Rusia Ziua 10

Pentru marţi avem planuri mari şi includ cea mai căutată destinaţie turistică a Petersburgului, aşa că ne pregătim să fim ocupaţi întreaga zi numai cu asta. Plecăm devreme pe Fonarnâi Pereulok şi ne îndreptăm spre dreapta, pe Naberejnaia Reki Moiki, de-a lungul apelor Moikăi şi printre vechi clădiri impunătoare, majoritate bine îngrijite. Traversăm o piaţetă largă, Issakievski Skver, încadrată de două clădiri remarcabile – Mariinski Dvoreţ şi Biserica Sfântul Isaac – şi ne spunem că aici trebuie să revenim, în special pentru cea din urmă. Lăsăm râul în urmă când ne întâlnim cu Nevski Prospekt şi parcurgem ultima bucată a distinsului bulevard, cea care se termină în Dvorţovaia Ploşad – sau Piaţa Palatului. Acest enorm platou pavat cu piatră cubică şi mărginit de clădirile sobre ale Statului Major, dispuse în formă de arc are ca punct central – geometric vorbind – Columna lui Alexandru, care îl înfăţişează pe ţarul Alexandru I victorios în luptele napoleoniene, însă principalul interes îl generează impozantele ziduri verzi, încadrate cu alb şi tivite cu auriu, în care accesul se face prin porţi monumentale. Iată-ne în faţa ultimului cămin al monarhilor ruşi, superbul baroc fondat de Ana Ioanovna în prima jumătate a secolului al XVIII-lea pe locul primei reşedinţe hivernale a lui Petru I – Hermitage sau Palatul de Iarnă. Superba construcţie domină şi astăzi piaţa şi se află, pe bună dreptate, între primele cuvinte care-ţi vin în cap când te gândeşti la Sankt Petersburg, mai ales că valoarea sa este dublă: imaginea vieţii ţarilor întinsă pe aproape două veacuri şi impresionant muzeu de artă.

Ne aşezăm cuminţi la coada de bilete care ia repede proporţii alarmante în faţa palatului ţarilor, numit astăzi şi Vechiul Hermitage. Alegem biletul integral al complexului, aceasta fiind varianta cea mai simplă şi mai rapidă, pentru că este imprimat la nişte maşinării; cine vrea să ia fracţionat trebuie să stea la un rând şi mai lung. Ca şi la Luvru, hotărâm din start să nu vedem mai mult de două galerii de artă, cărora eu doresc să le adaug apartamentele regale. Urcăm pe scara monumentală, parcurgem câteva săli grandioase fără să ne oprim prea mult acum şi ajungem la etajul al treilea, care are unul dintre colţuri intitulat „Artă bizantină şi din Orientul Apropiat”. Cele mai multe exponate fac parte, aşa cum era de aşteptat, din arealul religios – mozaicuri delicate, gravuri în fildeş, peceţi şi sigilii în pietre semipreţioase, alămuri şi ceramică decorate minuţios în miniatură. Decorul şi spiritul introvertit ale acestor obiecte de artă anonime sunt fermecătoare şi contrastează plăcut cu opulenţa întregului palat. Am dori apoi să găsim galeria cu pictori impresionişti despre care am citit că s-ar afla tot la etajul al treilea, dar după două încercări eşuate reuşim să desluşim ceea ce încearcă să ne explice cineva din personal: colecţia e momentan mutată într-una dintre clădirile arcuite în partea opusă a pieţei. Ne conservăm deci efortul intelectual pentru mai târziu.

Luăm la rând încăperile rezidenţiale, întrerupte din când în când de înşiruiri de portrete, cum ar fi holul unde sunt aliniaţi monarhii Rusiei. Dormitoare, săli ale tronului, săli de bal sau concert, birouri de lucru – camerele ocupate cândva de ţari şi suitele lor sunt într-adevăr magnifice, cu nimic mai prejos decât cele de la Versailles, Charlotenburg sau Schönbrunn; doar ceva mai personale, dovadă că arta apuseană a fost preluată aici în întregime şi i s-a adăugat acea trăsătură deosebită a caracterului rus, care oscilează între extaz şi disperare. Cele mai impresionante şi mai grăitoare în această privinţă sunt două cotloane absolut superbe din punct de vedere arhitectural şi decorativ. Prima e capela, un dom ce explodează de lumină în cel mai pur stil baroc, cu ziduri albe pline de filigran auriu, o pictură enormă pe tavan, candelabru somptuos şi icoane vechi ortodoxe în nişe. A doua este holul enorm, sprijinit pe coloane, ce adăposteşte Ceasul Păun. Ceasul în sine este o bijuterie a ingineriei mecanice, un ansamblu în care personajele principale – păunul, cocoşul şi bufniţa indică toate data completă, totul gândit în cel mai artistic mod cu putinţă. Încăperea largă centrată în jurul acestui minunat mecanism alternează între lumina venită natural din grădina adiacentă şi umbrele mozaicurilor de inspiraţie mitologică, iar candelabrelor din cristal li se opun nişe joase, înconjurate de stâlpi din marmură întunecată. Există un sentiment apăsător şi sufocant în tot acest ansamblu, iar ceea ce te salvează – colţul de linişte – este, în mod paradoxal, chiar infatuatul păun.

Părăsim clădirea principală, o luăm pe Millionnaia Uliţa, trecem pe lângă Noul Hermitage cel cu faţada clasică sprijinită pe umerii musculoşi ai unor Atlanţi din marmură şi cotim pe lângă un canal mic şi pitoresc – Zimniaia Kanavka, peste care complexul regal îşi suspendă arcadele. Ajunşi pe malul Nevei, pe Dvorţovaia Naberejnaia, batem la poarta Teatrului Hermitage – Zrmiajnâi Teatr – construit la sfârşitul secolului al XVIII-lea din dorinţa Ecaterinei a II-a. Mic şi aproape pierdut în oglinda râului, teatrul este un excelent exemplu de arhitectură neoclasică rusă, perfect proporţionat şi de o armonie încântătoare. Interiorului îi lipsesc acum scena cândva dedicată artiştilor, iar în încăperile sale s-a încercat reproducerea câtorva aspecte din viaţa mai austeră a monarhilor. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună ideea, mie sincer mi-ar plăcea să văd aici adevăratul teatru…

Revenim în Piaţa Palatului şi ne îndreptăm către acel corp din Statul Major unde ar trebui să găsim arta impresionistă din Franţa şi restul Europei dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Găsim fără probleme intrarea, numai că expoziţia în sine nu este deloc ceea ce căutam, ci mai degrabă o înşiruire de tablouri aparţinând, într-adevăr, Europei celor două veacuri, dar fără nicio treabă cu impresionismul. Sau cu originalitatea. Ce poţi afla aici este o evoluţie a şcolii de pictură ruse contemporane (Briullov, Tropinin, Petrov-Vodkin, Kustodiev, Kramskoi, Makovski), de unde se revendică de fapt şi cea mai valoroasă secţiune a galeriei – cea dedicată lui Vasili Kandinski. Alături de celebrul pictor expresionist, cam singurele care mai salvează – în ochii noştri de amatori – colecţia sunt cele câteva lucrări ale lui Henri de Toulouse-Lautrec. Altfel, pe cuvânt, mai bine rămâneam în clădirea Vechiului Hermitage şi exploram secţiunile de artă medievală europeană sau asiatică.

Suntem destul de obosiţi şi flămânzi, aşa că ne retragem în apropiere, pe Nevski Prospekt, acolo unde am ochit la venire un restaurant uzbec. În ciuda poziţionării ideale, la intersecţia cu Balşaia Morskaia Uliţa, Evrazia are nişte preţuri foarte decente, servire amabilă şi rapidă, porţii mari şi bucate delicioase. Nu avem a ne plânge, mai ales că ne putem trage sufletul în linişte în restaurantul spaţios şi călduros, înconjuraţi de arome exotice. Deşi se pare că aici la mare căutare sunt rulourile de sushi, noi alegem feluri tradiţionale Uzbekistanului şi nu ne pare rău nicio clipă.

După masă, Paul vrea să se delecteze cu un magazin de cărţi, aşa că ne despărţim o vreme drumurile. Eu mă îndrept către Admiralteiski Prospekt, dincolo de care se întinde înverzitul parc pe nume Aleksandrovski Sad. De-o parte şi de alta a fântânii arteziene mă întâmpină busturile din bronz ale lui Nikolai Gogol, Aleksandr Gorceakov, Mihai Glinka şi Mihail Lermontov. În spatele lor se înalţă un frumos exemplar al clasicismului rus, galben tivit cu alb, care-şi împlântă suliţa aurie a acoperişului în câţiva nori răzleţi; este vorba despre Amiralitate, sediul central al marinei ruse, construit în forma de astăzi la începutul secolului al XIX-lea. Celor doi Atlaşi care poartă pe braţe globul pământesc la intrare în turn le corespund coloanele greceşti şi masiva poartă arcuită de pe malul Nevei, pentru o imagine perfect simetrică şi echilibrată. Iar pentru un pic de mândrie naţională, în apropierea apei se află monumentul Ţarul-tâmplar, în care Petru cel Mare – lipsit de podoabe şi fast – meştereşte de zor la o navă.

Plimbarea pe Admiralteiskaia Naberejnaia îmi înfăţişează superbele clădiri aliniate ordonat pe ţărmul opus, cele mai multe pe Universitetskaia Naberejnaia, iar lumina ceasurilor care înaintează spre o după-amiază târzie le pune şi mai bine în valoare. Mă opresc după câţiva paşi în Senatskaia Ploşad, acolo unde îl regăsesc pe Petru I, însă acum înconjurat de toată gloria şi măreţia unui conducător războinic – Călăreţul de bronz este una dintre cele mai cunoscute sculpturi din Sankt Petersburg, oraş care-l priveşte pe ţar, pe bună dreptate, ca pe părintele său. Traversez parcul cu privirile aţintite către eleganta clădire neoclasică a Curţii Constituţionale Ruse şi ajung înapoi la Admiralteiski Prospekt, unde mă reîntâlnesc cu Paul.

Suntem amândoi în faţa Bisericii Sfântul Isaac, un colos al clasicismului târziu, splendid proporţionat şi care aduce cu Pantheonul parizian – atât pe exterior, cât şi pe interior, diferenţa evidentă fiind că pictura Sfântului Isaac este religioasă, poate aşa cum s-ar fi întâmplat şi în clădirea originală a Pantheonului, Sfânta Genoveva. Explozia de culoare şi texturi din cel mai mare lăcaş de cult ortodox nu doar al Petersburgului, ci al întregii lumi, este impresionantă, însă are un mare neajuns din punctul meu de vedere – îi lipseşte filonul autentic rus. Am putea să luăm oricând această biserică închinată Sfântului Isaac din Dalmaţia şi s-o replantăm, cu numele de catedrală, într-una din capitalele apusene şi doar cei cunoscători ai aspectelor teologice mai subtile ar sesiza diferenţa. Dar, din punct de vedere arhitectonic, profanul din mine observă valoarea artistică şi grandoarea (pe alocuri strivitoare), dar nu şi acel ceva unic regăsit, de exemplu, în Mântuitorul pe Sângele Vărsat sau moscovita Vasili Blajenâi.

Dăm o tură până acasă pentru câteva momente de odihnă şi cumpărături pentru mesele de mâine, ocazie cu care aflăm că magazinele de alcool sunt deschise numai între orele 11 şi 22. Mă întreb ce o fi determinat autorităţile să ia o astfel de decizie, nu de alta, dar ruşii nu-s deloc cunoscuţi că ar exagera cu băutura… Apoi revenim la Sfântul Isaac, doar că intrăm pe o altă uşă – cea a înaltei clopotniţe. Trebuie să menţionez că există două feluri de bilete de acces în turn, unul până la lăsatul întunericului şi altul după (mai scump); noi îl cumpărăm pe primul şi ne prezentăm la intrare în ultimul calup de vizitatori, tocmai pentru a prinde şi puţin din zi, şi puţin din înserare. Odată ajunşi pe platforma de observaţie, îmi dau seama că acesta este probabil cel mai bun loc de belvedere de sus peste Sankt Petersburg, întrucât frumoasa metropolă ni se desfăşoară la picioare aproape fără secrete, înveşmântată în culorile trandafirii ale apusului, apoi în văluri de penumbră rupte din înserare. Superb, într-adevăr. Şi ne încheiem astfel ziua, obosiţi şi încă sătui după acel prânz târziu, în mod just catalogat de Paul drept „animalic”.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s