De la Ciungetu la Petroşani, prin Târnov şi Parâng

Se ştie că verile sunt capricioase mai ales la munte, dar uneori ai impresia că mai mult faci planuri şi le anulezi decât să se concretizeze o tură. Ceea ce e frustrant şi trist. Ca de exemplu săptămâna trecută, când s-a ales praful de planul lui Adi de a ţine o tură lungă de patru zile cu Piatra Târnovului şi Custura Cârjei ca puncte de maximă atracţie – nu doar Munţii Căpăţânii şi Munţii Parâng au fost atunci grav „avariaţi”, ci cam întreaga ţară. Reprogramată, nici săptămână aceasta tura nu-i sigură până când hotărâm miercuri seara că gata, mergem, nu-i chiar aşa de neagră prognoza. Suntem cu totul opt „carpatişti”, veniţi care de pe unde s-a găsit în Râmnicu Vâlcea. Iată cum, vineri dimineaţa la ora 9, după un drum extrem de matinal cu un microbuz obosit, Adi, Oszkar, Fabian şi cu mine mâncăm ciorbă, ficăţei sau chiftele marinate în autoservirea din autogara vâlceană 1 Mai. La 10 apare şi autobuzul de Voineasa în care ne suim în formula completată de Adriana, Gabi şi George, pentru călătoria pitorească pe Valea Lotrului, până în Gura Latoriţei (515 m). Aici coborâm şi, cu rucsacii grei în spate, la ora 12 pornim pe şoseaua secundară spre Ciungetu. Nu avem baftă de nicio ocazie, aşa că parcurgem pe jos întreaga bucată până la bifurcaţia de sub Culmea Repezi. Aici facem stânga pe drumul forestier ce însoţeşte valea Pârâului Repedea, marcat cu triunghi albastru, şi, după ceva timp de mers fragmentat prin culesul fragilor şi zmeurii, îl recuperăm din curtea unui canton forestier pe ultimul membru al grupului, Marius, care se află aici de aseară.

Am mai fost în această zonă a Căpăţânii, Muntele Târnovul, acum aproape un an şi jumătate, iar atunci am parcurs acelaşi forestier cu maşinile din dotare; îmi amintesc cum le-am lăsat pe toate prin preajma unui pod din beton, înainte şi după el. Găsesc şi acum podul, însă locurile sunt greu de recunoscut – totul e cu susul în jos, inclusiv podul răsturnat, iar albia pârâului inundată de viiturile verii trecute se străbate destul de greu. Mai ales după ce trecem de Casa Verde, un mic canton abandonat paraginii, trebuie să găsim bolovani pentru a trece repetat apa şi a răzbate prin malul înclinat şi friabil. Cu chiu cu vai şi după patru ore de la plecare ajungem în locul unde se desprinde spre dreapta un drum forestier în pantă, ce duce spre creastă pe punct galben. De aici lucrurile decurg mult mai uşor – adică doar urcăm, dar nu mai avem de depăşit obstacole. Din păcate, prognoza începe să se adeverească şi începe să plouă, încet dar sigur, în timp ce altitudinea ne bagă tot mai mult în ceaţă. Sau în nor, nici nu mai ştim. La ora 18 ieşim din pădure în Poiana Târnovul Mic (1540 m), lângă un izvor captat şi, când privim în stânga, vedem gospodăria mare şi trainică ce poartă numele de Stâna Târnovul Mic.

Ne îndreptăm către stână şi cerem găzduire acolo, nu foarte încântaţi de perspectiva cortului pe aşa o vreme. Maria, gospodina-şefă, e bucuroasă de oaspeţi şi ne invită în construcţia nouă din cărămizi, într-o cameră cu două priciuri late şi duble – la fix pentru opt oameni. E mult mai mult decât ne-am fi aşteptat, mai ales că ne promite saltele şi pentru paturile de sus. Între timp, ne dăm seama că nici nu se mai pune problema Pietrei Târnovului, formaţiunea stâncoasă a micului masiv; pentru ea e musai nevoie de vreme bună, ca să nu mai zic că n-ai nicio tragere să cauţi o potecă bine ascunsă pe lapoviţă şi ceaţă. Ca dovadă că jumătate din grup nu vrea să audă nici de o incursiune pe Vârful Târnovul Mic (1825 m), aflat oarecum deasupra stânei. Optimistă din fire, mă alătur lui Adi, Oszkar şi George care vor să urce pe acesta, şi luăm în piept o coastă de deal, pe principiul că poteca e pentru drumeţi, scurtăturile pentru măgari (dar şi pentru capre negre!). Iarba înaltă şi udă îmi face ghetele să-mi mustească, aşa că până la urmă renunţ la vârful aflat în apropiere. George e de acord cu mine că nu vom vedea nimic în plus de acolo şi îi dăm împreună la vale, tot mai uzi. Ceilalţi doi vor ajunge în vârf, vor continua spre Vârful Târnovul Mare (1846 m) şi vor coborî în drumul care leagă stânele de sub creastă.

Reveniţi la stână, dăm curs invitaţiei gazdei de a ne alătura la foc. Acolo se află deja fetele sale venite în vacanţă, sora ei, soţul şi încă un bărbat – adică grupul de oameni harnici care ţin pe picioare o stână mare şi duc un trai greu. Aici întâlnim şi toate animalele stânei care nu-s vaci, porci, cai sau găini. În jurul focului facem cunoştinţă cu toţi câinii, deloc dornici să iasă în ploaie şi frig – Mureş, Ursu, Zavaidoc cel rău şi Codruţa lipicioasă, tunsă ca o oaie; şi să nu uit de Jessy, paznicul de seamă al locului, puiul de chihuahua ţinut între palme de copile. Ne întâmpină cu chef de joacă şi cei trei pui zvăpăiaţi ai pisicii Kitty, cea care a scăpat gospodăria de şoareci. Într-un colţ sunt câţiva boboci enormi de raţă, iar în altul puii de găină, pentru ca printre toţi şi toate să se plimbe o oaie ce aşteaptă vindecarea piciorului rupt. Cred că oaia, care în alte condiţii demult ar fi ajuns pastramă, vorbeşte cel mai bine despre oamenii de la stâna asta, primitori, generoşi şi miloşi; Maria ne spune că nu puteau să taie mioara crescută de mică la biberon, cu lapte de vacă, pentru că oile n-au mai urcat anul acesta. Într-o aşa menajerie, în care regula Mariei este că nimeni n-are voie să-i chinuie animalele iar acestea sunt ochi şi urechi la ea, nu ştii unde să te uiţi mai întâi. Asta până eşti invitat la masă, cu lapte fierbinte, unt gras de stă cuţitul în el, caş şi pâine de casă. Cu greu ne dăm duşi de lângă foc, dar trebuie să-i lăsăm şi pe cei de-ai casei să mănânce. În plus, suntem şi noi obosiţi, aşa că adormim pe rând în paturile confortabile.

Dimineaţa tragem de noi să ne mobilizăm şi să ne pregătim de drum, iar când vrem să plătim pentru cazare ne trezim cu mai multe bucate decât putem duce – unt, caş, urdă, caşcaval afumat, iaurt şi lapte. Acum tare mi-aş dori să iau câte pot şi să cobor de pe munte, ducă-se alţii în restul de tură. Dar oprim câte putem duce, refuzăm de exemplu bidonul de trei litri de iaurt, şi pe la ora 9 o luăm din loc. Urmăm spre vest drumul de căruţă marcat teoretic cu punct albastru, într-o urcare uşoară pe sub creastă, apoi coborâm pe sub stâncile ce ne spun că deasupra noastră se află Piatra Târnovului (1879 m). Într-adevăr, în scurt timp întâlnim în Curmătura Pietrei (1645 m) indicatorul cu punct roşu ce arată intrarea în traseul de creastă; deşi vremea s-a schimbat în bine şi soarele ne-a zâmbit deja de câteva ori, nu avem timp să facem azi ce-am ratat ieri şi o lăsăm pe altă dată. Poteca prin pădure ne scoate după un ceas în Curmătura Gropiţei (1599 m), loc unde copacii se răresc puţin pentru o vedere în Munţii Latoriţei, pentru ca apoi să ne reluăm urcuşul prin codrul Muntelui Gropiţa până în Şaua Negovanului (1925 m), unde ajungem după încă o oră. Aici intrăm în creasta principală a Munţilor Căpăţânii, marcată cu banda roşie pe care o vom ţine, cu excepţia deturului pentru camapre, până la finalul turei. Este uşor să urmăm linia crestei, mai ales că vremea ţine cu noi; însă avem ceva de mers, în urcări şi coborâri uşoare pe sub Vârful Turcinu Negovanului (1963 m), prin Şaua Zănoaga Turcinului şi Şaua Turcinu Mic (1830 m), apoi pe lângă Vârful Bou (1908 m). După o pauză de masă pe Culmea lui Maxim şi o coborâre ceva mai rapidă şi bolovănoasă pe un drum de tractor, ajungem la ora 13 în Curmătura Olteţului (1615 m) – punctul de trecere între Munţii Căpăţânii şi Munţii Parâng. De acum încep lucrurile serioase…

Şi serioasă este urcarea hotărâtă, de mai bine de un ceas, pe Piciorul Curmăturii, cu ocol al Vârfului Pristos (2075 m) şi oprire pe Vârful Micaia (2170 m), primul punct important din estul Parângului. Parcă în ciuda noastră, coborâm apoi scurt dar abrupt în Şaua Micaia (1910 m); din fericire însă, drumul între următoarele şei şi vârfuri decurge lent, uneori prin curbe lungi de nivel şi cu repetate schimbări de direcţie. Trecem astfel pe sub Vârful Muşetoaia (2058 m), prin Şaua Muşetoaia (2020 m), dincolo de Vârful Bălcescu (2120 m) şi Şaua Bălcescu (2005 m), prin dreptul Vârfului Galbenul (2137 m), prin Şaua Tidvele (2070 m), pe sub Vârful Cioara (2123 m) şi pe lângă Vârful Păpuşa (2136 m) – nu întâmplător le enumăr aşa, pentru că toate seamănă între ele şi, fără a ieşi vreunul în evidenţă, construiesc partea mai joasă a Parângului, domoală şi îmbietoare. Cel din urmă vârf este şi ultimul înainte de şoseaua Transalpinei, unde ieşim în Şaua Coasta Crucii (2020 m) la ora 17:30. Nu avem de ales şi parcurgem ceva distanţă pe asfalt, cu staţiunea Rânca undeva mult în spate, prin Şaua Dengheru (2035 m) până dincolo de Pasul Urdele (2141 m); când drumul începe să coboare, observăm că banda roşie se desprinde în stânga, pe sub „cazemata” din pietre ce întăreşte şoseaua, şi se cambrează în sus spre Vârful Iezer. La o oră de când am ieşit în Transalpina, facem o scurtă pauză deasupra văii Pârâului Mohorul, pentru ca apoi să luăm în piept zona înaltă a Parângului.

Urcarea pe Vârful Iezer (2157 m) se face în serpentine strânse şi abrupte, însă la final ne dăm seama că durează mai puţin decât am fi crezut; în jumătate de oră suntem urcaţi şi coborâţi în Şaua Iezerului (2090 m), iar apoi altă jumătate de oră la fel de susţinută ne duce în cel mai înalt punct pe care marcajul îl prinde pe coasta Vârfului Mohorul (2337 m). Din fericire poteca ocoleşte acest colos al lanţului muntos şi se încadrează pe curba de nivel ce duce în Şaua Mohorul (2160 m), de unde putem observa în lumina după-amiezii târzii o bună bucată a crestei stâncoase, brodată cu căldări şi lacuri glaciare, deasupra tuturor tronând Vârful Parângul Mare – pentru o dată neacoperit de nori. Din nou ni se demonstrează însă că nu poţi să prevezi vremea la munte, pentru că din frumoasa imagine largă se alege praful în câteva minute, când totul este invadat de o ceaţă densă, venită parcă de nicăieri. Până să ajungem platoul lung descris de Şaua Pleşcoaia (2165 m) nu mai vedem nimic înainte sau înapoi; aşa dăm, în urcarea lină ce urmează, de un grup de voluntari ai Asociaţiei Montane Carpaţi care lucrează la remarcarea crestei. Datorită lor găsim fără greutate, chiar şi pe ceaţă, ramificaţia spre Hornul Lacurilor, marcată cu triunghi roşu. Pornim într-acolo şi observăm repede cum acest marcaj bun la început dispare aproape complet în horn; nu avem însă cum să pierdem poteca, pentru că mai întâi urmăm firul strâmt al hornului, iar mai târziu, pe măsură ce pierdem altitudine, ceaţa devine mai subţire şi putem acoperi cu privirea circul glaciar. Coborâm cu mare grijă prin horn, mai ales că în partea de sus este abrupt, iar bolovănişul său extrem de friabil; în plus, trebuie să ne ţinem pe dreapta, pentru că pe stânga se întinde o limbă lungă de zăpadă. Când locul se lărgeşte, mărim viteza spre Lacul Vidal (1987 m), pe malul căruia observăm contrariaţi că primii sosiţi din grupul nostru s-au apucat să pună corturile. Locul de înnoptat trebuia să fie Lacul Câlcescu, însă se pare că nu toată lumea şi-a dat seama că nu acesta e cel cu pricina.

Nu mai avem ce face şi, cum tocmai s-au împlinit douăsprezece ore de la plecarea de dimineaţă, punem capăt celor 27 de kilometri parcurşi azi şi înălţăm şi restul de corturi. După o cină binemeritată, Adriana şi George dispar în lumea viselor, iar restul ne băgăm în cortul mare al lui Marius pentru niscaiva ţuică şi un joc de whist. Joc care se prelungeşte mult după miezul nopţii, în ciuda oboselii acumulate şi a ameninţării unei noi treziri matinale. Somnul mi se pare prea scurt, dar mă bucur de căldura sacului de dormit şi de plăcerea de a-mi întinde oasele frânte.

Dimineaţa este cuprinsă de ceaţă; nu plouă, dar atmosfera e închisă şi mohorâtă. Ne strângem bagajele cam fără tragere de inimă, mai ales ăştia de-am petrecut cu cărţi de joc. Pe la 10:30 reuşim să ne urnim şi continuăm traseul triunghiului roşu inexistent până la adevăratul Lac Câlcescu (1925 m), la care ajungem după coborârea pe lângă cascadele ce-l leagă de Lacul Vidal. Pe malul său întâlnim crucea roşie pe care o urmăm la stânga, spre Căldarea Păsări. Alternăm urcuşurile scurte cu traversările aproape orizontale ale circurilor glaciare până trecem de Lacul Zănoaga Mare; de aici poteca se suceşte în serpentine rapide şi urcă susţinut spre Şaua Piatra Tăiată (2255 m), unde ne oprim la ora 12:30 pentru o foarte scurtă pauză. Din cauza faptului că am intrat complet în ceaţă abandonăm ideea urcării pe învecinatul Vârf Coasta lui Rus (2301 m) de unde s-ar vedea culmea secundară de deasupra Căldării Găuri, dar profităm de câteva scurte destrămări ale norilor pentru a admira circurile lăsate în urmă şi câteva fragmente din continuarea traseului. Tocmai ce am revenit în creasta principală şi reîntâlnim banda roşie, după ce aceasta a parcurs fără noi porţiunea descrisă de Vârful Setea Mare (2365 m) şi Vârful Setea Mică (2278 m). Coborâm în Şaua Ghereşu (2113 m) şi începem un urcuş ceva mai lung, dar destul de blând, spre Vârful Ieşu (2375 m). Cum orele 14 ne prind undeva pe coama acestuia, hotărâm să facem aici oprirea pentru masa de prânz, pe care o luăm împreună spre deosebire de ieri.

Cu stocul de energie reîncărcat, pornim pe curba de nivel ce ne leagă de Vârful Pâcleşa (2335 m), de Şaua Pâcleşa (2325 m) şi de Vârful Gruiul (2345 m), înconjuraţi permanent de ceaţă; tuturor ne pare rău că nu putem vedea, în dreapta noastră, căldarea ce adăposteşte câteva nestemate albastru-verzui. Şaua Gruiul (2305 m) este locul unde ne tragem sufletul, dar, sub ameninţarea primilor stropi, şi hainele de ploaie, şi începem urcuşul susţinut pe Vârful Parângul Mare (2519 m), cel mai înalt de la noi cu excepţia vârfurilor Făgăraşului. Este ora 16 când ajungem lângă stâlpul care-l marchează, tragem rapid o fotografie de grup şi-i dăm viteză la vale, deloc încântaţi de ploaia măruntă care ne însoţeşte. Mă bucur că nu-s chiar aceleaşi condiţii atmosferice ca atunci când m-am aflat aici ultima dată (nori ameninţători şi fulgere cât cuprinde), dar nici muratul ăsta continuu nu îmi dă ghes. Ca şi până acum, nu ne putem bucura de nimic din priveliştea crestei – mergem prin ceaţă ca şi grupul de măgari cu care ne întâlnim, condus de un cioban care nu ştie exact în ce loc se află.

Urmează o succesiune de coborâri şi urcuşuri bolovănoase, care încep să mi se pară grele din cauza oboselii acumulate – Şaua Parângul Mare (2410 m), Vârful Gemănarea (2426 m), Şaua Gemănarea (2378 m), Vârful Stoiniţa (2421 m), Şaua Stoiniţa (2360 m) şi Vârful Cârja (2405 m) sunt despărţite de şei înguste care îmi par acum atât de inutile – efectul oboselii şi al mersului prin ceaţă. După Vârful Cârja pierdem cu adevărat în altitudine, pentru că pornim o coborâre abruptă şi accidentată prin Căldarea Seacă a Cârjei, până la Refugiul Cârja (2195 m) din Şaua Caprelor. Aici facem ultima pauză mai lungă din creastă, ocazie cu care ne convingem că şi mâine vremea se menţine la fel de urâcioasă ca astăzi. Cum Custura Cârjei, nemarcată şi colţoasă, nu se face în siguranţă decât pe timp frumos, luăm decizia de a nu mai rămâne încă o noapte în munte. Aşa că, după ce trecem de Vârful Scurtul (2225 m), în loc să coborâm din Şaua Scurtul (2050 m) pe punct galben spre malul Lacului Mija (1975 m), acolo unde urma să dormim conform planului, continuăm pe creastă dincolo de bifurcaţia spre acesta. Trecem de o herghelie de cai lăsaţi în voia lor şi de locul unde se desprinde o potecă secundară, nemarcată, către Vârful Parângul Mic (2074 m), pentru ca apoi o lungă curbă de nivel întretăiată de scurte coborâri să ne scoată pe un platou al Vârfului Badea (1850 m). Aici suntem de ceva timp ieşiţi din ceaţă şi putem admira cât de cât versanţii plini de grohotiş lăsaţi demult în urmă şi ofta cu părere de rău după ce-ar fi putut fi. O ultimă coborâre, de data aceasta pe drum forestier, ne duce pe lângă Cabana I.E.F.S. şi printre toate pensiunile apărute în Staţiunea Parâng (1685 m). Este ora 20:30 şi nu ne miră cu nimic faptul că telescaunul şi-a încheiat programul.

Sunăm în Petroşani să întrebăm dacă taxiurile pot urca până la capătul de sus al telescaunului; spre surpriza noastră ni se spune că da şi, învioraţi, aşteptăm ca cele două maşini comandate să parcurgă drumul forestier. Însă bucuria ni se sparge ca un balon de săpun când unul dintre taximetrişti ne întreabă unde suntem, pentru că ei ne aşteaptă la Cabana Rusu (1168 m) – adică staţia de jos a telescaunului. Ne explică şi că nu au cum urca până sus, deci nu prea înţelegem de ce dispecera ne-a asigurat că se poate. În fine, nu avem de ales şi trebuie să coborâm pe jos şi ultima parte a benzii roşii, cea mai urâtă dintre toate – un ceas în care simt cum mi se dezintegrează tălpile şi genunchii pe panta abruptă, uneori stearpă şi bolovănoasă, alteori înierbată sau nămoloasă, de pe sub telescaun. La ora 21:30 punem punct aventurii prin Parâng şi, rupţi de oboseală după încă o zi lungă terminată fulminant, ne suim în taxiuri şi ne oprim la gară.

Cumpăram bilete şi apoi o întindem cu ultimele puteri la restaurantul Medieval, la mare căutare în rândurile munţomanilor. Presaţi de timp cerem ce e gata mai repede – adică ciorbe şi grătare, înfulecăm la mare viteză în timp ce sorbim din beri sau citronade cu gheaţă, apoi dăm fuga înapoi pe pasarelă spre gară, tocmai la timp pentru a ne urca în tren. Acum putem răsufla uşuraţi, nu însă fără a ne plânge de traumele tălpilor. Cu păreri de rău (dar şi promisiuni) îndreptate către Piatra Târnovului şi Custura Cârjei, eu mă retrag adânc în somn şi ignor cu bună ştiinţă noua partidă de whist care se încinge până la Craiova. Mă mai trezesc de-a binelea abia la Bucureşti, unde trenul care face legătura între Arad şi Mangalia are întârziere o oră. Nu-s chiar proaspătă, dar sper ca duşul fierbinte să mă remonteze şi să pot începe cu eficient ziua de muncă. Las în urmă un sfârşit de săptămână prelungit dar scurtat în acelaşi timp, o gaşcă veselă şi un traseu, chiar dacă nu desăvârşit, extrem de frumos. Şi solicitant – 73 de kilometri cu totul; iar statistica GPS-ului lui Adi zice că am mers 32 de ore, din care 23 efectiv – nu-i rău deloc.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to De la Ciungetu la Petroşani, prin Târnov şi Parâng

  1. gabi says:

    Fuck, si taxiu’ nu mai vine. Numai Oskar e de vina 🙂
    Bai, Adriana nu mi-a pus premierile la whist
    Mama ei de ceata!
    Ai uitat sa scri: total ascensiune 7500m

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s