Munţii Suhard

În timp ce îmi fac bagajul de trei zile în Suhard, mă întreb dacă anul acesta ne vom putea desfăşura în linişte tura de Rusalii sau vom alerga iar ca bezmeticii din calea ploii. Până una alta, constat că prima alergătură se dă vineri seara – cursa între mine şi CFR – şi numai dexteritatea taximetristului mă ajută să ajung în ultimul moment la uşa vagonului de dormit unde mă aşteaptă restul lumii. Grupul nu-i nici mic, nici mare (faţă de turele „istorice” din UT); suntem opt cu totul bine repartizaţi în corturi: Livia, Vlăduţ, Bacea, eu, Andrej, Parazitu’, Kilo şi Dan (amic adus de Bacea). Cu excepţia celui din urmă, restul am prins loc la cuşetă, aşa până în Iacobeni fiecare doarme după cât îi e de comod (eu beton, Livia deloc). Dar nu înainte de a face un mic festin cu păsat de la Livia şi socată de la Kilo. La ora 6:50, surprinzător de punctual, trenul opreşte în Iacobeni şi, încărcaţi cu rucsacii grei, o luăm înapoi pe şoseaua principală E58 ce duce la Suceava, până la bifurcaţia unde se desprinde DN18. Întrucât „rechinul” care ne-ar fi putut asigura transportul până în Pasul Rotunda s-a lăcomit la bani, am hotărât că vedem la faţa locului cum ne descurcăm. Descurcatul presupune însă parcurgerea pe asfalt a acestor 3 kilometri pe deasupra malului Bistriţei, pentru că mai toate maşinile merg spre Suceava. Abia ce ajungem la bifurcaţie şi ne dăm jos rucsacii pentru un mic dejun, că şi apare un microbuz oropsit dinspre Iacobeni, face stânga spre noi şi opreşte în staţie. Ne suim voioşi, chiar dacă acesta are cursa numai până în Botoş, iar de acolo nu poate învârti de vreo „afacere” cu noi pentru că trebuie să se întoarcă. Trecem deci printre casele frumos pictate din Ciocăneşti şi debarcăm în Botoş. Acolo punem ochii pe o maşină de teren cu benă, însă proprietarul ne spune că n-are când să ne ducă, ocupat fiind cu „măsuratul” oilor, tradiţie de Rusalii. Însă ne dă numărul de telefon al cuiva care transportă turişti în zonă (din fericire nu „rechinul” iniţial), iar acesta o trimite pe nevastă-sa cu un microbuz de opt locuri, la fix pentru noi. Ne continuăm deci drumul pe lângă Bistriţa Aurie, dincolo de Cârlibaba şi până în Pasul Rotunda, ultimii kilometri neasfaltaţi şi plini de hârtoape (DN17D). Plătim, mulţumim şi ne refugiem dincolo de „hotarul” trecătorii, la o măsuţă de lemn aflată în perimetrul Munţilor Rodnei. Acum putem mânca pe săturate, terminăm socata şi ne pregătim de traseu, în care intrăm abia la ora 10:30.

În Pasul Rotunda (1271 m) se află câteva construcţii de vacanţă, iar banda roşie urmează drumul lat care se strecoară printre ele, în sus pe panta Muntelui Corbu. După primul hei-rup, ajungem la Cabana Croitorul care practic marchează intrarea în Poiana Rotundă, o largă şi înclinată păşune alpină de care profită din plin oi, vite şi cai; iar noi profităm de primele imagini cuprinzătoare cu estul Munţilor Rodnei, din care ne surând vârfurile Roşu, Ieuţ şi Ineu, înşirate după legile circurilor glaciare. După încă o rundă de urcuş scurt şi susţinut, asezonat de întâlnirea cu primii câini de stână, ne oprim puţin lângă urmele încă vizibile ale tranşeelor din Primul Război Mondial pentru a admira şi imaginea care se deschide spre nord, cu Muntele Ţibău, Munţii Zimbroslava şi începutul Munţilor Maramureşului, respectiv spre nord-est, cu Obcina Mestecăniş. Ne reluăm drumul spre Vârful Cociorbii (1593 m), trecem de ceea ce un cioban ne indică a fi Obârşia Someşului Mare (impropriu spus, de fapt Izvorul Corbu) şi parcurgem panta domoală a Muntelui Căturii însoţiţi de cinci cai şi un tăuraş bine integraţi în mijlocul grupului nostru. În timp ce simpaticii cai găsesc un loc de păscut însorit, noi ne oprim pe un muţuţoi pentru o pauză mai lungă, tot în „umbra” semeţilor Rodnei, la mai bine de un ceas de la plecare. Ne dezlipim cu greu şi coborâm spre mica şa de la obârşia Pârâului Rusaia, însă cu foarte mari emoţii date de cel puţin zece câini stârniţi dincolo de meterezele stânei din vale. Eu iniţial am impresia că sunt singuri acolo (oile nu se văd), dar colegii de tură insistă că pe prispa stânei stă lungit un cioban nepăsător. Cu chiu cu vai, cu beţe întinse şi consacratul „ciba la oi!”, reuşim să trecem de reclama „aici se lucrează cu materiale de la Ambient” şi începem cel mai solicitant urcuş al zilei.

Deşi mai întâi am vrea să ţinem drumul de căruţă care ia pieptiş panta, hotărâm totuşi să urmăm banda roşie (acum dublată şi de un anonim punct roşu) ivită pe un copac undeva în dreapta. O luăm deci pe poteca indicată de acesta, şerpuită şi aridă, aproape interminabilă în soarele arzător. Nu ştiu cum se numeşte vârful lângă care ajungem la ora 13:30, dar acum putem vedea bine cel mai înalt punct al masivului, la un ceas distanţă. După o pauză binemeritată, câţiva paşi pe curbă de nivel şi o ultimă sforţare în sus, ne aflăm pe Vârful Omu (1932 m) cu a sa cruce prinsă în momâia de bolovani şi cu numeroase tranşee de jur împrejur. Aici, la 14:30, facem o lungă pauză de masă, protejaţi în tranşee de vânt, mai ales că soarele a fost acoperit de nori şi se simte frigul din nordul ţării. Priveliştea este demenţială, chiar dacă stâncile Ineului s-au îndepărtat în nord-vest. Banda roşie continuă spre sud-vest, subliniind linia principală a Orientalilor (dar nu şi a Suhardului) cu Vârful Suhard, apoi Munţii Bârgăului şi Munţii Bistriţei, pentru ca dincolo de ei să se lungească întinsul platou vulcanic al Călimanilor şi, spre sud, creasta stâncoasă a acestora. Spre vest, Obcina Mestecăniş apare în întregime şi i se adaugă Munţii Rarău din care, dacă ştii unde să te uiţi, se zăresc vârfurile Pietrelor Doamnei (ca două înotătoare dorsale de rechin), precum şi cetatea compactă a Munţilor Giumalău. Departe de tot, privirea iese din hotarul românesc şi întâlneşte câteva frânturi din Beskizii ucraineni.

Mai avem ceva de mers şi cerul s-a colorat a ploaie, aşa că după o oră o luăm fără chef din loc pe bandă albastră, marcaj foarte bun, recent refăcut. Ştim că avem de traversat o zonă mare de jnepeniş şi ne ia groaza că ne-ar putea prinde o răpăială prin el. Coborâm abrupt pe poteca plină de grohotiş ce ducea cândva la Cabana Pastorală Omu (demult dispărută), o ţinem apoi pe cea de culme şi începem să cotim stânga-dreapta prin marea de jepi pe deasupra văii Pârâului Runcu, însă din fericire pe o cărare bine definită. Nu avem de înotat efectiv, doar grijă unde punem piciorul; dacă nu era tăiat drum, greu ne-ar mai fi fost printre crengile arbuştilor mai înalţi decât Vlăduţ. În timp ce ne aflăm pe coasta vestică a Muntelui Runcu, vedem undeva în spate un fum gros pe unul dintre versanţii Rodnei. Pare a fi incendiu şi Bacea sună la 112 să-l anunţe, dar lipsa semnalului întrerupe convorbirea şi, după încă vreo zece minute, observăm că fumul a dispărut. Tragem concluzia că au ars ciobanii ceva la vreo stână şi sperăm să nu se fi înregistrat apelul ca alarmă falsă. Ultima pauză mai lungă o facem la ora 17, lângă stâlpul de pe Vârful Pietrele Roşii (1773 m), numit aşa probabil de la invazia de rododendroni ce-l îmbracă sau de la oxizii minereurilor din stânci. Aici trebuie să ducem muncă de lămurire cu cei mai obosiţi membri ai grupului, Dan şi Kilo, că nu avem cum să campăm pe vârf – fără apă, fără loc plat, expuşi fulgerelor şi cu un ditamai paratrăsnetul metalic între noi. Reluăm în sfârşit traseul şi, după ce analizăm posibilităţile de tabără de pe ultima movilă înierbată, Vârful Diecilor (1631 m), coborâm în Şaua Diecilor (1461 m) la ceasurile 18:30. Deşi e plin de stâne, din fericire oile nu s-au întors încă şi cei câţiva câini aflaţi la datorie ne latră alene de la distanţă. Ne asigurăm că apa din jgheaburile văzute de sus este potabilă şi ne instalăm corturile pe un platou aflat undeva mai sus de drumul lat ce străbate şaua. Aşa ştim că avem linişte şi noi, şi animalele.

După ce ne aranjăm locuinţele nocturne, întindem masa şi mâncăm cu poftă şi simţ de răspundere – doar-doar s-o mai uşura desaga. Apoi băieţii cei înalţi caută brazi în care să agaţe pungile pe care nu le putem ţine în cort de teama ursului, dar nici pe jos de grija câinilor. Între timp se lasă înserarea şi ne îndreptăm din nou privirile spre Munţii Rodnei care strălucesc înveşmântaţi într-o ceaţă subţire şi aurie, cu raze şi nori întretăindu-şi formele şi proiectându-se pe vaporii străvezii. Un peisaj feeric pe care l-am observa mai îndeaproape, chiar din şa, dar tocmai acum coboară oile şi locul e înţesat de câini; mare păcat, pot numai să-mi închipui cum arată văile scurse între Suhard şi Rodnei…

Seara se încheie cu un foc aprins de Kilo şi Vlăduţ, bine tăinuit în tranşee; înfriguraţi şi obosiţi, ne strângem cu toţii la o vorbă şi-o ţigară (mai puţin Bacea care deja sforăie la mine în cort). Ne culcăm pe la ora 23 şi, cel puţin prima jumătate a nopţii, dormim tun. A doua jumătate… ei bine, se termină cu ţignalul dat de Bacea care ţine să ne informeze pe toţi cât de frumoasă e depresiunea. Eu încerc să-mi dau seama cât de frumoasă e depresia mea când văd că nu-i nici 6 ceasul. O bombănim cu toţii şi încercăm să mai adormim o oră până la deşteptarea oficială. Am vrea să plecăm la 9, dar lucrurile se prelungesc cu încă un ceas şi mă întreb cum se face că, dacă acum câţiva ani, era nevoie de o oră şi jumătate pentru a fi gata în condiţii de cort, acum ne ia dublu…

Ţinem în continuare banda albastră ce parcurge prin pădure Muntele Rotunda şi Obcina Diecilor (cu rol de cumpănă a apelor între cele două Diace), pentru ca după jumătate de oră de pantă uşor ascendentă să ieşim lângă Lacul Icoana, strâns între lizieră, valea Pârâului Silvestru şi Vârful Icoana (1593 m). După altă jumătate de oră în care alternăm urcuşul lin şi curba de nivel până după Vârful Şveiţaria (1562 m), ne oprim pentru o gustare frugală, lângă un gard parcă neîntrerupt ce delimitează domeniile de păşunat. Urmează o succesiune de urcuşuri şi coborâşuri scurte pe drumul lat ce ţine cât de cât linia culmii, iar din când în când trebuie să trecem de gardul mai sus menţionat – ba pe deasupra, ba pe dedesubt, după cum ne pricepem, până pe Vârful Bâtca Târşului (1548 m). De aici coborâm molcom pe deasupra Cabanei Pastorale Recele până într-o mică şa de unde se văd turlele Schitului Sfânta Cruce. Este ora 12:30 şi, deşi norii încep să se adune, eu, Livia şi Kilo vrem să coborâm până la schit să-l vedem de aproape. Ceilalţi protestează, dar argumentul e că nu ştim când şi dacă mai ajungem pe-aici. Coborâm deci până la micul schit din lemn pe care acum îl găsim supraaglomerat de mirenii care au urcat din Ciocăneşti de Rusalii şi de zi de hram. Nu poposim mult, chiar dacă suntem invitaţi să rămânem la praznicul de după slujbă şi, după jumătate de oră (timp în care îi trage şi o răpăială scurtă, dar în forţă), suntem înapoi sus în şa. Ne luăm rucsacii în spate şi pornim din nou, cu toţii, la drum, mânaţi de stropii rău vestitori ai unei noi ploi.

Grăbim pasul pe curba de nivel ce trece pe sub Vârful Fărăoane (1715 m), ocolit prin est, coborâm la un mic izvor şi-i dăm din nou în sus, ceva mai abrupt, pe Plaiul Suhardului. Aici avem de-a face cu un gard ale cărui bârne orizontale se dau la o parte, aşa că nu mai trebuie să ne cocoţăm încă o dată înainte de a începe coborârea pe deasupra văii Pârâului Clemenţii. În punctul cel mai de jos se află un alt izvor, adunat de un jgheab din lemn, unde sunt opriţi la popas şi doi motociclişti de off-road. Cât timp Bacea îşi umple sticla, stăm puţin de vorbă şi aflăm că-s suceveni de-ai locului şi fac recunoaştere de traseu pentru nişte olandezi care vor să se dea cu motorul pe frumoasele culmi ale Suhardului. În timpul scurtei discuţii, nu putem să nu observăm printr-un scurt tur de orizont că plouă aproape peste tot mai puţin peste noi nu, ceea ce înseamnă că sunt slabe şanse să fim scutiţi până la capăt. Mai ales Vârful Ouşoru, sub care vrem să înnoptăm, este înecat în ploaie… Continuăm printr-un urcuş lejer pe terenul mlăştinos al Muntelui Tarniţa (1542 m), apoi intrăm în pădurea rară şi coborâm uşor. Este ora 14:30 când ne oprim pentru masă pe versantul cu buturugi, iar după ce ne reluăm marşul trebuie observăm că stropii mari ni-l stopează chiar când dăm să ieşim din codru. Aşa că iar staţionăm, căci păşunea alpină din faţa noastră este asaltată de ploaie şi nici depărtările nu arată prea bine.

Abia la ora 16 începem să ne mişcăm, dar nu pentru că ar fi stat ploaia, ci tocmai pentru că ne dăm seama că n-are de gând să stea. Aşa că urcăm pe Vârful Iacob (1322 m) de unde observăm că şi spre Vatra Dornei lucrurile arată la fel de înceţoşate, apoi ne ferim de câinii apăruţi de nicăieri ce preced o turmă mare de oi. Reuşim să trecem şi coborâm în şaua largă a Adăpostului Pastoral Romega, de lângă obârşia Pârâului Coşna. Aici hotărâm să mai stăm o vreme sub acoperişul cotrogului pentru cai, doar-doar s-o mai potoli ploaia şi, în timp ce admirăm superbele exemplare cabaline, mari cât casa, apare baciul de la stână şi ne cheamă înăuntru. Ne codim puţin, dar cedăm repede pentru că, de ce să nu recunoaştem, abia aşteptăm o astfel de propunere. Băgaţi la loc uscat şi încălzit, cu urdă proaspătă pe masă, ne este dintr-o dată mult mai bine. Aflăm că stâna este chiar a ciobanului care ne-a invitat în ea, nea Doru, şi conversaţia se leagă repede pentru că nu mai contenim cu întrebările şi poveştile. Refuzăm totuşi propunerea de a dormi acolo, mai ales că cei mai mulţi, destul de uzi, sunt decişi să abandonăm planul iniţial şi să coborâm din seara asta de pe munte. Nu refuzăm însă laptele proaspăt muls, ba chiar cerem la pachet, alături de urdă. Cum ploaia se opreşte şi cerul se înseninează brusc, petrecem o vreme pe prispa stânei, de unde vedem cum câinii aleargă o căprioară în josul pajiştii, dar se lasă repede păgubaşi la aşa viteză. Tot aici ne jucăm cu ghemotocul de blană de două luni, un pui de ciobănesc care probabil că la anul pe vremea asta ne-ar sfâşia, apoi ne îndreptăm atenţia spre mielul de numai trei zile ţinut la căldurică în culcuşul ciobanilor. Mai facem câteva fotografii de final şi ne vedem de drum, fiind trecut deja de ora 18. În mod normal n-am mai fi continuat prea mult, întrucât voiam să campăm între Muntele Livada (1463 m) şi Vârful Ouşoru (1639 m), pentru ca mâine să-l urcăm pe acesta din urmă. Însă, după cum am zis, cei mai mulţi vor să coborâm în Vatra Dornei şi să ne aruncăm hainele ude în vreo pensiune.

Reluăm deci drumul pe lângă Muntele Livada, pe pante descendente abrupte şi înnoroiate, până ajungem, după aproape un ceas, la stâna de la Şesu Muntelui (1226 m). Între timp, cu ajutorul Osmozei care e cazată în Dorna Arini, Vlăduţ a rezervat camere la o pensiune din cartierul Roşu (la periferia Vetrei Dornei), aşa că schimbăm planul iniţial de a coborî pe Culmea Runcului (aceeaşi bandă albastră) şi o luăm pe drumul mai scurt şi mai abrupt marcat cu cruce albastră, ce parcurge Dealul Ursenilor peste Jgheabul Doamnei şi pe lângă Pârâul Doceni, până jos în Dorna Candrenilor. Cum norii au lăsat loc soarelui, peisajul antropizat este superb în lumina după-amiezii târzii, un motiv în plus să-mi pară rău că nu punem şi în noaptea asta cortul şi că mâine nu vom urca, dis de dimineaţă, pe Ouşor. Ajungem la baza muntelui, pe lângă cimitirul şi biserica din sat, la ora 19 şi aşteptăm două taxiuri care să ne ducă la Pensiunea Angela. Acesta este un moment foarte „bun” pentru a constata că am pierdut telefonul mobil pe care-l iau cu mine pe munte; nu plâng atât după el, căci e un jaf de mobil, dar în seara asta şi mâine chiar am nevoie de el.

Ne luăm în primire camerele curate, ne bucurăm de duş fierbinte şi haine uscate, îl doftoricim un pic pe Parazitu’ cu ale sale bătături dureroase şi ne orientăm către restaurantul recomandat de gazdă – Casa Bucovineană. Ne răsfăţăm cu bucate tradiţionale, între care tocana de berbec, ciorba rădăuţeană sau cea de sfeclă, hribii cu usturoi şi tocineii din cartofi sunt vedetele mesei, plus afinata tare şi ţuica. Porţiile mari cum şade bine moldoveanului, excesul de smântână, unsoare şi afumătură ne fac să nu ne pară rău că poalele-n brâu lipsesc din bucătăria serii. Cu stomacurile-n gât, mai mult rostogolindu-ne decât mergând, ne îndreptăm spre pensiune şi ne prăvălim în aşternuturi.

Ziua de luni, cu excepţia faptului că dorm pe săturate până pe la 9, este mai degrabă ratată – adică ioc munte sau vizite culturale. Ce-i drept, ne lungim cu micul dejun şi plecatul de la pensiune spre gara Vatra Dornei Băi, unde pritocim variantele de bilete. Până la urmă, aproape toată lumea optează pentru un regio până în Suceava şi un inter-regio de noapte de acolo la Bucureşti, dar fără loc la cuşetă. Eu şi Kilo vrem să prindem varianta de zi din Suceava şi ne jucăm cărţile pe un alt inter-regio care ajunge în Suceava cu patru minute înainte de plecarea celuilalt, iar punctualitatea CFR-ului e în măsură să ne dea emoţii. Eu aş fi luat şi un autobuz, dar cum nu ştiu mersul acestora ajung în autogară la zece minute după plecarea celui convenabil. Cu biletele luate, ne aşezăm la terasa Hotelului Maestro unde ne aşteaptă Osmoza cu fetiţa ei. Aici comandăm câte ceva cu promisiunea că se găteşte repede, iar eu dau o fugă până pe strada pietonală de lângă gară pentru a-mi înlocui cartela cu număr de telefon şi, dacă tot sunt acolo, cumpăr şi un mobil. Aşa reintru în rândul lumii.

Când încep să mă lamentez că mai e puţin până la tren şi mâncarea nu mai vine, Osmoza ne întreabă la cât trebuie să fim în Suceava şi ne spune că ne lasă ea în drumul spre Botoşani. Mă asigură că nu-i niciun deranj şi ocolul minim, iar de plecat plecăm după ce ne terminăm masa. Aşa că alerg înapoi în gară să anulez biletele pentru primul tren şi să recuperez o parte din bani; cred că am înnebunit-o pe biata casieriţă. Cu prânzul luat acum în linişte, ne luăm la revedere de la ceilalţi şi ne urcăm în maşinuţa Osmozei pentru un drum ce se preconizează liniştit printre dealurile pitoreşti ale Bucovinei, dar se transformă într-o cursă contra-cronometru de la Gura Humorului încolo, când constatăm nu numai că-i aglomerat şi se apropie ora plecării trenului, dar nici nu ştim exact cum se ajunge la gară. Cu ajutorul hărţilor şi indicaţiilor unui coleg sucevean al Osmozei, aceasta ne depune la gară cu câteva minute înainte de plecarea trenului, fapt pentru care nici nu ştiu cum să-i mulţumesc. În cazul meu cel puţin e închiderea cercului prin care am început tura vineri seara. Nici nu mai apucăm să cumpărăm apă pentru drum, aşa că Kilo coboară în fugă în Paşcani, după ce-i confirmă controlorul că are două minute la dispoziţie. Culmea ar fi să nu apuce să se urce înapoi în tren – cam ca-n filmele cu proşti. Din fericire asta nu se întâmplă şi avem parte de o călătorie fără alte incidente sau întârzieri până în Bucureşti, iar eu afirm cu mândrie că din cele şapte ore de drum apuc să dorm cea mai mare parte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s