O zi clasică de Bucegi

Există câteva trasee aşa-zise „clasice” în Munţii Bucegi – le ştiţi, acelea care au propriul lor nume, diferit de obişnuita descriere „marcaj x spre vârful sau cabana y pe muchia sau valea z”; Jepii Mari şi Jepii Mici sunt cele mai îndemână exemple. Ei bine, între aceste clasice de Bucegi sunt două pe care îmi doresc demult să le parcurg, dar nu am avut până acum ocazia, deşi am adunat ceva ture la activ. Noroc însă că văd la timp excursia pusă de Cristina pe carpati.org, îmi dau seama că este exact ce caut şi se nimereşte ca ziua de sâmbătă nu doar să o am liberă, dar să fie şi însorită, numai bună pentru Brâna Caprelor şi Take Ionescu. Îmbarcaţi în maşini, pornim cu noaptea-n cap spre Buşteni şi ne oprim în parcarea de la Gura Diham (982 m).

După ce ne strângem cu toţii, bucureşteni şi braşoveni, ne echipăm cu un minim necesar şi pornim la drum la ora 8, pe banda roşie ce începe brusc şi inoportun cu două urcări susţinute de-a lungul cumpenei aproape despădurite dintre Valea Morarului şi Valea Baiului. Apoi panta devine mult mai molcomă, intră adânc în codru şi, după o serie de urcuşuri pe Piciorul Dihamului, curbe de nivel şi traversare de pâraie în Valea Porcului, ajungem pe pajiştea din faţa Cabanei Poiana Izvoarelor (1455 m), la o oră de la pornire. Aici ne odihnim puţin, iar cei fără apă fac alimentarea, acesta fiind ultimul punct din traseu unde mai găsim – izvorul de la Mălăieşti e secat.

Continuăm drumul aproape plat spre Pichetul Roşu din Şaua Căpăţânii Porcului (1445 m), iar la intersecţia de trasee de aici rămânem pe banda roşie. Panta începe să dea semne că trebuie să urce mai repede, ceea ce se şi întâmplă după ce trecem de Poiana Bucşoiului (1615 m), cu a sa privelişte impresionantă spre Valea Bucşoiului, accidentată şi abruptă. Începem deci să ne opintim puţin pe poteca tot mai sinuoasă spre punctul numit La Bătaia Cocoşilor, în continuare feriţi de razele tot mai fierbinţi ale soarelui, dar şi deturnaţi din ţelul nostru de tufele pline de zmeură. De fapt, după ce trecem de intersecţia Văii Rele şi ajungem pe pintenul aplatizat La Prepeleac (1750 m), în jurul orelor 10:30, facem o pauză mai mare în care mulţi dintre participanţi aproape că dispar printre rugi, pofticioşi de fructele proaspete şi coapte.

Ne reluăm drumul, lăsăm repede în urmă bifurcaţia cu triunghi albastru şi începem partea cea mai solicitantă a zilei, urcuşul pe piciorul Bucşoiului Mare. Poteca este abruptă şi prăfoasă printre anini îndărătnici, aşa că deseori găseşti cu greu un punct stabil de sprijin în timp ce încerci să te salţi pe vreun prag mai înalt de pământ. La un moment dat, o alunecare de teren încearcă să ne tenteze s-o luăm direct în sus, dar cum cei din faţă nu mai văd nici poteca, nici marcajul, le căutăm şi le găsim undeva mult în stânga, pe o curbă de nivel. Revenim deci la traseu şi constatăm că de aici apare stânca şi lucrurile devin mai plăcute, pentru că aceasta oferă nenumărate locuri de sprijin, chiar şi fără lanţurile cu care a fost amenajat traseul, oarecum în exces de zel. Am mai mers pe această potecă ce duce pe Vârful Bucşoiu Mare într-o iarnă târzie, cu cer albastru şi zăpadă perfectă, şi-mi dau seama cât de diferit este peisajul – nu-mi amintesc nimic din toată această aglomerare de stânci, ţancuri, tăpşane şi lanţuri, doar panta solicitantă e aceeaşi.

Ne oprim când urcuşul îşi rupe brusc ritmul în Cununa Bucşoiului (2120 m), loc cu o spectaculoasă panoramă spre Padina Crucii şi Culmea Ţigăneşti, în timp ce dincolo de golul din care am urcat pâcla ar lăsa puţin să se întrevadă Postăvaru, Piatra Mare şi, departe, Măgura Codlei. Este abia trecut de ora 12 şi decidem să mâncăm acum de prânz, chiar dacă pare cam devreme, de teamă ca mai sus să nu ne spulbere vântul deja pus pe fapte. Apoi ne reluăm drumul ascendent, pe panta ceva mai lină ce desparte Valea Rea de Valea Mălăieşti, cu acelaşi peisaj deosebit înaintea ochilor, până în Şaua Brâna Caprelor (2285 m) unde ne oprim pentru o regrupare în jurul ceasurilor 13. Ar mai fi cam trei sferturi de oră până pe Vârful Bucşoiu Mare (2492 m) şi mi-ar plăcea să-l abordăm dus-întors, dar scenariul turei nu-l include aşa că nu-mi exprim această doleanţă. Însă observ că poteca de acces spre vârf , Brână Mare a Bucşoiului, este extrem de populată de omuleţi care o coboară grăbiţi şi lipsiţi de bagaj – concurenţi ai unui concurs de alergare montan, cu acest traseu accidentat drept cea mai simplă probă.

Din acest punct lăsăm în urmă înălţimile Bucşoiului şi ne îndreptăm paşii pe Brâna Caprelor, însoţiţi de triunghi albastru. Poteca destul de lată se califică pentru apelativul „brână” prin modul în care se strecoară pe sub stâncile aproape verticale din stânga, în timp ce în dreapta panta curge uneori prăpăstios spre valea adâncă. Coborârea e lină încât abia o simţim, însă când se termină plimbarea la pavăza pereţilor de piatră poteca se frânge vertiginos în jos, în serpentine scurte pe teren friabil. Cred că partea aceasta îmi place cel mai puţin din întreaga excursie, pentru că solicită la maxim atenţia şi nu mai apuc să văd nimic împrejur. De aceea aproape că le ratez pe cele patru capre negre care pasc liniştite în apropiere. Abia după ce le observ, îmi dau seama că ceva mai departe se află o turmă mult mai mare, cel puţin cincisprezece exemplare, scoase din toropirea solară de un grup de tembeli gălăgioşi care urlă la ele şi încearcă să le alerge. Evident că animalele agile o iau din loc cu o viteză şi o dexteritate care l-ar face invidios pe orice alpinist şi îşi găsesc liniştea undeva pe versantul abrupt al Padinii Crucii. Coborârea se termină în partea superioară a Văii Mălăieşti, loc aproape plat şi inundat de iarbă moale, unde mai facem o pauză de regrupare la ora 14:30 şi, privind cu admiraţie spre versanţii de pe care venim, ne întrebăm cum de a fost descoperit acest traseu, invizibil de aici. Cu această ocazie văd şi eu pentru prima dată o floare de colţ, sub privirile curioase ale unei alte capre negre, aproape lipsită de teamă faţă de oameni. După încă jumătate de oră în care trecem printr-o herghelie moleşită de căldură ajungem pe „terasa” aglomerată din faţa Cabanei Mălăieşti (1720 m).

Aici avem de stat mai mult, mai ales că la bucătărie coada e mare şi nu puţini sunt cei care vor ceai, vin fiert, bere sau delicioasa prăjitură a casei. E cald şi bine la soare, parcă nu am mai pleca de pe băncuţe, dar trebuie să ne întoarcem la maşini. Facem deci o poză de grup şi pe la ora 16 pornim pe al doilea „clasic” de astăzi, Take Ionescu, ca şi Brâna Caprelor interzis iarna din cauza pasajelor expuse culoarelor de avalanşă. Traversăm Valea Mălăieşti şi începem un urcuş domol care se opreşte sub un turn stâncos, în Şaua Mălăieştilor (1825 m), unde ajungem după jumătate de oră şi ne oprim puţin la băncuţele de lemn; aici stau şi mă întreb de ce acest traseu poartă numele reputatului om politic, care-i legătura, dacă o fi vreuna. De aici nu mai avem decât de coborât printre alte tufe de zmeură, în lungul Vâlcelului Prepeleacului, apoi pe podeţele de lemn de sub câţiva pereţi stâncoşi, până ajungem din nou La Prepeleac. Cu toată tentaţia zmeurii, acum nu mai facem decât o scurtă pauză înainte de a-i da vitejeşte în jos pe drumul pe care am urcat de dimineaţă. Fără alte momente notabile, trecem pe rând de Poiana Bucşoiului, Pichetul Roşu şi Poiana Izvoarelor, pentru ca în jurul orelor 19 să ne oprim în parcarea de la Gura Diham.

La maşini ne spălăm şi trecem la haine mai comode, călduroase pentru seara care începe să se lase, apoi ne îndreptăm spre Buşteni – unii pentru o cină la poalele muntelui, alţii direct pentru drumul spre casă. Din păcate însă, deşi e sâmbătă seara şi nu duminică, acesta e extrem de aglomerat aşa că facem aproape un ceas şi jumătate din Buşteni până la ieşirea din Sinaia, prinşi bine în coada de maşini. Ce anume se întâmplă pe porţiunea aceea ţinând cont că apoi şirul parcă se risipeşte e greu de spus. Pot numai să mă bucur că blocajul nu ţine până în Comarnic, aşa cum am păţit nu o dată în trecut. Ajunşi înapoi în căldura cotropitoare ce abureşte din asfaltul încins al Bucureştilor, încerc să mai respir o dată răcoarea Brânei sau a lui Take, bucuroasă că – în sfârşit! – m-au dus paşii pe aceste două superbe trasee, atât de accesibile de altfel.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

7 Responses to O zi clasică de Bucegi

  1. niste drumeti says:

    Ai zis bine “brusc si inoportun”. Acea bucatica de traseu, comun cu traseul ce face apoi dreapta spre Diham, are si ea un nume nu mai putin celebru, consacrat de decenii. Se numeste “Panta prostului”.

    • mad says:

      Stiu, se incadreaza tot la capitolul “clasic”. 🙂

      • niste drumeti says:

        Adevarul e ca isi merita numele! Cunoscatorii pleaca incet de tot dinspre Gura Diham, stiind ca au o zi intreaga de urcat si coborat, si isi “tureaza” ritmul de mers mai incolo, pe poteca mai lina. Pe cand prostii (aka pantofarii) tasnesc ca din pusca, pentru ca putin mai sus sa-i vezi cu limba de-un cot, sleiti de ultimele puteri, injurand muntele si mama lui si nemaidorindu-si altceva decat berea de la Diham (cei care mai au farame sa continue) sau de la Gura Diham, sau gratarul din fata masinii parcate in cloaca care-i “campingul” Valea Cerbului.

  2. niste drumeti says:

    Si o explicatie a numelui Take Ionescu dat potecii ce leaga Malaiestiul de Pichetul Rosu in jurnalul:
    http://www.carpati.org/jurnal/bucegi-cabana_malaiesti_tura_de_initiere_nr_4/1038/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s