Metalhead Meeting Ziua 2 (Cotroceni Open Air, Bucureşti)

Este vineri şi intrăm în miezul de metal al Metalhead Meeting, într-o zi la fel de caniculară ca şi ieri, dar începută cu o oră mai devreme. Locul festivalului arată deja mai bine, s-au înmulţit şi corturile, iar scenei principale i s-a alăturat „talents stage”, unde, de la un moment dat încolo, câteva trupe mai degrabă necunoscute vor ţine de urât publicului în timpul necesar schimbărilor de pe „mainstage” şi vor avea grijă de partea „-core” a problemei.

Înfiinţată recent din muzicieni cu cărţi vechi de muncă în metal-ul românesc, Hatemode şi-a schimbat repetat componenţa, iar din cea iniţială au rămas Valentin Stoica (chitară) şi Cătălin Scânteie (bas); abia acum se pare că trupa a ajuns la ceva stabil, dovadă că lucrează la albumul de debut. Până una alta, Hatemode are misiunea grea de a fi prima trupă a zilei de vineri şi trebuie să pornească motoarele festivalului cu numai o mână de oameni în public. Reuşeşte să facă acest lucru printr-o muzică antrenantă şi energică, un death metal destul de old-school, compact şi bine închegat, executat cu aplomb şi dăruire pe o căldură cumplită.

Cu ceva ani de experienţă în spate, numeroase concerte şi două albume la activ, Kistvaen nu mai este o noutate a scenei black metal autohtone, fie ea sau nu depresivă (cum e catalogat stilul muzical al bucureştenilor). Eu am mai asistat la o singură reprezentaţie live, dar încerc să trec peste impresia cu care am rămas atunci (adică nimic notabil) şi să văd dacă Desolate Ways, lansat anul trecut, face diferenţa. Faţă de data trecută, îi văd pe bucureşteni cu un alt vocal, posesor al unei excelente voci cavernoase şi al unor plămâni de fier; altfel, acelaşi black metal depresiv, într-un tempo mediu, voit monoton pentru o senzaţie mai puternică de implacabil. Sunetul este clar, experienţa acumulată se simte, dar mesajul tot nu ajunge la mine; poate am eu vreo fire prea optimistă pentru aşa ceva, cine ştie… Nu-mi dau seama dacă e nevoie de mai multă atenţie din partea mea pentru ca muzica celor din Kistvaen să-mi spună ceva sau pur şi simplu nu ne vom împrieteni niciodată, dar momentan o las la „şi altele”.

Deşi are o lungă istorie, trupa suedeză Centinex nu mi-a intrat niciodată pe radar; cel mai probabil am ascultat, dar n-am reţinut. Asta s-a întâmplat poate şi din cauza destrămării survenite la un moment dat, poate şi dintr-o mai mică afinitate a mea faţă de death metal-ul tradiţional atunci când nu este dublat şi de o puternică personalitate. Am deci acum ocazia să descopăr Centinex, mai ales că suedezii s-au reunit anul trecut, au lansat un album (Redeeming Filth) şi ar trebui să fie animaţi de un aer proaspăt. Concertul lor este o bucată zdrevănă de death metal clasic, ca la carte, aspru şi fără floricele, solid şi balansat, cu riff-uri atent construite şi grija pentru detalii specifică trupelor suedeze de gen. Dar îmi dau seama repede de ce muzica Centinex mi-a trecut mereu pe sub radar – nu aduce absolut nimic nou, este aceeaşi reţetă alpicată şi răs-aplicată (corect, ce-i drept), fără a da naştere şi la idei noi.

Cu nemţii de la Dew-Scented m-am mai întâlnit la ei „acasă”, în cadrul unui alt festival, şi-mi amintesc cât de bine primiţi au fost acolo, fanii germani fiind extrem de receptivi. Acum am ocazia să văd că şi iubitorii de metal dur din România (şi împrejurimi) adunaţi de festival, aşa relativ puţini cum sunt la ora asta, reacţionează pozitiv la turul de forţă thrash metal propus de Dew-Scented. E drept că influenţele Slayer, Vader şi Destruction dau bine pe cartea de vizită înmânată spectatorilor de azi, ca şi elementle death metal sau noutăţile ce prevestesc Intermination (lansat azi în mod oficial), toate traduse într-o dinamică devastatoare pe scenă. Totuşi, pentru cineva care nu-i un fan înfocat al genului, Dew-Scented se reduce la o trupă extrem de solidă, coerentă şi monolitică, dar complet lipsită de personalitate. Îmi pare rău să spun asta pentru că personajele sunt foarte simpatice, cu toată „răutatea” revărsată dinspre scenă, dar parcă prefer o trupă care sună prost în încercarea de a fi autentică decât una care sună brici între atâtea altele identice.

În mod evident, Bucovina este o prezenţă remarcabilă în lumea metal românească, fapt reflectat în droaia de tricouri cu numele trupei şi numărul crescut de spectatori. Folk metal-ul ieşenilor are mare priză la public, prin liniile melodice cantabile, versurile uşor de reţinut şi atitudinea războinică a celor patru artişti. Adăugarea ingredientelor venite din heavy metal şi black metal face muzica mai diversă şi conferă tuşe tăioase motivelor populare şi ritmurilor săltăreţe. Temele sunt cele deja cunoscute rokerilor români – munţi, istorie, legendă, iar Luna preste vârfuri, Straja, Mestecăniş sau Sub Piatra Doamnei (însoţită de un wall of death) au grijă să ni le dezvăluie pe rând. Nu-mi amintesc de vreun concert Bucovina, lung sau scurt, care să mă fi dezamăgit, iar cel de faţă nu face excepţie.

Rămânem în zona folk metal cu Turisas, care însă adaugă şi o latură simfonică elementelor heavy. Fără să prindă primul eşalon al trupelor de gen, am considerat încă de la primul album că este o plăcere să asculţi Turisas dacă nu cauţi ceva cu sensuri profunde sau de o deosebită complexitate artistică. Filozofia muzicală a finlandezilor e destul de simplă, ca şi reţeta urmată – compoziţii directe, riff-uri dinamice, refrene agăţătoare, coruri bombastice în completarea clapelor şi viorii, versuri axate pe război, mitologie şi istorie. O bilă albă: lipsesc dragonii. Toate acestea se pretează de minune reprezentaţiilor în direct, iar membrii Turisas sunt la înălţime în faţa publicului festivalului, expresivi îndărătul machiajului războinic, plini de energie şi umor, comunicativi şi cu lipici. Nimic original, însă prins în iureşul muzical începi să uiţi asta. În plus, finlandezii pot sta liniştiţi: toată lumea bea bere locală.

Când se lasă întunericul de-a binelea, intrăm în zona trupelor cult; şi cu greu găseşti ceva mai true-cult decât Dark Funeral, vârf de lance al black metal-ului suedez. Este trupa care, atunci când a cântat în deschidere pentru Six Feet Under, i-a făcut pe fanii americanilor să iasă din sală cu dureri de cap. Asta ca să ştim la ce să ne aşteptăm şi să spunem mersi că suntem la un festival în aer liber; îi compătimesc totuşi pe locuitorii cartierului… După ce apar cu introul The Dark Age Has Arrived pe fundal, cu figurile acoperite de corpse-paint şi într-o ţinută tipică trupelor de black, cei cinci membri Dark Funeral par a avea un singur ţel, acela de a distruge – scena, oraşul, lumea. Blastbeat-ul dement al lui Dominator (Nils Fjellström) este o constantă a întregii reprezentaţii, însoţit de screaming-ul cavernos, a nimic bun prevestitor, al lui Heljarmadr (Andreas Vingbäck). Duelul monstruos al chitarelor lui Lord Ahriman (Mikael Svanberg) şi Chaq Mol (Bo Karlsson), împreună cu gâjâitul basului lui Natt (Andreas Fröberg) te fac să apelezi la întreaga ta atenţie şi lipsă de prejudecăţi referitoare la ce înseamnă muzica pentru a face diferenţa între un zgomot alb la volum maxim şi compoziţii bine construite, cu cap, coadă şi substanţă, dublate de o capacitate tehnică remarcabilă. Rând pe rând, Atrum Regina, Stigmata, Nail Them To The Cross, Goddess of Sodomy, The Arrival of Satan’s Empire, Vobiscum Satanas şi My Funeral descriu un tăvălug extrem, atât ca expresie artistică, cât şi ca precizie a execuţiei. Sunetul curat, care pune şi mai bine în evidenţă agresivitatea plină de nuanţe a compoziţiilor, armoniile care completează linia melodică principală, grija detaliilor vin din şcoala suedeză de metal, iar întregul „pachet” (brutalitate cizelată, riff-uri ca un uragan, prezenţă scenică) fac din Dark Funeral cel mai „vandabil” produs black metal al Suediei – scuzată a-mi fi blasfemia. În mod clar, Dark Funeral nu-i nici pentru cei slabi de înger, nici pentru suflete sensibile; dacă mă gândesc bine, nici pentru cei care se înţeleg şi cu laturile mai extreme ale metal-ului, unde zic că mă încadrez şi eu. Nu-i de mirare că oamenilor de pază, deşi au văzut multe, parcă nu le vine să creadă ce se întâmplă pe scenă. Totuşi, suedezii sunt de văzut măcar o dată; îi laşi să treacă peste tine ca un tanc, contemplezi daunele şi încerci să înţelegi ceva din muzica lor, aşa nedigerabilă cum este ea. Iar la final îţi exprimi regretul că, tocmai pe tărâm românesc, nu cântă Ravena Strigoii Mortii sau Shadows over Transylvania.

Rămânem în sfera black metal true-cult, dar trecem graniţa în Norvegia pentru a face cunoştinţă cu Satyricon. La abundenţa de nume mari din black metal-ul norvegian, e greu să întocmim o ierarhie clară, dar cu siguranţă Satyricon ocupă un loc fruntaş şi pentru că a ştiut cum să experimenteze şi să inoveze într-un subgen în general conservator, care nu vede deloc cu ochi buni astfel de „derapaje”. Un bun exemplu este ultimul album, Live at the Opera, înregistrarea reprezentaţiei date în Den Norske Opera & Ballett din Oslo, alături de corul şi filarmonica Operei Naţionale, cu ocazia Festivalului de Muzică Contemporană „Ultima”. Nu avem parte de astfel de experimente de amploare la Bucureşti, ci de un concert ca la carte Satyricon, adică o altă tornadă de blastbeat-uri şi riff-uri criminale, dar ceva mai inteligibil, mai digerabil şi mai uşor de urmărit decât precedentul datorită pasajelor când ritmul devine lent, atmosferic sau contemplativ. Lipsesc machiajul alb-negru şi costumele cu ţepi (în fine, rămân câteva accesorii), norvegienii bazându-se mai puţin pe spectacolul „grafic”; altfel, întreaga blackeraie e la locul ei: Satyr (Sigurd Wongraven) urlă din toţi răruncii de te întrebi cum poate o fiinţă umană să vocalizeze aşa ceva (mai ales că-l auzi şi vorbind „normal”), Steinar „Azarak” Gundersen şi Diogo „Yogy” Bastos maltratează chitarele, Neddo (Anders Odden) hârâie în viteză basul, Anders Hunstad adaugă o vagă nuanţă de melodie şi amplifică dramatismul din spatele clapelor, iar Frost (Kjetil-Vidar Haraldstad) este în sine un spectacol – unul dintre cei mai cunoscuţi baterişti black metal, cu o forţă nimicitoare şi o precizie de metronom; mă întreb dacă setul de tobe din acest concert este legendarul Pearl ce a trecut şi pe la Enslaved, Emperor, Mayhem şi Burzum.

Muzica Satyricon este creaţia a numai doi oameni, Satyr (compozitorul principal) şi Frost, lucru suficient în studio; live însă formula este completată de cei menţionaţi mai sus, intraţi bine în rol şi integraţi în echipa de concert. Pentru că se află pentru prima dată în faţa publicului român (şi bulgar), Satyr ne promite piese din întreaga discografie şi ne îndeamnă să nu uităm de deviza festivalului: „don’t forget to headbang”. Se ţine de cuvânt – un regal black metal, între Walk the Path of Sorrow (Dark Medieval Times) şi Necrohaven sau Our World It Rumbles Tonight (Satyricon). Corul, clapele, anumite riff-uri şi alternanţa partiturii vocale fac adaugă expresivitate agresivităţii controlate şi tempoului rapid susţinut de solouri, baterie şi bas, rezultatul fiind o muzică surprinzător de complexă şi diversă, excelent redată live. Now Diabolical, Black Crow on a Tombstone, Filthgrinder, Hvite Krists Dod, The Pentagram Burns, Fuel for Hatred, K.I.N.G. şi Mother North sunt o fascinantă călătorie în lumea clar-obscură a norvegienilor, iar publicul o trăieşte efervescent – şi cu siguranţă nu uită de headbanging. La final, trebuie să dau dreptate textului citit acum ceva vreme despre Satyricon – s-or fi schimbat multe de la începuturile trupei, dar ceea ce a rămas acolo, vie şi instigatoare, este foamea. Prezentă şi în concert, această foame face show-ul captivant şi conectarea totală.

Ca un scurt epilog, în pauzele apărute după concertul Dew-Scented, pe scena secundară au luat cuvântul Tessa, Crimena, Chaos Cult şi Breathelast, în incercarea de a ţine publicul în „priză” cu sonorităţi grele, fără însă a cere atenţia necesară scenei principale. Recunosc că eu nu ajung să arunc un ochi şi înspre aceste trupe, dar fundalul sonor asigurat e clar de preferat muzicii redate în boxe. În plus, cine ştie, poate alţii au remarcat diamante neşlefuite, dar de cunoscut pe viitor.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s