Rusia Ziua 1

Când spui „Rusia”, în capul listei cu toponime care-ţi vin primele în minte sunt două anume: Moscova şi Sankt Petersburg; urmează într-o ordine aleatoare Siberia, Ural, Volga, Caucaz, Bering, Soci, Novosibirsk şi aşa mai departe. Mi-ar plăcea să iau Transsiberianul, celebrul tren care traversează o bună bucată a statului enorm, întins pe două continente, şi să fac câte o pauză de două-trei zile în fiecare loc important de pe drum pentru ca la final să revin cu avionul, dar costurile în timp şi bani sunt destul de ridicate. Aşa planific alături de Paul o „ieşire” de două săptămâni în cele mai importante oraşe ale Rusiei, cele „două capitale”.

Istoria Moscovei numără mai bine de opt sute de ani sub acest nume, pe când deasupra moştenirii neolitice de pe malul Râului Moskva se ridica un orăşel limitrof, lipsit de importanţă. Prima menţionare scrisă, din secolul al XII-lea, i se datoreşte cneazului Iuri Dolgoruki, acelaşi care construieşte pentru prima dată Kremlinul – zidul (pe atunci din lemn) care înconjoară aşezarea ce abia începe să se extindă. Cu toate că secolul al XIII-lea aduce urgia mongolo-tătară, care arde din temelii oraşul şi ucide întreaga populaţie, Moscova renaşte şi prosperă, privilegiată de poziţia sa geografică. Un nume important în istoria Rusiei, prinţul Dmitri Donskoi, obţine ulterior victorii importante împotriva Hoardei de Aur, însă abia în secolul al XV-lea Ivan al III-lea (cel Mare) reuşeşte să înlăture jugul tătar, iar Moscova devine centrul politic al ţării. Tot Ivan cel Mare este cel care, căsătorit cu nepoata împăratului bizantin Constantin al XI-lea Paleologul, adoptă moştenirea culturală a Bizanţului, însă în acelaşi timp aduce în Moscova arhitecţi renascentişti care schimbă aspectul Kremlinului, concomitent cu deschiderea Pieţei Roşii. Domnia lui Ivan al IV-lea, cunoscut în special sub numele de cel Groaznic, coincide cu căderea Constantinopolului, fapt ce duce la impunerea ţarului ca unic conducător ortodox legitim, iar Moscova este supranumită A Treia Romă. Chiar dacă ceva mai departe de Europa Apuseană, Evul Mediu reprezintă şi pentru Rusia o perioadă zbuciumată atât în politica externă (Războiul Livonian, Războiaele Dimitriade, războiul polono-rus, invazia polono-lituaniană), cât şi în cea internă (Răscoala Sării, Răscoala Cuprului, criza dinastică numită şi „Timpurile tulburi” dintre ultimul ţar din dinastia Rurik şi primul din dinastia Romanov), conflictele fiind dublate de epidemiile devastatoare de ciumă; un efect al acestor vremuri tulburi îl reprezintă lanţul de mănăstiri fortificate, adevărate cetăţi monastice – Novodievici, Donskoi, Danilov, Andronikov.

Secolul al XVIII-lea înseamnă finalul statutului Moscovei de capitală, când Petru cel Mare mută sediul administrativ în nou fondatul Sankt Peterburg, pe ţărmul rus al Mării Baltice; deşi puterea politică îi este ştirbită, importanţa economică, demografică şi culturală a aşezării cunoaşte doar un început de declin, pentru ca apoi să crească în mod constant. Un veac mai târziu, oraşul trebuie să facă faţă ocupaţiei franceze: populaţia îl incendiază şi-l părăseşte, iar aliatul său îl reprezintă teribila iarnă rusească; înfometată, degerată, rămasă fără muniţie şi hăituită permanent de oastea ruşilor, marea armată a lui Napoleon se retrage decimată. Următorul moment important pentru Moscova îl reprezintă apogeul Revoluţiei Bolşevice, când, în urma asasinării ţarului şi înfiinţării ulterioare a Uniunii Sovietice, oraşul redevine capitala statului rus sub dictatura lui Lenin. În al Doilea Război Mondial, memorabilă rămâne Bătălia de la Moscova, îndelungatul asediul eşuat în final al Wehrmacht-ului. La sfârşitul secolului al XX-lea, când cel puţin de jure URSS-ul se dizolvă, Moscova rămâne capitala moştenitorului său, Federaţia Rusă, pentru ca noul mileniu s-o surprindă într-o interesantă şi antagonică prefacere, în care se amestecă, haotic uneori, cultura tradiţională, moştenirea comunistă şi împrumutul occidentalo-americanizat.

Profităm din timp de biletele relativ ieftine introduse de Tarom pentru cursa Bucureşti-Moscova, ne descurcăm cu birocraţia aparent complicată a obţinerii vizei pentru două săptămâni, găsim cazări cât de cât convenabile şi, la jumătatea lui iulie, pornim spre Moscova, înarmaţi cu un plan de luptă şi ghiduri turistice drept muniţie, plus un vocabular rusesc sumar de partea lui Paul şi mândria personală de a fi învăţat literele slave. Începem cu nervii unei plecări întârziate dar, până la urmă, aterizăm pe Şeremetievo. Acolo Paul îmi arată orele de pe monitorul avionului: cea de la Moscova înainte cu un ceas faţă de cea de la Bucureşti. Menţionez asta pentru că acasă eu am constatat că-s pe acelaşi fus orar, iar Paul m-a contrazis vehement; nu am de ales şi-i dau dreptate…

Trecem fără probleme de controlul paşapoartelor, bagajele sunt şi ele în ordine, aşa că schimbăm nişte euro în ruble (la un curs nesimţit de prost) şi ne îndreptăm spre staţia de autobuz; nu alegem varianta trenului rapid din cauza diferenţei de cost – 470 de ruble faţă de cele 50 necesare unei călătorii cu autobuzul. Ce-i drept, şi timpul e considerabil mai mare, dar nu ne grăbim şi avem ocazia să vedem cât este de mare acest aeroport. Când traversăm zona limitrofă a capitalei ruse, ne întâmpină nişte cartiere noi, sinistre prin înghesuiala blocurilor înalte şi prin lipsa oricărui petic de verdeaţă. Pe măsură ce înaintăm însă, peisajul urban se mai îmblânzeşte, iar când coborâm la Planernaia devine chiar uman. Aici luăm călătorii de metrou şi ne îndreptăm spre staţia apropiată de cazarea noastră moscovită, Arbatskaia. Şi mergem cu metroul, şi mergem, şi mergem… uriaş oraş. Acum înţeleg şi eu de ce e vestit metroul Moscovei; nu sunt doar staţiile acelea monumentale, unele de inspiraţie comunistă, altele înfăţişând alte aspecte ale culturii sau istoriei ruse, dar reţeaua în sine dă clasă oricărui metrou european. Cele unsprezece magistrale acoperă o bună parte a oraşului, legăturile sunt la îndemână, rareori trec două minute între trenuri, iar distanţa dintre staţii este mare (cu excepţia celor din centru), astfel că simţi că circuli cu viteză. Vom face în curând cunoştinţă şi cu scările rulante extrem de lungi prin care se asigură comunicarea între etajele staţiei şi suprafaţă, scări pe care călătorii staţionează întotdeauna pe dreapta, astfel încât cei grăbiţi să poată urca sau coborî mai repede; ţinând cont că, altfel, ruşii nu-s din cale-afară de educaţi (intratul cu forţa peste tine în budă nu-i o raritate, de exemplu), mă întreb dacă doar în Bucureşti lumea stă buluc pe scara rulantă…

Metroul este deci primul aspect care mă impresionează pe partea de infrastructură a Moscovei în special şi a Rusiei în general. Se vor adăuga bulevardele impecabile (ca asfalt şi curăţenie), semafoarele pentru maşini care trec prin galben şi dinspre roşu spre verde, transportul la suprafaţă decent şi punctual, existenţa transportului pe apă, imposibilitatea de a circula fără bilet, trenurile interurbane lipsite de întârzieri şi numeroasele reţele de WiFi gratuite, inclusiv la metrou. Sunt conştientă că într-o ţară atât de mare şi de eterogenă precum Federaţia Rusă pot fi enorme diferenţele între urban şi rural sau între diferite regiuni politico-geografice, dar pentru cei care au impresia că ruşii sunt nişte sălbatici mai am atât de adăugat: metroul Moscovei a circulat permanent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar la finalul acestui s-au mai deschis câteva magistrale. Şi ca să nu dau impresia că-s complet vrăjită, iată şi două aspecte negative: ai impresia că peste tot e un şantier interminabil, iar cablurile împânzesc peisajul încât uneori abia vezi cerul.

Coborâm deci la Arbatskaia şi, după o scurtă orientare, găsim strada pe care trebuie s-o parcurgem până la Art Hostel – nici mai mult nici mai puţin decât celebra Uliţa Arbat, una dintre cele mai frumoase, mai exclusiviste şi mai vechi artere moscovite (a apărut cel mai târziu în secolul al XV-lea). Devenită pietonală, colcăie de turişti, artişti stradali şi vânzători ambulanţi, care se perindă printre conace boiereşti, palate nobiliare, restaurante, hoteluri, teatre şi monumente urbane. Deşi suntem fascinaţi de această viermuială plină de culoare, ne grăbim încărcaţi cu bagaje spre Starokoniuşennâi Pereulok, acolo unde se află hostelul. Acesta este de fapt un apartament spaţios dintr-un bloc vechi, dotat din fericire cu lift; două dintre camere sunt dormitoare cu mai multe paturi, una (a noastră) e un dormitor pentru doi, iar ultima e loc de relaxare; se adaugă bucătăria, trei toalete şi cămăruţa unde stă permanent un supraveghetor şi iată imaginea generală a Art Hostel, un loc curat şi extrem de plăcut.

Deşi se lasă înserarea, plecăm în explorări ale zonei noastre – dorim să ne clătim ochii cu imaginea Arbatului, dar mai ales să identificăm locurile de interes imediat: restaurante, supermaketuri şi case de schimb valutar. Mergem mai întâi până la capătul din Smolenskaia Ploşad, acolo unde Ministerul Afacerilor Externe ocupă una dintre cele Şapte Surori; numiţi şi Clădirile Stalin, imenşii zgârie-nori comunişti rup armonia arhitecturii tradiţionale şi par a străpunge implacabil cerul. Avem şi în Bucureşti o copie a acestor coloşi urbani în fosta Casa Scânteii. Mâncăm într-un restaurant din apropiere unde castronul cu supă (bună, de altfel) e o cană puţin mai mare decât cea de cafea şi ne dăm seama că, într-adevăr, poveştile sunt reale: ruşii nu ştiu aproape nicio boabă de engleză, nici măcar în zonele turistice. Nu e rea-voinţă pentru că oamenii sunt cât se poate de amabili şi-şi dau silinţa să se facă înţeleşi, e pur şi simplu aceeaşi lipsă de utilitate pe care o putem regăsi în multe locuri din America: de ce aş şti o altă limbă decât a mea când stau într-o ţară enormă?

Găsim şi supermaketul mult sperat, chiar la intersecţia cu Smolenskaia Uliţa, iar Paul rămâne blocat în faţa rafturilor doldora de vodcă, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată o asemenea licoare. Ce-i drept, tot felul de soiuri şi sortimente, majoritatea mult mai ieftine decât acasă (sau în cea mai mare parte a Europei), de diferite origini – ruseşti, ucrainene, bieloruse. Un festin, ce mai! Până la urmă, probabil înduioşat de expresia lăcrămos-tâmpă a soţului meu, un paznic simte nevoie să-i explice:

– Etă vodka.

Serios?! Paul zice un „da” anemic, înghite în sec şi se reorientează spre rafturile cu alimente…

Restul serii îl dedicăm plimbării pe Arbat, pe lângă şirul lung de felinare scânteietoare, vibrânde pe caldarâmul din piatră cubică. Ne întâmpină pe rând statuia lui Alexandr Puşkin şi a frumoase sale soţii în faţa clădirii unde au locuit în luna de miere, silueta artistului Bulat Okudjava şi monumentul prinţesei Turandot în faţa Teatrului Vakhtangov. Admirăm cochetele case ce au aparţinut cândva aristocraţiei, notăm în minte câteva locuri unde am putea mânca bine, observăm ideea năstruşnică a transformării unui troleu în bar multicolor cu muzică live şi ne oprim în Arbatskaia Ploşad, unde se înalţă şi acum superba clădire a celebrului Restaurant Praga. Cât de ironic este faptul că acest local de lux a servit demnitarii şi în vremea ultimilor ţari, şi în perioada comunistă, dar a dat faliment în capitalismul secolului al XXI-lea… În aceeaşi zonă identificăm şi câteva bănci unde putem schimba bani la un curs mult mai bun decât ţeapa de la aeroport şi ne întoarcem la hostel mulţumiţi şi obosiţi, cu planuri de călătorie pentru a doua zi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s