Alpinism hivernal pentru începători

Aflu la timp de iniţiativa Asociaţiei Montane Carpaţi de a organiza o tură de alpinism hivernal pentru începători şi, spre norocul meu, sunt acceptată. Plătesc suma mai degrabă modică pentru participare, mă asigur că am echipamentul minim necesar, găsesc loc într-o maşină de Bucureşti şi rezerv cazare la Vila Frida din Buşteni. Sâmbătă dimineaţă mă prezint la locul de întâlnire din Piaţa Victoriei, iar debarcarea finală are loc lângă telecabină, unde ne aşteaptă dom’ profesor – Ciprian Lolu de la Salvamont Zărneşti, de asemenea monitor de schi şi ghid montan; tot el e fost cel care a ţinut atelierul de alpinism hivernal de la Curmătura, la care am participat acum câţiva ani. La o însorită oră 10, în formulă completă şi rucsacii doldora de chestii pe care abia de ştim să le folosim, pornim în pas vioi pe triunghi albastru pe Drumul Urlătorilor.

Nu urcăm prea mult timp (sub jumătate de oră), trecem de cantonul numit La Grătar şi îi urmăm pe Ciprian şi Doru (cel care a propus traseul de azi) pe Valea Seacă dintre Clăi; cum anume aş identifica intrarea pe vale nu pot spune nici să vreau, mai ales că nu are un semn distinctiv cum ar fi podeţul de lemn şi ditamai stânca precum Valea Comorilor. Tot ce-mi amintesc este o vegetaţie deasă pe sub care înaintăm repede şi cu spor, călcând pe stânci dispuse aproape ca nişte trepte. Ne oprim cu toţii după un sfert de ceas când ajungem la prima săritoare mai mare, ne punem echipamentul de căţărare şi facem echipe de câte doi la coardă; colţarii şi pioleţii rămân cuminţi la locul lor, întrucât stânca e curată şi uscată şi începem să ne întrebăm dacă acel „hivernal” din titlu se va justifica până la final. După ce escaladează tot grupul săritoarea, Ciprian ne ceartă aspru – pe bună dreptate – pe cei care nu (mai) ştim nodurile simple şi ne pune să le recapitulăm la modul practic.

Ne dezlegăm din corzi şi continuăm cu altă bună bucată din vale complet lipsită de zăpadă până când, în sfârşit, dăm de primele petice de omăt greu şi murdar. Încă nu se impun colţarii, căci bocancii de iarnă sapă urme adânci în zăpadă, însă creştem atenţia pentru a nu rupe „podurile” ce se topesc încet pe deasupra rimayelor şi pentru a trece cu bine de încă două săritori, la cea din urmă cu ajutorul corzii care face mai uşoară depăşirea peretelui spălat din stânga. Cum însă peticele încep să se unească iar panta să crească, punem până la urmă colţarii şi scoatem pioleţii din dotare; recapitulăm modurile de utilizare a pioletului şi cele mai uzuale metode de urcare şi-i dăm din nou la deal. Problemele încep când apare din nou stânca dezgolită şi, acum, umedă; de fapt, eu am probleme în a urca, cu colţari cu tot, o nouă săritoare la care nu reuşesc să găsesc prize şi, ruşine, sunt singura care are nevoie de coardă. Restul drumului până în Şaua dintre Clăi (1825 m) decurge lin şi lipsit de incidente, întrerupt doar de o lecţie despre amaraje în zăpadă şi de experimentarea urcuşului pe zăpadă asiguraţi în pereche. Ratăm cele două „ferestre” de renume de pe vale, precum şi alte delicii stâncoase, totul fiind îngropat sub neaua murdară şi udă.

În şa ajungem fără colţari pentru că ultima bucată iese complet de sub zăpadă şi devine o pantă ierboasă abruptă, pe care şerpuieşte poteca ruptă în pământ şi stânci. Este ora 16:30 şi facem o pauză ceva mai lungă în care mâncăm sau admirăm imaginea îndepărtată a Buştenilor sau a Munţilor Baiului; la un moment dat ne echipăm de ploaie, ameninţaţi de cei câţiva stropi răzleţi, dar până la urmă se dovedeşte a fi o alarmă falsă: după-amiaza rămâne la fel de frumoasă şi uscată ca întreaga zi, un adevărat noroc dacă ţinem cont de prognoză. Din cauza aceloraşi stropi, plus ora cam înaintată, nu mai urcăm pe Claia Mare, ceea ce ar însemna cel puţin o oră dus-întors la aşa grup numeros; păcat, dar asta e, ne adaptăm realităţii din teren.

Din şa facem dreapta pe Brâul lui Răducu (sau Brâul Mare al Jepilor), coborâm puţin pe versantul abrupt şi pământos, apoi ţinem o relativă curbă de nivel pe sub stâncile semeţe ale Clăiţei şi Crestei cu Zâmbri, în timp ce poteca alternează între serpentine printre smocuri mari de iarbă pline de irişi sălbatici, drum larg şi solid, fâşii abia întrezărite şi rupturi povârnite unde dispare de tot. Deşi nu mai avem de-a face cu săritori, trebuie să fim foarte atenţi la acest brâu deseori parşiv şi expus, aşa cum merge el pe deasupra hăului; în plus, trebuie să traversăm pe rând firul înzăpezit al Comorilor Clăii, Comorilor de Mijloc şi Comorilor Brânei, deci încă ceva ce ne solicită atenţia, mai ales că oboseala începe să-şi spună cuvântul.

Cam la un ceas după ce ne-am reluat drumul, coborârea ne poartă pe Valea Urlătorii Mici, plină de zăpadă în partea sa superioară, aşa că ne ajutam din nou de piolet, chiar dacă nu ne mai punem colţarii. Ultima „încercare” a serii o reprezintă rapelul unei săritori descoperite pentru ca mai târziu, când zăpada dispare aproape complet, să părăsim firul văii pe o mica brână spre dreapta; ceva mai jos s-ar afla o altă săritoare şi nu avem timp să mai punem de un rapel, aşa că ne reorientăm spre poteca Schiel ce coboară dinspre Piatra Arsă. Astfel se face că întâlnim din nou triunghiul albastru părăsit de dimineaţă şi urmăm drumul Jepilor Mari până înapoi în Buşteni.

Obosiţi şi flămânzi, la ora 19:30 ne refugiem în terasa unui restaurant de lângă telecabină; mâncarea nu-i cine ştie ce, dar măcar ne bucurăm de un pahar de vorbă înainte de a ne retrage spre locurile de cazare. La Vila Frida ne aşteaptă proprietara, o femeie foarte de treabă şi amabilă care ne dă în primire camerele. Suntem cu toţii destul de rupţi şi ştim că mâine avem din nou de tras, aşa că profităm de apa fierbinte şi aşternuturile curate pentru un somn odihnitor.

Duminică dimineaţă ne întâlnim la ora 9 la Căminul Alpin şi pornim pe triunghiul roşu ce urcă prin pădure Plaiul Munticelului. La primul indicator ce ne îndrumă să urmăm marcajul spre dreapta, noi îl părăsim neascultători şi continuăm înainte, pe o potecă destul de bine bătută. Şi această potecă va vira ceva mai târziu tot la dreapta, pe deasupra versantului stâng al Văii Albe. Drumul urcă constant şi ne scoate, după ramificaţia spre Valea Albă şi un ceas şi jumătate de mers, la binevenitul izvor răcoros de după Adăpătoarea Urşilor. De aici panta creşte, iar poteca o străbate în serpentine strâmte şi susţinute. Din fericire, cărarea este destul de clară şi, când se deschide într-un luminiş în faţă ne apar semeţe Peretele Vulturilor şi Ţancul Mic ştim că nu mai poate fi mult. Într-adevăr, depăşim o văioagă străjuită de un bolovan plin de prize şi în scurt timp dăm de Valea Coştilei; ca să vezi ce înseamnă orientarea văilor – aceasta, deşi mult mai largă decât Seaca dintre Clăi, e plină doldora de o zăpadă atotacoperitoare. O traversăm şi, la ora 11:30 ne oprim în faţa Refugiului Coştila (1690 m), sub stânca inaccesibilă nouă a Ţancului Ascuţit.

Deşi planul iniţial era să parcurgem Valea Gălbinele (urcare pe firul principal, coborâre pe cel secundar), Ciprian îl schimbă ad-hoc, inspirat de condiţiile găsite în Valea Coştilei. Aşa că ne odihnim puţin în faţa refugiului şi ne uscăm la soarele cald, apoi ne punem colţarii, scoatem pioleţii şi ne legăm câte doi sau trei în coardă pentru o urcare asigurată pe zăpada în pantă. Ne oprim lângă şaua prin care se trece în dreapta spre Valea Gălbinele şi recapitulăm tehnicile de urcare, coborâre, traversare, amaraj şi lansare în zăpadă. După expunere, explicaţii suplimentare şi câteva exerciţii de acomodare, trecem la proba practică încununată de un urcuş susţinut până în locul unde valea devine abruptă şi virează spre stânga; de acolo facem amaraje, lansări şi opriri în piolet până la refugiu, toate sub îndrumarea şi verificarea atentă a lui Ciprian şi Doru. Pare puţin, dar petrecem destul timp în zăpada înclinată (mai bine de patru ore) şi începem să simţim cum ni se strecoară cârcei în gambe.

După altă odihnă scurtă, extrem de binevenită, coborâm la ora 16:30 sub refugiu, unde un mic colţ cu platformă, ieşit de sub Ţancul ascuţit, e numai bun pentru exersarea rapelului. Ciprian face o asigurare trainică ce implică doi brazi solizi şi apoi ne „împinge” la vale. Nu apucăm să facem decât două coborâri, una pe faţa relativ verticală a stâncii, una pe un colţ surplombat, mai ales cea din urmă lăsată cu mari emoţii. La finalul ceasurilor 18 suntem obosiţi, iar eu simt cum îmi tremură braţele; nici nu vreau să ştiu ce febră musculară voi avea mâine, sper numai să mă pot urca pe bicicletă. Drumul de întoarcere este cel pe care am urcat şi, după o oră şi jumătate, revenim în Buşteni frânţi, dar mulţumiţi şi încântaţi de norocul avut cu vremea. Ne relaxăm puţin la Casa Magică, unde mâncarea e tare bună şi ieftină, apoi ne vedem fiecare de drumul lui spre casă.

E loc de concluzii? Poate ceea ce spunea în alt context Ciprian: dacă măcar un om care participă la astfel de acţiuni rămâne cu ceva despre cum se merge pe munte în siguranţă, mai ales când e vorba de trecerea de la turistic la alpinism, e un câştig. De aceea salut iniţiativele AMC de a se implica şi într-un alt gen de educaţie montană. Există însă riscul ca cineva – care face astfel primii paşi şi observă cât de uşoare pot fi lucrurile sub îndrumarea experţilor – să se considere şi pe el un absolvent expert? Nu cred deloc că ar fi cazul participanţilor din tura aceasta, dar sper să nu se aplice nici în alte situaţii.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s