice absolut, iar Adi rămâne ultimul să se asigure că sunt în regulă. Lucrurile sunt destul de simple în prima parte, deşi este complet neplăcut să te dai la vale pe muchia stâncoasă. Însă după un bolovan care se descaţără un pic mai greu, ne oprim lângă arborele ce marchează părăsirea muchiei efective şi încadrarea pe versant. Ei bine, aici începe greul mai ales pentru cineva care n-a mai făcut asta, pentru că se coboară pe scăriţele metalice cu care e prevăzută faţa netedă, scăriţe pe care, din cauza sensului de mers, nu le vezi permanent. Cu indicaţii de la Adriana, ajung cu bine la baza peretelui, dar încep să simt oboseala din braţe. Continuăm la stânga cum priveşti în jos, aproape orizontal pe perete, cu ajutorul aceloraşi scăriţe, trecem şi de câteva zone unde acestea lipsesc dar sunt prezente prizele naturale, pentru ca apoi să urmeze ceea ce consider eu cea mai grea dintre coborâri, din cauza lungimii, dispunerii treptelor metalice şi schimbărilor de direcţie. Nu ştiu dacă mai are sens să menţionez, dar aparatul meu foto e bine băgat în rucsac şi nu am nicio poză din acest fragment al concediului. Un nou viraj, de data aceasta la dreapta, parcurge o altă bucată aproape orizontală, iar pe pasajul final, uşor surplombat, ne descăţărăm pe pragul pământos al pădurii. Gata, aici se termină via ferrata; sau, mai bine zis, aici începe. Pare puţin, însă ne-a luat cu totul un ceas şi jumătate, la care adăugăm încă jumătate de oră de coborât până la maşină. Suntem atenţi să vedem unde întâlnim poteca marcată şi unde ar fi trebui să o părăsim pentru a face traseul în sensul natural. Când dăm de marcaj, observăm locul în care ar fi trebuit să ne îndreptăm către dreapta, dar nu există aproape niciun semn că pe unde venim noi acum ar fi vreo cărare; drumul abia se ghiceşte dacă chiar ştii după ce să te uiţi, iar de vreo săgeată nici nu poate fi vorba. Ajungem la concluzia că asta şi e strategia celor de la Skipass, care au amenajat traseul şi închiriază echipamentul. Vrei ghid? Perfect. Nu? Atunci descurcă-te, noi nu-ţi spunem pe unde s-o iei. Până la urmă, a avut farmec şi coborârea aceasta pe via ferrata, dar parcă aş fi preferat ca prima mea astfel de experienţă să fie în urcare.

Ducem kit-urile înapoi în Vârtop şi ne continuăm drumul pe Valea Arieşului, încă nesiguri de destinaţie. Mâine seară trebuie să fim înapoi acasă, dar parcă am vrea să profităm de prima parte a zilei pentru un ultim traseu scurt; mai ales că prognoza anunţă tot vreme faină. Ne oprim pentru masa de prânz-seară în Arieşeni, unde Adriana ştie de un loc unde se mănâncă foarte bine: Mama Uţa. Şi mare dreptate are, pentru că bucatele sunt delicioase, ce-i drept şi grele în stomac, preţul mic, iar compania bulldogului Brutus de nepreţuit. Aici decidem şi destinaţia după ce întoarcem pe toate părţile Scăriţa-Belioara, prea mult totuşi pentru timpul rămas. Iată însă că există ceva extrem de popular în zonă şi nu numai, dar în care niciunul dintre noi n-a ajuns: Cheile Turzii. Pornim deci înspre Turda, părăsim şoseaua naţională în Cheia şi continuăm până la capătul drumului, adică în parcarea largă de lângă Cabana Cheile Turzii (450 m). Este noapte, locul e pustiu, iar noi decidem că numărul nopţilor petrecute pe izopren trebuie să-l depăşească pe cel al nopţilor dormite în pat, aşa că ne apucăm să montăm corturile. Fiind ultima seară împreună am vrea să o lungim cu vreun joc de cărţi, dar ne dăm seama că e târziu, noi suntem cam frânţi, iar mâine ne trezim cât mai devreme. Aşa că tragem pe dreapta şi încercăm să ne odihnim; eu nu prea reuşesc, pentru că balmoşul de la Mama Uţa se revoltă dintr-o dată, iar starea de rău şi greaţă mă obligă la mai multe ieşiri nocturne.

Ziua 8

Iată-ne ajunşi la final de concediu. După noaptea mea cea agitată, nu se poate spune că sunt în formă, chiar dacă tura de azi este mai degrabă un mini-traseu. Încerc să mă dreg cu dicarbocalm, furazolidon şi un mic dejun foarte uşor, cât să nu mă ia leşinul pe drum. La ora 9 pornim din faţa Cabanei Cheile Turzii (450 m), după ce studiem harta destul de detaliată afişată pe un perete şi colecţia de invidiat de marcaje multicolore. Parcursul nostru este simplu – bandă roşie direct prin Cheile Turzii, în amonte. Poteca bine bătută depăşeşte repede pâlcul de pădure din spatele cabanei şi traversează podul trainic peste Pârâul Hăşdate, ocazie cu care ne dăm seama că aproape nimeni (inclusiv noi) nu ştie care este numele apei ce a săpat unul dintre cele mai cunoscute defileuri de la noi.

Încadrată pe versantul stâng în sensul de mers, cărarea câştigă foarte puţin în altitudine, în schimb ne înfăţişează permanent impresionanta stâncărie, deseori verticală pe o înălţime de 250 de metri, a Dealului Bisericii şi Dealului Sudului, din care se iţesc Peretele Cald şi Turnul lui Borş. După traversarea celui de-al doilea podeţ, continuăm să ne strecurăm pe sub stânca Turnului Galben, Pripoanelor şi Peretelui Uriaş, înţesată de traseele de cocoţ binecunoscute căţărătorilor clujeni şi observăm o glumă pe cât de macabră, pe atât de ingenioasă: două cizme de cauciuc sunt fixate în pământ, culcate cu vârful în sus, chiar în faţa unui bolovan – ca şi cum cineva ar fi îngropat sub el şi doar picioarele i-ar fi rămas afară. Marcajul alternează în continuare între cele două maluri ale cursului de apă, traversându-l în dreptul Colţului Lat, păşim pe pragurile umede de sub Colţul Crăpat şi reuşim să observăm şi traseul de via ferrata din chei; nu mai avem nici timpul, nici echipamentul pentru aşa ceva, dificultatea pare mai mare decât a celui de ieri, iar mie personal momentan îmi ajung peripeţiile de sub Pietrele Negre. Din păcate, nu ne apropiem nici de măcar de una din numeroasele peşteri ale defileului.

Deasupra traseului de via ferrata, pe un prag larg din dreapta noastră, se află un grup colorat şi numeros de turişti despre care nu ne dăm seama dacă au venit la căţărat sau în excursie „ştiinţifică”. Ultimul pod pe care-l traversăm ne suspendă parcă între două lumi – în faţă un senin clar, luminos şi magnetic, în spate ceţuri umede, zămislite din curgerea apei amestecată difuz cu soarele. Dincolo de pod, arbuştii ne întâmpină cu bijuterii nebănuite ale naturii, plase argintii şi enorme de păianjen încărcate cu diamantele de rouă. După ce străbate o strungă stâncoasă de la baza Crestei Scoruşilor, poteca se deschide dintr-o dată larg şi constatăm că am ajuns în capătul superior al cheilor, la orele 10.

Părăsim banda roşie şi începem să urcăm spre dreapta, pe deasupra Polmoanelor Emil Racoviţă. În timp ce înaintăm pe coasta Dealului Sândului (759 m), lăsăm în spate satul Petreşti, parţial învăluit în ceţuri. Punctul roşu este cel care ne însoţeşte acum, însă ne abatem adesea de la poteca bine conturată pentru a admira salbele de păienjeniş tot mai dese şi mai impresionante, adevărate podoabe ale naturii. Fragile, efemere, superbe. Panta este susţinută şi înghite repede curbele de nivel până pe platoul larg din vârful dealului, loc de unde avem altă perspectivă asupra măreţiei abrupte a Cheilor Turzii. Este de-a dreptul impresionant cum în această zonă joasă – un podeţ presărat cu câte dealuri molcome, apare fortăreaţa calcaroasă a defileului, cu crestele şi prăpăstiile sale născute parcă de nicăieri. Poteca devine drumeag destul de lat, numai bun de turele off-road cu bicicleta, lucru care ni se confirmă când vedem în depărtare doi ciclişti bine echipaţi şi antrenaţi.

Un viraj larg spre dreapta ne poartă pe deasupra Zurusului Lung, povârnit şi abrupt, iar imediat după ce lăsăm în urmă silueta Colţului Ascuţit observăm o cruce mare cocoţată pe un ţanc aparent izolat. Apoi vedem şi deviaţia îngustă care părăseşte cărarea principală, coboară puţin printre stânci năpădite de vegetaţie, apoi urcă fix lângă cruce. De acolo imaginea cheilor apare şi mai sălbatică, şi mai ameţitoare, iar noi o privim cu nesaţ. Reveniţi la marcaj, constatăm în scurt timp că începem să coborâm, mai întâi lejer, apoi tot mai abrupt pe măsură ce ne apropiem de pădure. Din acel moment întreaga vizibilitate a defileului dispare subit, iar traseul nostru nu mai are nimic de descoperit până la cabană, unde ajungem la ora 11:45. Suntem în grafic cu timp şi, după ce ne schimbăm în haine de „oraş” şi reorganizăm portbagajul devenit dintr-o dată foarte încăpător, pornim pe drumul lung al întoarcerii acasă.

Profit de starea mea de rău, între greaţă şi lipsă de energie, pentru a cere locul copilotului şi mă bucur că Adriana, deşi ştiută cu rău de maşină, mi-l cedează. Dar acum nu-mi mai permit să dorm şi apuc să văd şi eu câte ceva din frumuseţea înecată în soare a Transilvaniei, din care cel mai pregnant îmi rămâne în minte Cetatea Rupea, vestigiu al secolului al XIV-lea pe care mi-l notez în lista locurilor de vizitat. Facem o singură oprire consistentă la marginea Pădurii Bogăţii, cea a unui prânz târziu pe care azi îl dedicăm peştelui; Casa Păstrăvului, unul dintre restaurantele lanţului Doripesco, este o alegere minunată în această privinţă, pentru că bucatele sunt fenomenale, iar preţurile decente. Cât mi-aş dori în acest moment să nu-mi fie rău, dar aşa chiar că devin definiţia cumpătării… Restul drumului decurge fără menţiuni speciale, dăm de un trafic nesperat de lejer pe Valea Prahovei şi o depunem pe Adriana în Câmpina taman la timp cât să apuce să facă un duş şi apoi să viziteze un pacient în ghips. Până la Bucureşti nu mai e mult, iar Adi ne depune pe la casele noastre, la finalul unei minunate vacanţe.

Există multe locuri superbe în ţara noastră, cu trasee grele şi spectaculoase, dar Munţii Apuseni sunt un capitol absolut aparte. Chiar dacă înălţimile lor nu spun multe, ni se demonstrează că, uneori, cifrele nu au nicio valoare. Îmi amintesc de puternica impresie pe care au făcut-o în mintea mea de copil şi acum, revăzându-i ca adult, mă întreb de ce a trecut atât de mult între vizite. Minunăţiile adâncurilor sau ale coridoarelor pe bună dreptate numite „cetăţi”, sălbăticia defileurilor atât de contrastantă cu aspectul molcom al culmii principale Bihor-Vlădeasa, stâncăriile abrupte ce însoţesc cascadele bine ascunse în păduri – toate formează un colţ de rai la care aş reveni iar şi iar. În plus, echipa din care am făcut parte a fost desăvârşită, atmosfera generală n-a părăsit nicio clipă veselia şi glumele, iar aceste lucruri mă bucură nespus. Rareori petreci mai bine de o săptămână în compania a trei oameni, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, şi nu tragi nici măcar o ceartă. Mare lucru deci, şi sper să repetăm experienţa, că munţi, creste, peşteri şi via ferrata sunt, din fericire, fără număr.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s