Rusia Ziua 7

Chiar dacă ieri ne-am petrecut ziua mai mult prin centru, am observat deja că am început să ne şi îndepărtăm de acesta, spre zone ale Moscovei mai puţin lăudate turistului obişnuit. Iar în prima parte a zilei de sâmbătă ajungem chiar aproape de extremitatea sud-estică a oraşului, ocazie cu care ne dăm seama încă o dată cât de lungi sunt staţiile de metrou şi la ce viteze ajung trenurile. Coborâm la Kolomenskaia, într-o zonă complet străină şi desprinsă parcă din alt oraş, o luăm pe Prospekt Andropova şi ajungem în scurt timp la grădinile înflorite ce încadrează un enorm parc urban, Kolomenskoie. Aleile însorite şi drepte ne duc în faţa unei porţi monumentale, Brama Spasska, ocazie cu care ne amintim că cele aproape patru sute de hectare de pe malul Râului Moskva formau cândva domeniul regal de pe drumul spre Colomna. Dincolo de poartă, ne oprim lângă un grup ghidat de o rusoaică îmbrăcată în haine de ţarină pentru a admira silueta delicată a Biserica Maicii Domnului din Kazan, monument istoric din secolul al XVII construit în stil tradiţional, cu pridvor; înăuntru, frescele acoperă în totalitate pilonii de susţinere, în timp ce altarul mic păstrează misterul timpurilor apuse prin catapeteasma înnegrită de fum. La capătul aleii principale, ne atrage atenţia un alt grup de turişti buluciţi în uşa unei anexe din lemn, ce pare mai degrabă un hambar sau un grajd. Aflăm însă repede că structura face parte dintr-un proiect de recondiţionare a clădirilor din lemn şi de păstrare a obiceiurilor legate de acesta; aici sunt expuse decoruri tradiţionale şi costume din apusa lume a aristocraţiei ruse, iar noi avem norocul de a nimeri în mijlocul unei demonstraţii de muzică şi dans în care sunt implicate câteva dintre aceste straie.

Nu pierdem însă prea mult timp cu hambarul pentru că în faţa noastră zidul încununat cu clopotniţă ne promite ceva mult mai interesant; într-adevăr, dincolo de el se află un mic ansamblu bisericesc remarcabil. O parte a priveliştii cuprinde turnul de apă din secolul al XVII Diakovskie Borota, o veche clopotniţă transformată în muzeu şi lăcaşul de cult de care aceasta a fost legată – Biserica Sfântul Gheorghe. Mică, ieşită în evidenţă printr-o singură cupolă, bisericuţa fondată în secolul al XVI-lea a fost complet distrusă peste veacuri, astfel încât edificiul pe care-l vizităm este recent reconstruit, cu interiorul reconstituit pe baza documentelor istorice şi parţial transformat în muzeu. După cum spuneam, aceste trei construcţii ocupă doar o parte a imaginii; însă atenţia este reţinută de monumentul alb, înalt şi maiestuos, care domină malul larg al Moskvei: Biserica Înălţării Domnului. Construită de asemenea în secolul XVI pentru a marca naşterea moştenitorului tronului (cel ce va fi cunoscut ulterior drept Ivan cel Groaznic), „Columna Albă” reprezintă prima desprindere frapantă de stilul arhitectonic moştenit din Bizanţ – turla conică şi masivă, în formă de cort octogonal, structura cu pilaştri multipli şi terasa susţinută pe coloane de jur împrejurul corpului central. Îmbinarea arhitecturii bizantine cu elemente romanice, gotice şi populare ruseşti a dat naştere unui stil nou, autentic, devenit naţional şi care poate fi considerat una dintre manifestările timpurii a arhitecturii moderne europene. Nu-i de mirare că numeroase biserici ruse (unele celebre precum Vasili Blajenâi) preiau complet sau parţial, alături de celebrele turle-ceapă, cupola conică zămislită la Kolomenskoie. Interiorul aproape pustiu ne dă de înţeles că aici nu se mai slujeşte, însă păstrează o superbă catapeteasmă, încadrată în filigran auriu, şi câteva vechi icoane pe lemn.

Ne reluăm plimbarea prin parc şi ne oprim pentru o scurtă vizită la casa de campanie a lui Petru cel Mare; construită în secolul al XVIII-lea, modesta cabană din lemn a fost strămutată aici de pe Insula Sfântul Marcu, din zona fortăreţei Novodvinski, acolo unde i-a servit ţarului drept locuinţă în timpul luptelor de la Marea Baltică. Deşi mică şi austeră, cel puţin pentru un cap încoronat, casa are toate cele trebuincioase, e confortabilă şi spaţioasă şi putea face loc şi unui festin dat – de exemplu – în cinstea onomasticii ţarului.

Aleile umbrite ale enormei grădini ne duc pe lângă o coloană comemorativă din secolul al XIX-lea, adusă de la Shaydorovo, spre Casa Apicultorului. Aici avem de-a face cu un mic muzeu al uneia dintre îndeletnicirile fermierilor ruşi, încă profitabilă datorită calităţii mierii. Căsuţa înconjurată – aşa cum se cuvine în cazul unui apicultor – de multă verdeaţă şi nenumărate flori, prezintă într-un cadru rustic tradiţional tot felul de stupi şi unelte folosite pentru întreţinerea acestora şi a roiurilor de albine. Nu este o expoziţie nemaivăzută sau neapărat de vizitat, dar dacă tot suntem aici profităm de ocazie, apoi ne continuăm drumul cu un detur pe la poarta fostelor grajduri, transformate între timp în muzeu al domeniului; pe acesta însă îl sărim.

Aleile se lărgesc şi apar trăsurile sau trenuleţele turistice în timp ce ne îndreptăm spre sudul parcului, acolo unde se află principala atracţie a acestuia – Palatul Regal al ţarului Alexei I Mihailovici; construită în secolul al XVI-lea pe malul Moskvei ca reşedinţă de vară a celui de-al doilea Romanov al dinastiei, frumosul edificiu din lemn renumit pentru acoperişurile ca desprinse din basmele populare ruseşti a fost treptat abandonat ruinei după mutarea capitalei la Sankt Petersburg. Planurile ţarului Alexei I au supravieţuit însă, precum şi o descriere suficient de detaliată pentru ca restauratorii să poată recrea palatul aici, destul de fidel originalului; din fericire pentru noi (sau spre disperarea lui Paul?), această acţiune s-a încheiat acum cinci ani, aşa că am putut adăuga şi acest obiectiv pe lista vizitelor noastre. Exteriorul atrage atenţia din orice direcţie ai privi; fără să fie excesiv de înalt, asemeni castelelor, conacul este întins şi masiv, construit din trunchiuri suprapuse, acoperit cu ţiglă verde, păzit de heraldica familiei regale şi împodobit în jurul ferestrelor cu modele viu colorate. Împărţit în palatul ţarului şi palatul ţarinei, labirintul de camere joase, bogat decorate, ne dezvăluie câteva aspecte ale vieţii ceva mai tihnite, de la „ţară”, a vechilor ţari. Prin cromatica aproape agresivă şi opulenţa detaliilor, cu adevărat impresionantă este sala mare a tronului, acolo unde aveau loc şi ceremoniile oficiale sau ospeţele precum cel pus în scenă de custozii muzeului. În contrast cu ea, dormitorul sau cabinetele de lucru sunt austere, însă fiecare vine cu ceva aparte – mobilă sculptată sau încrustată cu fildeş, tapet din piele gravată şi aurită, icoane vechi din lemn, sobe din teracotă multicoloră, tapiserii fine, plafoane pictate. Un loc aparte îl reprezintă sala de baie unde, într-un cadru bazat pe modele populare, un ghid încearcă să le prezinte vizitatorilor obiceiurile saunei ruseşti: bania, cu butia pentru baie, vasele cu care se aducea apă fierbinte, snopii de frunze cu care cei îmbăiaţi se loveau pe spinări, băncile pentru reculegere. Mi-ar plăcea să înţeleg mai bine explicaţiile date în rusă, dar chiar şi aşa lucrurile sunt destul de clare.

Vizita durează destul de mult pentru că palatul este mare şi aglomerat, inclusiv de participanţii de la o nuntă care se plimbă de colo-colo în timp ce perechea de miri se fotografiază în diferitele încăperi. La final bem câte o limonadă rece cu tarhon şi căutăm ieşirea din parc către cea mai apropiată staţie de metrou, care, deloc de mirare, nu este cea de la venire. Intrăm deci la Kaşirskaia şi luăm trenul rapid spre Şabolovskaia, alt loc mai puţin cunoscut al Moscovei, dar ceva mai central. Uliţa Şabolovka ne poartă pe lângă o piaţă cu produse tradiţionale şi ne aduce lângă un zid roşcat, lung, gros şi prevăzut cu ziduri de apărare: Mănăstirea Donskoi, construită la sfârşitul secolului al XVI-lea întru marcarea momentului în care a fost îndepărtat pericolul tătar, dar şi cu scopul de a proteja teritoriile aflate la sud de Kremlin. Dincolo de poarta impunătoare, parte a Bisericii Sfinţilor şi Drepţilor Zaharia şi Elisabeta, complexul mănăstiresc este extrem de vast, cu numeroase biserici şi capele, însă numai cea centrală este accesibilă. Catedrala Maicii Domnului de la Don, construită în secolul al XVII-lea, păstrează ca arhitectură stilul tradiţional cu cinci turle în formă de ceapă, pronaos jos şi luminos, precum şi un naos larg, în timp ce pictura din interior se apropie mult de cea occidentală. Restul perimetrului reflectă întrucâtva acel aspect deranjant al Moscovei, observat din prima zi: dacă întregul oraş pare un continuu şantier, cu cabluri peste tot, lucrări la asfalt, pânze care învelesc clădirile, garduri de protecţie sau panglici, aici vedem inclusiv excavatoare; printre toate acestea, abia mai distingi frumoasele lăcaşuri de cult şi chiliile care formează ansamblul. Scăpăm oarecum de forfota muncitorilor când ne retragem în spatele catedralei, acolo unde se află o parte a cimitirului. Aleile umbroase şi liniştite ne duc la zidul decorat cu câteva basoreliefuri de proporţii mari ce reproduc scene biblice sau din istoria Rusiei, apoi ne întorc printre monumente funerare la un mormânt despre habar nu aveam că se află aici: cel al scriitorului dizident Alexandr Soljeniţân.

Cu ajutorul metroului, fără de care nu ştiu cum ne-am fi descurcat cel puţin astăzi, revenim în centrul capitalei ruse, la Kropotkinski şi ne interesăm de o mică „aventură” la care m-am gândit de acasă, convinsă că îi putem da curs: o plimbare pe apa Moskvei, să-i spunem pretenţios croazieră. Una dintre variante ne aşteaptă la intrarea pe Patriarşi Most, iar norocul ne surâde – deşi ora e înaintată, mai sunt chiar două curse în seara asta, aşa că ne abonăm la prima disponibilă. Vaporaşul colorat vesel în albastru şi alb este suficient de mare pentru un grup însemnat, are destule locuri înăuntru, însă eu decid să rămânem pe terasa punţii chiar dacă amurgul e şi mai răcoros deasupra apei. Odată îmbarcaţi, pornim într-o alunecare peste valuri care durează o oră şi ne desfăşoară lin imagini deja cunoscute, dar care prind o altă culoare de pe râu. Parcurgem mai întâi distanţa de la Catedrala Hristos Mântuitorul până la Parcul Gorki, trecând deci pe lângă monumentul lui Petru cel Mare şi având permanent în faţă, ca o seră suspendată, Puşkinski Most. Ne întoarcem şi continuăm printre cheiurile Sofia (Sofiskaia Naberejnaia) şi Kremlin (Kremlevskaia Naberejnaia), cu o frumoasă privelişte asupra cetăţii roşii şi Bisericii Sfântul Vasili Blajenâi, iar punctul terminus este undeva dincolo de sinistra Clădire Stalin pe nume Debarcaderul Kotelniceskaya. De acolo facem din nou cale întoarsă până la Patriarşi Most, pentru a reveni pe mal. Fără să ne taie respiraţia, scurta plimbare este o experienţă plăcută la ceas de seară şi un binevenit repaus după marşul aproape continuu început de dimineaţă.

În mod normal, acum ne-am fi încheiat ziua, dar aseară Paul mi-a spus ceva ce avea imediat să regrete: că tare frumos arată Piaţa Roşie după lăsarea întunericului. Şi cum mâine vom părăsi Moscova înainte de apusul soarelui, doar acum mai am ocazia de a mă convinge de veridicitatea acestei afirmaţii. Evident ca lui Paul nu-i convine după o zi întreagă de mers şi vizitat, dar n-are cu cine să se înţeleagă, aşa că pornim din nou la drum. Lăsăm în urmă imaginea inundată în lumina reflectoarelor a Catedralei Hristos Mântuitorul şi a Ploşad Precinstenkie Vorota şi ne îndreptăm pe sub pământ spre Teatralnaia Ploşad. Aici întregul scuar este invadat de lumini, însă vedeta nopţii este, evident, Balşoi Teatr cu artezienele din faţa lui. Continuăm prin Ploşad Revoliuţi, cu impunătorul Muzeu de Istorie (bine păzit de statuia Mareşalului Jukov) şi delicata Poartă Iberică, iar culorile acestora sunt parcă mai vii pe fondul cerului negru. Intrăm în Piaţa Roşie, la fel de aglomerată ca ziua, şi dăm un tur de orizont – GUM creionat în zeci de mii de lumini, faţada principală ca desprinsă dintr-un basm a Muzeul de Istorie, zidul nesfârşit şi cărămiziu al Kremlinului, turlele cu ceas, superba Biserică Sfântul Vasili Blajenâi, delicata Catedrală Kazan; într-adevăr, lucrurile se văd altfel noaptea, o altă faţetă a aceleiaşi realităţi. Paul a avut dreptate, frumoasă privelişte nocturnă.

Mai am doar un lucru de adăugat la final de zi şi nici măcar nu-mi aparţin mie; citesc cuvintele pe culoarul lung prin care trecem spre staţia de metrou de la Ploşad Revoliuţi: Moscova… câte forţe se contopesc în acest singur sunet, din inimile ruşilor! Ce munte de bogăţie împarte el. (Alexandr Puşkin)

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s