Rusia Ziua 5

Cum ieri am cam dat gata centrul Moscovei, ne aventurăm deja dincolo de cele mai promovate atracţii ale capitalei şi luăm metroul până în Taganskaia Ploşad; de aici urmăm lunga Taganskaia Uliţa spre intersecţia mare cu Abelmanovskaia Uliţa. Chiar înainte de această intersecţie, pe partea dreaptă şi în spatele unei porţi roşii ce o fereşte de priviri indiscrete se ascunde încă din secolul al XVII-lea Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului – un întins parc verde delimitat de un zid la fel de roşu şi trainic ca şi poarta şi dispus în jurul a două lăcaşuri de cult galbene. Cel de dimensiuni mai mari este biserica mănăstirii, o clădire neoclasică de la jumătatea secolului al XIX-lea, şi păstrează prea puţin din tradiţia bizantin-ortodoxă în ceea ce priveşte arhitectura, decorul şi picturile interioare, excepţie făcând icoana făcătoare de minuni la care aşteaptă credincioşii să se închine. Însă furnicarul de oameni care animă curtea mănăstirii are alt epicentru – biserica mică aproape cât o capelă, acolo unde se află moaştele Sfintei Matrona; personalitate recentă (există fotografii cu ea), canonizată acum mai puţin de două decade, Matrona se numără printre cei mai veneraţi sfinţi ruşi datorită vindecărilor miraculoase şi a prezicerilor pe care le-a făcut în ciuda persecuţiei regimului comunist. Astfel se face că într-o joi, zi în care nu e sărbătoare, pelerinii formează o coadă enormă încă de la primele ore şi aşteaptă cuminţi să-şi aducă omagiul, să-şi destăinuie oful sau să spună o rugăciune lângă moaşte.

Nu departe, vreo câteva staţii de tramvai, la capătul Balshaia Andronievskaia Uliţa, se află alt lăcaş monastic celebru în Moscova în special pentru vechimea lui – Mănăstirea Sfântul Andronic, înfiinţată la jumătatea secolului al XIV-lea, este unul dintre primele aşezăminte monahale construite în afara zidurilor cetăţii Kremlinului. Ajunşi la poarta sa ca de fortăreaţă, păzită bine de două turnuri trainice de apărare, aflăm că joia programul de vizitare este altfel decât cel obişnuit – începe târziu şi se încheie târziu, cam pe la lăsatul serii. Ar fi mai bine de două ore de aşteptat până la deschidere, aşa că hotărâm să profităm de timpul rămas şi să ne adresăm unei vizite restante.

Luăm din nou tramvaiul până la staţia de metrou Proletarskaia, iar din subteran ieşim la Sportivnaia, un loc pe care deja îl cunoaştem. Prin urmare nu ne mai încurcăm în străzile ce duc la Mănăstirea Novodievici, mai precis la cimitirul adiacent (fondat la finalul secolului al XIX-lea), pe poarta căruia intrăm cât se poate de repede. Pierdem însă destul timp aşteptând să apară cineva la chioşcul unde se găseşte de vânzare o hartă cu mormintele personalităţilor înmormântate aici, în zadar însă, aşa că până la urmă consultăm lista mare aflată pe un panou şi notăm pe o foaie numele, parcelele şi locurile aproximative. Apoi începem explorarea, având însă permanent în minte imagine unui cimitir-etalon când vine vorba de locuri de veci celebre – Père Lachaise. Fără a avea dimensiunile şi arhitectura terasată a frumosului cimitir parizian, îngrijitul Novodievici nu duce lipsă de farmec, multe dintre morminte sunt împodobite de sculpturi remarcabile, iar câteva dintre numele „locatarilor” le pot face fără nicio problemă concurenţă celor din capitala franceză.

Primul monument funerar la care ne oprim din alunecarea pe lângă zidul cu urne este cel al Raisei Gorbaciova, soţia cunoscutului preşedinte al Uniunii Sovietice; tot din sfera politicului relativ recent, câteva morminte evident lipsite de cruci sunt cele care îi acoperă pe liderului sovietic Nikita Hruşciov, eroina muncii Zoia Kosmodemianskaia (întruchipată într-un bronz exaltat spre cer), ministrul bolşevic Viaceslav Molotov şi a doua soţie a lui Stalin, Nadejda Alliluieva (despre care nu se ştie daca s-a sinucis sau a fost ucisă de dictator). O lume creativă, mult mai plină de culoare, este descrisă de mormintele câtorva artişti sau iubitori de artă: actorul Iuri Nikulin (care meditează cu pălăria într-o parte şi câinele alături), balerina Galina Ulanova (o delicată figură gravată în piatră albă), solistul de operă şi actorul Fedor Şaliapin, negustorul colecţionar de artă Pavel Tretiakov (căruia îi datorăm vizita de acum două zile în galeria ce-i poartă numele), pictorul simbolist Mihail Nesterov şi regizorul de teatru Konstantin Stanislavski. Câteva dintre cele mai importante personalităţi ale muzicii ruse şi universale se află tot la Novodievici: violonistul David Oistrah (o figură din bronz care ne priveşte de la înălţimea unui soclu şi de la capătul câtorva corzi imaginare), pianistul şi compozitorul Nikolai Rubinstein, compozitorul Alexandr Skriabin şi doi dintre cei mai importanţi compozitori ai secolului al XX-lea – Serghei Prokofiev şi Dmitri Şostakovici. Şi pentru că tot Rusiei i se datoreşte şi o bogată moştenire literară, închei cu patru nume din această arie: poetul futurist Vladimir Maiakovski (şi a sa marmură austeră), scriitorul contemporan Mihail Bulgakov, dramaturgul şi romancierul realist Nikolai Gogol (sub un postament aproape anonim, unde doar coroanele roşii atrag atenţia) şi dramaturgul realist Anton Cehov (poate cea mai frumoasă piatră funerară din cimitir, un superb monument din marmură şi bronz).

Când, în drum spre metrou, trecem din nou prin Novodievici Ploşad, Paul îmi atrage atenţia asupra firmei restaurantului de la colţ – „Mama Zoia”! Adică localul pe care l-am căutat noi alaltăieri de ne-au sărit capacele ceva mai încolo, deşi merseseRAm şi atunci chiar pe lângă el. Cine-ar fi crezut?! Nu stăm mult să contemplăm faţada, ci intrăm şi ne aşezăm repede la o masă, loc fiind destul la ora prânzului. Mai greu e cu alesul de prin meniu, pentru că bucătăria georgiană este tare ofertantă; de senzaţie sunt însă ciorba harchio (de vită, cu orez şi mirodenii), chianahi (miel cu stufat de legume) şi răcoritorul maţoni (iaurt cu nuci şi miere). Şi la acelaşi nivel de savoare cu mâncarea este alegerea lui Paul într-ale vinului: Ţinandali, roşu şi aspru, de o calitate deosebită care-i justifică preţul nu foarte mic (aşa cum vom constata şi in supermarket) – spre deosebire de costul bucatelor, deloc scumpe. Eh, aşa cu burta plină putem spune că a meritat căutarea Mamei Zoia, despre care chelneriţa ne spune că nu mai există pe nicio barcă ci numai acolo, la capătul Uliţa 10-letia Oktiabria, într-o clădire de birt comunal pe care nu dai prea multe parale. Mai că ne vine să-i mulţumim paznicului zelos şi bădăran care nu ne-a lăsat să intrăm în cimitir la prima vizită şi ne-a făcut să revenim.

Cum orele nu sunt prea înaintate, hotărâm ca următoarea oprire să fie acea aripă a Muzeului de Arte Frumoase „Puşkin” care găzduieşte Galeria de Artă Europeană şi Americană din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Colecţia are dimensiuni medii, dar câteva dintre secţiunile sale pot fi văzute ca o esenţă concentrată a picturii celor două secole, într-atât sunt de valoroase exponatele – Eugène Delacroix, Jean-Dominique Ingres, Francisco de Goya, Camille Corot, Charles Daubigny, Gustave Courbet, Díaz de la Peña sau Jean-François Millet reprezintă introducerea în această lume. Piesa de rezistenţă este însă o prezenţă intensă a impresioniştilor (cei mai mulţi francezi, nimic de mirare), post-impresioniştilor şi expresioniştilor, nume sonore şi lucrări superbe: Claude Monet, Auguste Renoir, Alfred Sisley, Camille Pissarro, Edgar Degas, Paul Gauguin, Vincent van Gogh, Édouard Manet, Paul Cézanne, Henri Matisse, Edvard Munch, Paul Klee. Este oarecum de înţeles dezamăgirea pe care o avem apoi, la întâlnirea cu arta contemporană, unde puţine sunt operele care menţin ştacheta sus – Marc Chagall, Albert Marquet, ingeniosul Henri de Toulouse-Lautrec şi ciudata culoare locală Vasili Kandinski. Altfel, modernitatea nu propune o expresie artistică deficitară ca formă, ci chestii de-a dreptul seci, pe care cu greu le-ai numi picturi, ci numai talent (uneori enorm) la desen; exemplele care-mi vin cel mai bine în minte sunt reflexii ale realismului social – Renato Guttuso, Rockwell Kent, Giorgio de Chirico, Volker Böhringer, Hans Grundig şi mai ales Fernand Léger. Din fericire, în această secţiune privirea este mângâiată de câteva demonstraţii de simţ estetic şi încărcătură emoţională venite din partea daltei – sculpturi ale lui Carl Milles, Henri Matisse, Antoine Bourdelle, Osip Zadkin, Hans Arp şi mereu remarcabilul Auguste Rodin.

Cu prea-plinul de artă recentă făcut, ne îndreptăm din nou spre relativ îndepărtata Mănăstire Sfântul Andronic sau, mai scurt şi uzual, Andronikov. Din staţia de tramvai traversăm Parcul Andronikov, unde ne întâmpină statuia pictorului iconar Andrei Rubliov; împreună cu troiţa din apropiere ce încadrează o copie a operei de căpătâi a acestuia (Sfânta Treime), monumentul are ca scop să ne amintească faptul că artistul din secolul al XV-lea, canonizat de curând, a fost călugăr al acestei mănăstiri. Nu este deloc ciudat astfel că aşezământul monahal păstrează un spaţiu dedicat picturii religioase ortodoxe sub numele de Muzeul de Artă Rusă Timpurie „Andrei Rubliov”.

Odată trecuţi de fortăreaţa care înconjoară mănăstirea, ne uimeşte liniştea care ne înconjoară subit; ce-i drept, orele sunt înaintate, locul retras faţă de tumultul turistic din centru, iar personalul mănăstirii aproape inexistent. De fapt, nu o dată am impresia că puţinii călugări ce o populează au fost înlocuiţi cu puzderia de pisici care se plimbă nestingherite peste tot. Deşi e lipsit opulenţa sau arhitectura uşor ostentativă a altor monumente religioase moscovite, ansamblul mănăstiresc este fermecător tocmai prin simplitatea şi austeritatea sa. Şirurile de chilii, întretăiate acum de câteva săpături arheologice, sunt parte a zidului gros, trainic, de cetate des asediată în trecut ce înconjoară anexele, clopotele şi bisericile. Acestea, două la număr, sunt albe şi aproape complet lipsite de podoabe în exterior, dar impunătoare prin statură şi trăinicie; pentru numărul redus de clădiri religioase trebuie să le „mulţumim” comuniştilor care au închis mănăstirea, au demolat capelele, clopotniţa şi catedrala iniţială. Abia mult după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când s-a constatat că la Andronikov există cele mai vechi construcţii originale, a început o palidă restaurare.

Construită, ca şi zidul de apărare, în secolul al XVII-lea, Biserica Arhanghelul Mihail reia teme baroce specifice vremii şi le adaptează tradiţionalismului rus, cu un rezultat deosebit. Nu ştiu dacă păstrează un paraclis în care să se mai slujească, dar cea mai mare partea a clădirii găzduieşte muzeul de artă bisericească pe care l-am menţionat mai devreme. Acesta expune în special icoane de sine stătătoare, dar şi câteva porţi de altar, iconostase, triptice, fragmente murale şi sculpturi care cândva au făcut parte dintr-un ansamblu mai larg. Colecţia – extrem de frumoasă, introvertită şi plină de încărcătură simbolică – ar fi mers însă parcă mai bine fără galeria de artă vizitată mai devreme. Simţim că e prea mult şi am obosit, nu ne mai putem concentra. Acesta este şi motivul pentru care nu cumpărăm bilete la expoziţia de artă religioasă a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, ascunsă în zidul de la intrare, deşi una dintre supraveghetoare ne-o recomandă insistent. Ne continuăm vizita cu „replica” recentă a Catedralei Mântuitorului, cu fundaţiile adânc înfipte în prima jumătate a secolului al XV-lea. Deşi reconstrucţia respectă destul de bine arhitectura originală, de lăcaş bizantin cu o singură cupolă (fără „ceapă”) şi arcade în formă de coif, interiorul este umplut doar de o catapeteasmă nouă şi sumară, câteva icoane vechi, un frumos candelabru din argint şi câteva obiecte de cult – un strict necesar cât să facă o biserică funcţională. Altfel, zidurile sunt complet goale, ceea ce nu-i de mirare dacă ne gândim că lăcaşul a fost făcut una cu pământul şi prea puţin din frescele lui Rubliov s-au păstrat – iar acelea sunt prin muzee.

Aici ne încheiem vizita de astăzi, iar drumul spre casă îl facem târziu, la lăsatul serii, bucuroşi că am putut profita de „ziua lungă” a muzeelor; de reţinut – aşa e în fiecare joi. Sărim peste cină pentru că ospăţul de la Mama Zoia are încă efect, aşa că ne retragem la hostel şi facem planuri pentru mâine.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s