Rusia Ziua 11

Este timpul să aflam unde a început totul în Sankt Petersburg, să vedem piatra de temelie a acestui oraş. Luăm metroul până la Gorkovskaia, ocazie cu care ne dăm seama că, deşi staţiile nu le întrec în design pe cele din Moscova, ca adâncime le depăşesc lejer; deşi nu suntem la cea mai adâncă, cronometrez trei sute de secunde de stat pe scara rulantă – cinci minute deci, suficient cât să treacă două trenuri. Ajunşi la suprafaţă, ne începem excursia printr-un părculeţ şi traversăm Kronverkskaia Naberejnaia; dincolo de micul braţ al Nevei pe nume Kronverkski se află Fortăreaţa Petru şi Pavel, adică primele ziduri ale oraşului născut parcă de nicăieri la începutul secolului al XVIII-lea. Trecem apa pe Ioannovski Most, păstrat destul de aproape de original cu structura sa de lemn netezit, şi pătrundem în cetate prin Ioannovskie Borota, poarta şirului de fortificaţii aflate cel mai în exterior al cărei nume este strâns legat de ţarina Ana Ioannovna. Ne aflăm în faţa Curtinei Petrovskaia şi urmăm noul punct de acces, Petrovskie Borota, loc prin care pătrundem efectiv în trainica fortăreaţă şi ne facem un mic plan de bătaie. Este destul de greu să explorezi fiecare cotlon al ei, întrucât are şi astăzi forma sa din timpurile când îşi servea scopul original, numai că şirurile de case sunt transformate în muzee diverse, ateliere de ceramică sau fierărie, dugheni sau chiar locuri de înnoptat. După cum ziceam, o cetate în adevăratul sens al cuvântului, numai că acum străzile-i pavate cu piatră cubică sunt bătute de paşii turiştilor, nu ai nobililor.

Suim treptele ce duc pe terasamentul lung al Curtinei Nevskaia, excelent loc de observaţie asupra Râului Neva, lat şi molcom cum este el la gura de vărsare în Baltică. Întotdeauna mi-a plăcut să stau şi să privesc lung întinderile acvatice, fie ele fluviale sau maritime, mai ales dacă sunt îmbrăţişate şi de ţărmuri; nu ştiu, cred că-mi dau iluzia că nesfârşitul poate fi cuprins într-un căuş de palmă. Aş sta ore cu ochii aţintiţi pe suprafaţa vălurită şi aş urma liniile undelor spre ceea ce e dincolo – sate, faruri, păduri sau stânci. Acum sunt podurile cambrate peste râu şi frumoasele clădiri de pe Dvorţovaia Naberejnaia, colorate, elegante, monumentale. Sunt smulsă din visare de forfota care se creează la capătul curtinei şi aflăm în curând despre ce este vorba: pe Bastionul Nevskaia tocmai se schimbă garda, eveniment însoţit de fiecare dată de o salvă de tun; iată un bun mod de a îmbina, realist, turismul cu istoria.

Coborâm în piaţa centrală a cetăţii, largă şi adăpostită de zidurile roşii, Sobornaia Ploşad. Botnâi Dom, mica anexă a bisericii, este astăzi locul de unde se cumpără bilete şi suveniruri, ceea ce facem şi noi înainte de a ne aşeza la o coadă destul de măricică. Scopul tuturor care aşteaptă este unul singur: vizita Bisericii Sfinţii Petru şi Pavel, un splendid baroc de la începutul secolului al XVIII-lea, considerată cel mai înalt lăcaş de cult ortodox din lume, datorită turlei complet lipite de nava centrală. Interiorul, axat pe jocul dintre verde pastel şi auriu, urmează tiparul catedralelor din cultura apuseană, atât de fascinantă pentru Petru cel Mare şi succesorii săi la tron; acest lucru este evident mai ales prin iconostasul monumental, de inspiraţie complet catolică, picturile murale şi candelabrele somptuoase, ca ale unei săli de bal. Ceea ce indică faptul că este totuşi vorba despre un edificiu ortodox sunt icoanele înrămate, aşezate la mare cinste în faţa altarului şi printre numeroasele racle funerare. Din punctul meu de vedere, deşi frumuseţea clădirii este de netăgăduit, acestea constituie principalul motiv pentru care ai veni la Petru şi Pavel: criptele Romanovilor. Începând cu Petru cel Mare, toţi ţarii Rusiei sunt înmormântaţi aici, împreună cu consorţii şi copiii, inclusiv moştenitorii morţi în exil după înlăturarea monarhiei (cu două excepţii – Petru al II-lea şi Ivan al VI-lea); se adaugă şi un lung şir de rude de gradul I, în Cripta Prinţilor, precedată de un coridor unde este expusă pe îndelete genealogia dinastiei. Un loc cu o însemnătate deosebită este Capela Sfânta Ecaterina, parte integrantă a bisericii, acolo unde se află înmormântaţi şi cinstiţi drept sfinţi ultimii conducători martiri ai Rusiei, împreună cu copiii şi suita lor: Nicolae al II-lea, Alexandra Feodorovna, Olga, Tatiana, Anastasia şi servitorii care au ales să-i urmeze în temniţă şi care au fost executaţi împreună cu familia regală; ultimii doi copii găsiţi în minele din Iekaterinburg, Alexei şi Maria, urmează să fie înhumaţi aici în octombrie, după confirmarea publică a testelor genetice. E greu să-ţi stăpâneşti lacrimile când derulezi în minte istoria tragică a acestei familii şi a Rusiei îngenuncheate ce i-a urmat.

Ne continuăm vizita cu Bastionul Trubeţkoi, acolo unde s-a aflat timp îndelungat închisoarea cetăţii. Cei care întreţin acest mic muzeu au încercat să reconstituie cât mai fidel celulele şi condiţiile de viaţă ale prizonierilor, exceptând – fireşte – detaliile de salubritate. În plus, pereţii coridoarelor sunt înţesaţi de panouri informative, unele despre cei aflaţi în celula curentă, altele cu aspecte istorice generale. Poveştile zidurilor fac întrucâtva lumină peste întrebarea: cum de s-a reuşit înlăturarea, atât de violentă, a monarhiei în Rusia? Pentru că temniţa a fost folosită de cei aflaţi la putere şi înainte, şi după Revoluţia Bolşevică, putem vedea câteva diferenţe frapante în ceea ce-i priveşte pe deţinuţi. În timpul ţarilor, cei consideraţi agitatori – nu doar activişti foarte orali, ci şi anarhişti prinşi cu bombe sau tentative de asasinat – erau întemniţaţi cu pedepse care rar depăşeau un an; chiar şi în caz de recidivă. Nu discutăm acum condiţiile, dar dacă ţinem cont că totuşi ieşeau vii din închisoare, uneori în repetate rânduri, înseamnă că nu erau dintre cele mai crunte. Singurii executaţi, după multe luni de detenţie şi procese, au fost cei cărora le-au ieşit planurile de asasinat, cei vizaţi fiind ţarul sau familia acestuia. Ceva mai târziu, în timpul Terorii Roşii, locatarii celulelor le-au locuit pentru puţin timp, niciodată de două ori şi s-au succedat cu repeziciune. Destinaţia? În majoritatea covârşitoare a cazurilor, plutonul de execuţie. Fără proces, cel mai des şi fără altă vină decât a fi făcut parte din aristocraţie sau administraţia regală. Rareori exilul a fost salvarea. Când nu stârpeşti ciuma la timp, ciuma te va ucide, iar cronologia de pe zidurile din Trubeţkoi descrie atât de bine această cinică realitate. Mai avem o singură oprire înainte de a părăsi cetatea, parcă pentru a ne clăti ochii după tensiunea închisorii. Bastionul Gosudarev ne aduce în faţă lumea subsolurilor medievale, cu coridoare lungi şi boltite din cărămidă roşie, care converg în săli largi, totul în lumina difuză şi caldă a câtorva reflectoare. Ca un balsam.

Ne luăm adio de la incubatorul Petersburgului, coborâm la metrou şi îl luăm până la staţia Ploşad Aleksandra Nevskovo. Aici, în spatele statuii mândre a lui Alexandr Nevski, se află un întins aşezământ monahal care poartă numele cneazului sanctificat, considerat de poporul rus cel mai mare erou al său datorită victoriilor împotriva invadatorilor suedezi, germani şi mai ales tătari. Mănăstirea Sfântul Alexandr Nevski, fondată de Petru cel Mare în prima decadă a secolului al XVIII-lea, reprezintă un uimitor colţ de pace şi linişte la capătul tumultosului Nevski Prospekt, dincolo de canalul riveran Monastirka. O cromatică ce îmbină cald nuanţe de galben, portocaliu şi roşu cu delimitări albe, arhitectura de trecere a barocului din ultima sa perioadă spre neoclasicismul rus şi rândurile atât de frumoase de flori fac din plimbarea pe aleile mănăstirii o adevărată plăcere, în ciuda ploii care se abate asupra noastră. Punctul central al domeniul întins este Biserica Sfânta Treime, o apariţie neoclasică sobră, cu vădite influenţe apusene, îmblânzite însă de vitraliile şi icoanele tipic ruseşti. Cel mai aglomerat loc din biserică este cripta în care se odihneşte viteazul cneaz, prin dreptul căreia se perindă credincioşii pentru a spune o rugăciune sau pentru a-i închina onorurile. Nu-i de mirare că mănăstirea a fost înaintată la rangul de lavră, fiind astfel inclusă în compania selectă a aşezărilor monastice de la Serghiev Posad (Lavra Sfântul Serghie) şi Kiev (Lavra Peşterilor).

Alături de mănăstire sunt şi trei cimitire, renumite atât pentru frumuseţea locurilor de veci, cât şi pentru adormiţii lor locatari. Nikolskoie, înfiinţat la începutul secolului al XX-lea, este de facto cimitirul mănăstirii, aici fiind înmormântaţi călugării. Cimitirul Lazarievskoie, fondat în secolul al XVIII-lea ca şi aşezământul monahal, este plin de morminte vechi, îngrijite şi înconjurate de parfum arhaic; între aceste se află cele ale arhitecţilor care au dat faţă şi formă superbului oraş (Ivan Starov, Giacomo Quarenghi şi Carlo Rossi), dar şi al văduvei lui Puşkin, Natalia Lanskaia. Cel mai cunoscut dintre toate trei este însă Cimitirul Maica Domnului din Tihvin (sau Tihvinskoie), ale cărui baze au fost puse în secolul al XIX-lea datorită faptului că tot mai mulţi artişti şi oameni de cultură se stabileau – şi mureau – în Sankt Petersburg. Ne oprim mai întâi în dreptul pietrei funerare sub care se odihneşte poetul fabulist Ivan Krilov, o marmură simplă şi austeră, având ca singure podoabe crucea radiantă şi câte o încercare de aripă pe fiecare colţ. Puţin mai încolo, învăluit parcă în legenda marelui om, se află mormântul scriitorului Fiodor Dostoievski, al cărui suflet planează şi astăzi asupra oraşului atât de evocat în opera sa. Ajungem într-un rond larg, dedicat – nu ştiu dacă intenţionat sau nu – muzicii: compozitorii şcolii naţionale ruse, monotonale, Aleksandr Glazounov, Modest Musorgski, Mihail Glinka, Nikolai Rimsky-Korsakov, Alexandr Dargomijski (considerat fondator al realismului muzical rus) şi Aleksandr Borodin (de asemeni medic şi chimist) – sunt toţi aici, fiecare cu câte un monument care să-i descrie cât mai bine viziunea. Între ei, încadrat de doi îngeri, se află bustul celui care este considerat cel mai mare compozitor rus, romanticul Piotr Ceaikovski. Bronzul întunecat care înfăţişează un personaj stând picior peste picior împodobeşte cripta actorului actorul Nikolai Cerkasov, pentru ca pe aleea următoare să dăm de un basorelief, tot în bronz, din care ne priveşte serios un individ cu înfăţişare de boier – înşelătoare părere, pentru ca este vorba de unul dintre cei mai apreciaţi critici de artă ruşi, Vladimir Stasov. Şi pentru a rămâne în lumea artei, ne întâmpină curând şevaletul pictorului realist Mihail Avilov şi superba cruce sculptată în lemn a pictorului realist modern Boris Kustodiev, renumit şi pentru decorurile sale de teatru.

Aici punem punct plimbării prin împărăţia trecutului şi plonjăm înapoi în lumea contemporană, atât de agitată şi aglomerată. Adevărul este că în puţine locuri din Sankt Petersburg poţi susţine aceste atribute mai abitir decât pe Nevski Prospekt, celebra arteră în acelaşi timp istorică şi comercială. Nu ne oprim în dreptul vreunei clădiri anume, însă le sorbim din priviri pe majoritatea, întrucât rar vezi o aşa etalare de eleganţă şi stil mai ales într-un oraş est-european. Cred că acum îmi definitivez preferinţa pentru Sankt Petersburg în defavoarea Moscovei. Ce-i drept, vârfurile de lance ale capitalei sunt mai ascuţite decât cele ale provincialului Petersburg, dar acesta din urmă are totul atât de bine închegat, armonios şi uniform în ceea ce priveşte prezervarea încât este fermecător prin simpla imagine a străzilor; iar dacă adaug la acestea Biserica Mântuitorul pe Sângele Vărsat, Hermitage sau Fortăreaţa Petru şi Pavel, înclinarea balanţei mele este perfect justificată.

Ajunşi în dreptul gări centrale, unde am coborât acum câteva zile, dăm roată Monumentului Victoriei din Vosstania Ploşad şi în scurt timp ajungem la Anicikov Most cu ai săi cai imperiali. De aici încolo, cel puţin o vreme, bulevardul ne este cunoscut ca şi adresa celei mai mari librării a oraşului, Dom Knigi. Aceasta ocupă extensiv primul nivel al unei frumoase clădiri de birouri de la începutul secolului al XX-lea, în care zidăria, bronzul, structura armată şi cupola de sticlă se îmbină într-un echilibru şic şi funcţional. Pentru pasionaţii cărţilor, precum Paul, acesta este raiul coborât pe pământ şi, deşi nu înţelege cea mai mare parte a titlurilor, soţul meu petrece aproape un ceas printre rafturi. Captura este o carte subţire şi scumpă, aspectul din urmă din cauza rarităţii sale faţă de operele mult mai cunoscute ale lui Dostoievski – Crocodilul.

Vizavi de Dom Knigi îşi deschide aripile largi, neoclasice, Catedrala Kazan; între ele, cupola centrală, impunătoare şi sobră, se sprijină pe coloane asemănătoare templelor greceşti, deasupra cărora arhitrava triunghiulară este împodobită cu raze aurii. Construită în primii ani ai secolului al XIX-lea şi închinate celei mai venerate icoane din Rusia, Maica Domnului din Kazan, enorma biserică se doreşte o replică a Bazilicii Sfântul Petru din Roma. În ciuda evidentelor asemănări arhitectonice şi a replicii timpurii a Giulgiului din Torino expus într-o firidă securizată, catedrala petersbugheză păstrează caracterul ortodox prin penumbra în care este învăluit spaţiul imens şi prin icoanele aşezate pe suporturi aurite, între care cea din mijloc (hramul bisericii) este considerată ca fiind făcătoare de minuni. Un loc aparte, care aminteşte de perioada când lăcaşul de cult devenise un loc de comemorarea a victoriei asupra trupelor napoleoniene, îl reprezintă mormântul prinţului Mihail Kutuzov, mareşal al Imperiului Ţarist şi diplomat militar în timpul a trei conducători (Ecaterina cea Mare, Paul I şi Alexandru I), considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai capabili generali ai Rusiei moderne.

La ceas de seară, facem cale întoarsă spre Râul Fontanka şi o luăm pe pasajul pietonal ce însoţeşte apa, în căutarea unui local gruzin ochit acum două zile. Îl aflăm repede, sub titulatura Aragvi şi ne desfătăm în curând cu delicioasele bucate georgiene, stropite din plin cu vinul alb pe care tocmai îl descoperim: Mildiani, alt nume de reţinut alături de Ţinandali. Ce-i drept, nota de plată nu este şi ea generoasă, lucru deloc de mirare în aşa zonă selectă şi cu decorul care strigă din toate puterile după turişti străini. Dar, dacă ţinem cont că prânzul de astăzi a fost unul foarte ieftin, luat pe fugă la trapeza mănăstirii, se poate spune că am echilibrat bugetul. Drumul spre casă îl facem din nou pe jos, poate şi din dorinţa de a pune în funcţiune digestia bucătăriei gruzine nu tocmai uşoare, dar şi pentru a ne bucura de înserarea proaspătă de după câteva reprize de ploaie. O luăm deci pe Naberejnaia Reiki Fontanki, apoi pe labirintul de străduţe care ne depun pe Dekabristov Uliţa.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s