Rusia Ziua 9

Aşezat în Golful Finlandei, pe gura de vărsare a Râului Neva în Marea Baltică, Sankt Petersburg este al doilea oraş al Rusiei ca mărime. Istoria sa începe mult mai târziu decât cea a Moscovei, şi anume în primii ani ai secolului al XVII-lea, când suedezii fondează fortăreaţa Nyenskans pe teritoriul unui trib finlandez. Un veac mai târziu, în timpul Marelui Război al Nordului, Petru cel Mare cucereşte cetatea şi oraşul crescut în jurul său, obţinând astfel una dintre cele mai mari realizări ale sale: accesul la Marea Baltică, ceea ce înseamnă nu numai sfârşitul dominaţiei suedeze în zonă, ci şi noi rute strategice, militare şi comerciale pentru o Rusie ţaristă aflată în plin avânt. Fortăreaţa Petru şi Pavel devine piatra de temelie a unui nou oraş numit după sfântul protector al ţarului, Sankt Petersburg, iar acesta îşi creşte în cel mai scurt timp importanţa, întrucât Petru decide mutarea capitalei de la Moscova. În plus, cadrul natural excepţional (marea, canalele, bancurile de sedimente) şi dorinţa lui Petru de a aduce arhitecţi, ingineri şi oameni de ştiinţă italieni şi francezi se transpun într-un oraş de-a dreptul impresionant prin înfăţişarea sa artistică, suprapusă peste o funcţionalitate excelentă în vremurile acelea. Deşi succesorul marelui ţar revine cu centrul ţării în Moscova, acest lucru durează un singur an, până când Ana de Austria alege din nou Sankt Petersburg drept capitală; şi aşa va rămâne până la tragicul sfârşit al dinastiei Romanovilor. Deşi e veacul naşterii sale, secolul al XVIII-lea succede rapid barocul şi neoclasicismul, clădirile aristocratice împânzesc malurile Nevei şi reţeaua de străzi se dezvoltă rapid, mai ales în timpul Ecaterinei cea Mare, când Sankt Petersburg este considerat una dintre cele mai moderne şi cosmopolite capitale europene. Într-un fel, ai putea spune că oraşul arde etapele una după alta, fapt sesizat abia în secolul al XIX-lea când, în sfârşit, este construit primul pod permanent peste fluviu. Alexandru I înfiinţează prima şcoală de ingineri militară, iar odată cu desfiinţarea iobăgiei de către Alexandru al II-lea suburbiile capitalei explodează, Sankt Petersburg întrecând în populaţie şi industrializare străvechea Moscovă. Asasinarea acestui ţar la final de veac anunţă însă vremuri tulburi, produsul grupărilor comuniste şi anarhiste mult prea îngăduitor tolerate.

Din păcate, începutul secolului al XX-lea imortalizează Sankt Petersburg drept locul unde izbucneşte Revoluţia Bolşevică. Frumoasa metropolă îşi pierde termenul de sfânt din nume şi devine scena sângeroaselor confruntări, sfârşite cu abdicarea ţarului şi execuţia familiei imperiale. Apoi pierde şi statutul de capitală, parţial din cauza ameninţării germane din timpul Primului Război Mondial, când comuniştii mută centrul administrativ de pe frontieră înapoi în Moscova, loc mult mai ferit, unde se află în continuare şi astăzi. Perioada comunistă se traduce, ca în mai toate părţile, cu un dezastru din punct de vedere arhitectonic – constructivism urmat de arhitectura Stalin. Din fericire însă, spre deosebire de Moscova, cea mai mare parte a vechilor şi superbelor clădiri este salvată de la demolare; faptul că Sankt Petersburg nu mai e capitală are şi el avantajele sale. Oraşul nu scapă însă de Teroarea Roşie a lui Lenin sau de Marea Epurare a lui Stalin. Cel de-al Doilea Război Mondial aduce forţele germane la poarta oraşului, iar ceea ce urmează este considerat unul dintre cele mai îndelungate, distructive şi sângeroase asedii ale timpurilor moderne, în care peste un milion de civili mor prin înfometare; după război, ştim cu toţii: exilul ucigaş al elitelor în Siberia. Probabil singura binefacere a perioadei comuniste este inaugurarea metroului rapid, cu mare acoperire a oraşului, pentru ca extinderea lui să continue şi astăzi. Sfârşitul mileniului surprinde Sankt Petersburg, ca şi întreaga Rusie şi Europă de Est, în frământările căderii comunismului. Încercările nu sunt uşoare pentru oraş, mai ales cele de ordin economic, însă încet-încet cândva falnica metropolă reuşeşte să renască – financiar, cultural, uman. Trecut prin denumirile de Petrograd (la începutul primei conflagraţii mondiale) şi Leningrad (după moartea lui Lenin), bătrânul oraş îşi recapătă după căderea URSS nu numai numele dat de Petru cel Mare, ci şi statutul de poartă spre Occident, cu nimic mai prejos faţă de cetăţile emblemă ale acestuia. Nu degeaba se spune că Rusia are două capitale, iar noi suntem pe cale de a descoperi adevărul acestei afirmaţii. După opt ore petrecute în confortabila cuşetă, coborâm în primele ore ale dimineţii pe peronul Moskovski Vokzal.

Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ajungem la Iulia, gazda noastră pentru următoarele zile din Uliţa Dekabristov. Luăm metroul de la Maiakovskaia şi constatăm cu uimire nu numai lipsa de decoraţii, ci şi faptul că ne aflăm într-un hol lung, continuu, fragmentat de uşi duble, acum închise. Acestea se suprapun perfect peste uşile trenului şi se deschid numai în momentul în care aceste opreşte în staţie; ce-i drept, un aşa sistem este foarte sigur, mai ales în staţiile aglomerate precum cea de la gară, dar senzaţia este că te afli într-un enorm cavou. Schimbăm o legătură şi coborâm la Sadovaia, de unde cel mai simplu este s-o luăm pe jos pe lângă Griboiedova, unul dintre canalele înguste ale Nevei ce haşurează centrul metropolei. Intraţi pe Insula Kazanski, Fonarnâi Pereulok ne duce la intersecţia cu Dekabristov şi, după câţiva paşi printre clădiri vechi şi cafenele aburinde, ajungem în faţa gangului de acces într-o curte interioară. Acolo, într-un bloc veşnic înconjurat de pisici, este apartamentul Iuliei din care noi am închiriat o cameră, cu acces comun la bucătărie şi baie. Observăm cu bucurie două lucruri. Apartamentul, deşi micuţ şi cu o vârstă respectabilă, este extrem de confortabil, decorat cu gust şi foarte personal, aşa cum preferăm noi în detrimentul camerelor de hotel. Iar Iulia, spre deosebire de experienţa avută până acum în Rusia, vorbeşte o engleză bine pusă la punct, lucru explicat în parte de munca sa ca jurnalist şi de faptul că – aşa cum vom afla mai târziu – a făcut un curs intensiv în Malta; tot mai târziu vom constata că în Sankt Petersburg se află mult mai mulţi ştiutori de engleză decât la Moscova, dar gazda noastră are un nivel ridicat.

Ne odihnim câteva ore în patul moale, apoi trag de Paul să profităm de ziua senină şi frumoasă profilată dincolo de ferestre. Pornim pe Uliţa Dekabristov, cumpărăm cafea şi ceva dulce de la cafeneau recomandată de Iulia şi ne îndreptăm către Teatralnaia Ploşad. Aici se lucrează intens la o nouă gură de metrou, motiv din care nu putem vedea clădirea din secolul al XIX-lea a Conservatorului de Stat Rimski-Korsakov, însă ne oprim câteva momente în părculeţul adiacent, în faţa statuii compozitorului rus care dă numele facultăţii – Nikolai Rimski-Korsakov. Peste drum se află impunătorul exemplar al neoclasicismului rus de la jumătatea secolului al XIX-lea, Mariinski Teatr, unul dintre cele mai importante edificii culturale ale metropolei.

Ne continuăm drumul pe Uliţa Glinki până în înverzita Nikolskaia Ploşad, acolo unde Catedrala Navală Sfântul Nicolae îşi înalţă din secolul al XVIII-lea elegantul său baroc alb-albastru. Arhitectura sa este strâns legată de aportul culturii apusene datorat Ecaterinei cea Mare – o structură grandioasă, aerisită, destul de distanţată de tradiţia rusă prin coloanele dorice şi forma iconostasului; ce-i drept, iconografia aminteşte de Ortodoxie. Silueta bisericii se vede cel mai bine oglindită în apa Canalului Griboiedova, de pe Staro-Nikolski Most. Mergem mai departe de-a lungul canalului răcoros, unul dintre numeroasele cursuri de apă care îi fac pe mulţi să compare Sankt Petersburg cu Veneţia, însă mă tem că asemănarea este forţată – aici canalele şi străduţele sunt mai largi, aerul mai proaspăt (datorită climei nordice), iar clădirile nu te prind ca într-un cleşte. Fiecare dintre cele două oraşe are farmecul lui, însă, în timp ce în înaintăm pe Sadovaia Uliţa, eu nu văd prea multe similitudini.

Luăm metroul de la tripleta „S”, Sadovaia-Sennaia-Spasskaia, şi reapărem la suprafaţă în inima centrului, pe Nevski Prospekt. Lăsăm cel mai celebru bulevard al Rusiei pentru altă zi şi păşim pe Mihailovskaia Uliţa, spre părculeţul rotund Mihailovski Skver, unde ne întâmpină statuia lui Alexandr Puşkin. În spatele lui, găzduit de un alt exemplar al neoclasicismului de secol XIX, Palatul Mihailovski, regăsim Muzeul Naţional Rus; am consultat deja lista operelor expuse aici şi am decretat că va fi unul dintre obiectivele turistice sărite în această vizită, dar petrecem câteva momente pentru a admira statura impozantă a vechii reşedinţe regale. Alături, Injenernaya Uliţa pe ne conduce pe lângă Mihailovski Teatr (de asemenea neoclasic, construit la începutul secolului al XIX-lea) şi revenim la Canalul Griboiedova, extrem de aglomerat în această zonă.

Nu trebuie să ne mirăm, pentru că imaginea este acaparată de, probabil, cel mai spectaculos lăcaş de cult al Rusiei, pe atât de frumos pe cât de tragică i-au fost naşterea şi existenţa: Biserica Mântuitorul pe Sângele Vărsat. Numele însuşi face referire la motivul înălţării sale, cu temelia pe locul unde ţarul Alexandru al II-lea a fost asasinat de grenada aruncată de un anarhist. Impresionantul monument, ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea întru comemorarea ţarului, nu a scăpat furiei bolşvicilor care l-au transformat în depozit, iar imaginile de arhivă cu starea avută când a intrat în restaurare aproape că te fac să plângi; doar duritatea materialelor folosite în interior (precum jaspul coloanelor altarului) a salvat biserica de un colaps total din cauza umezelii şi diferenţelor de temperatură.

Exteriorul opulent integrează extrem de armonios extravaganţele baroce cu stilul tradiţional rus, adept al romantismului. Culoarea şi decoraţiile bogate se întind pe fundalul cărămizilor roşii, iar simetria turlelor în formă de ceapă este ruptă de silueta clopotniţei. Cu adevărat deosebite sunt mozaicurile şi jocul de linii cromatice de pe cupole, trăsături remarcabile ale unui edificiu cu adevărat deosebit. Pe lângă ziduri porneşte un şir de pietre comemorative, fiecare descriind un aspect important din viaţa lui Alexandru al II-lea; vom afla mai târziu că ele se suprapun ca poziţie cu episoadele din viaţa lui Hristos înfăţişate înăuntrul bisericii.

Deşi, după restaurare, clădirea a fost sfinţită din nou şi folosită în scopul iniţial, în cea mai mare parte a timpului este deschisă vizitei turiştilor; biletul nu e ieftin, dar include un ghid audio extrem de folositor, iar fotografiatul nu are decât restricţii de bliţ (absolut normal). Interiorul este magnific – un spaţiu larg, un decor bogat ce vorbeşte despre nobleţea ctitorilor săi (familia regală), mozaicuri enorme de o fineţe remarcabilă, îmbinare elegantă a materialelor preţioase. Cu toate acestea, nu simţi nicio clipă că ai fi strivit de grandoarea lăcaşului, mai ales că acesta este mult temperată de interiorizarea icoanelor tipic ortodoxe şi de folosirea cu precădere a motivelor populare pentru a umple golurile dintre picturi. Poate tocmai pentru că edificiul este în acelaşi timp biserică şi capodoperă a artelor aplicate, nu simţi nici exces, nici nepotrivire în splendida potrivire de forme, texturi şi culori. Biserică a Mântuitorului pe Sângele Vărsat, desăvârşire e numele tău…

În imediata apropiere a bisericii se află Grădinile Mihailovski, de fapt un parc întins al Palatul Mihailovski; această mică oază de verdeaţă abundă în arbori, arbuşti, flori şi pajişti verzi care te invită la plimbări agale pe aleile însorite. Ne-ar plăcea să o traversăm dintr-un capăt în altul, dar aflăm în curând că poarta din partea opusă este închisă din cauza tragerilor la sorţi pentru viitorul Mondial de fotbal, aşa că ne întoarcem pe lângă Pavilionul Rossi cu ale sale coloane dorice din secolul al XIX-lea şi pe lângă Râul Moika pe care se leagănă bărci colorate. De la frumoasa biserică mai facem câţiva paşi până în Koniuşennâia Ploşad şi decidem să luăm prânzul în această zonă excesiv de turistică, deci ne aşteptăm din start la preţuri mari – cică în prima zi să ne răsfăţăm. Alegem restaurantul de pe colţ datorită numelui extrem de îmbietor, mai ales pentru Paul, Meat Head. Avem din start plăcerea de a citi meniul în engleză, iar pozele grăitoare cu bucate sunt completate de explicaţiile detaliate ale chelnerului. Preţurile sunt, după cum ne pregătiserăm, mari, însă mâncarea este într-adevăr delicioasă, chiar dacă îndestulătoare doar pentru unul ca mine. La final, chelnerul ne pune deja obişnuita întrebare de unde suntem şi, când îi răspundem, ne roagă să-i dăm câteva monede româneşti, pentru colecţia personală. Cum lui Paul rareori îi lipsesc liturghiile, nici măcar atunci când n-are nevoie de ele, se buzunăreşte şi găseşte monedele. Eu primesc în schimb o monedă de zece ruble cu design deosebit, probabil emisă cu vreo ocazie specială.

Ne continuăm vizitele cu o clădire sobră şi monumentală în acelaşi timp, datorită coloanelor ionice ce susţin o cupolă largă – Biserica Sfânta Mahramă, construită în secolul al XVIII-lea, în stil neoclasic, deasupra temeliei unei foste biserici din lemn. Interiorul continuă – în ceea ce priveşte arhitectura – tematica grecească, iar spaţiul larg şi luminos se umple de culoarea icoanelor recent restaurate. În imediata apropiere, peste Novo-Koniuşennâi Most, aflăm micuţa Capelă Sfântul Pantelimon, construită la început de secol XX cu aplecare către stilul naţional rus, tradus aici în motive geometrice frânte şi arcade curbe, simetrice. Dincolo de ea, însoţim apa reţelei de râuri şi canale, pe Naberejnaia Reki Moiki până la intersecţia cu Sadovaia Uliţa. Aici ne întâmpină Castelul Mihailovski, un colos sobru de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în care neoclasicul faţadei se îmbină cu aspectul de cetăţuie romanică a laturilor aproape lipsite de decor. În curtea castelului se află în desfăşurare, timp de câteva luni, un târg de cărţi de artă, iar Paul profită de ocazie pentru a cumpăra un album cu Nesterov, noul său pictor preferat. Ne oprim câteva clipe deasupra apei, pe Panteleimonovski Most, şi ne bucurăm de priveliştea spre Biserica Sfântul Pantelimon, un reprezentant colorat în alb şi roşu al barocului târziu, de secol XVIII, însă nu înaintăm spre ea.

Ne întoarcem însă privirile şi paşii către Letni Sad, grădina de vară amenajată de Petru cel Mare în secolul al XVIII-lea ca parte a reşedinţei regale. Devenit unul dintre primele parcuri publice ale Rusiei, domeniul înverzit este considerat şi astăzi cel mai frumos din Sankt Petersburg, cel mai romantic şi cel mai artistic. Nu-i de mirare, pentru că plimbarea printre statui din marmură, fântâni, alegorii, coridoare de verdeaţă, artişti stradali şi reprezentaţii muzicale lângă statuia lui Ivan Krilov este o experienţă în sine, trăită îtr-o izolare aproape totală de tumultul oraşului. La final se află ieşirea spre Dvorţovaia Naberejnaia sau debarcaderul regal, acolo unde ne întâmpină Râul Neva cu un mic promontoriu plutitor. De pe acesta scrutăm întinderea apei, înţesată de străluciri în târziul soare nordic. Un lucru îmi vine pe loc în minte: ca şi Hamburg, Sankt Petersburg este superb în frigul solar.

Întoarcerea o facem tot prin parc, pe lângă pavilioanele cu cafea sau cofeturi şi Râul Fontanka, iar după ce părăsim aleile o continuăm pe Naberejnaia Reki Fontanki, într-o lungă plimbare rivieră. În dreptul Belinskovo Most, admirăm zidurile galbene şi tăcute ale Bisericii Sfinţii Simeon şi Ana, alt exemplar al barocului de început de secol XVIII, după care, în scurt timp, ajungem la intersecţia largă cu Nevski Prospekt. Aceasta este formată din cel mai cunoscut pod la Petersburgului, cu siguranţă un simbol al oraşului, Anicikov Most; ridicat la jumătatea secolului al XIX-lea, reprezintă cea mai veche trecere peste Fontanka şi iese în evindenţă prin superbele statui ale lui Peter Klodt von Jurgensburg, denumite generic Îmblânzitorii de cai.

De-acum o luăm pe celebrul Nevski printre clădiri vechi şi frumoase, fiecare cu propria sa personalitate, adică acea trăsătură vitală care lipseşte majorităţii construcţiilor moderne. Ne oprim câteva clipe în Grădina Iekaterinski, dominată de statuia Ecaterinei a II-a, apoi admirăm faţada neoclasică, mândră a Alexandrinski Teatr, fondat în secolul al XIX-lea. De aici, Pereulok Krilova ne scoate în Sadovaia Uliţa chiar lângă arcadele lungi, boltite şi pline de un parfum arhaic ale magazinului Balshoi Gostini Dvor. Trecem de Palatul Voronţov, al cărui baroc de secol XVIII se iţeşte somptuos de după porţile ferecate, cotim pe Uliţa Lomonosova şi iată-ne ajunşi din nou pe malul Canalului Griboiedova, un laitmotiv al şederii noastre în oraş. Cea care ne atrage atenţia în acest loc este silueta masivă, clasică a Catedralei Kazan, clădită la începutul secolului al XIX-lea după modelul nepieritor al templelor greceşti. Nu avem timp acum pentru o vizită, nu doar din cauza ore înaintate ci şi pentru că resimţim oboseala, aşa că urmăm meandrele apei spre casă. Ne mai oprim într-un singur loc, pe Gorohovaia Uliţa, să admirăm apusul târziu, aproape boreal, dincolo de cupola transparentă a fostei negustorii „Esders şi Shyfals”. Trebuie să ne amintim că luminile unei zile de iulie sunt şi mai înşelătoare în Sankt Petersburg faţă de Moscova, iar noaptea profundă nu-şi revendică decât vreo patru ore.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s