Munţii Vrancei

Joi dimineaţa deja mă gândeam că în weekendul prelungit de 1 mai stau frumuşel acasă, dorm pe săturate, lucrez la nişte poze şi poate ies la o alergare. Eram complet în pom cu orice alte planuri, abia revenită de la Hamburg, cu bărbatul plecat în Athos, cu potăile în vacanţă la mama, cu amicii trubaduri gata să asalteze Ţibleşul şi cu lipsă de alternative montane, la care se adaugă prognoza pesimistă. Însă tocmai această prognoză îi îndeamnă pe trubaduri să reconfigureze traseul spre Munţii Vrancei, ceea ce mă determină să mă înscriu la tură. N-ar fi locuri în cele două maşini gata de drum, dar Monica îmi scrie că Creţu’ nu mai vine (nu ştiu dacă nu cumva din cauza transformării Ţibleşului în Vrancei) şi am loc în maşina lor, aşa că dau iama în Carrefour pentru niscaiva conserve şi fac cât pot de repede bagajul. Vineri dimineaţa mă preiau din faţa blocului Ana şi Monica, iar puţin mai încolo completăm echipajul cu Claudia şi Octavian. Pornim spre Buzău şi Focşani, unde ne întâlnim la o benzinărie cu ocupanţii celeilalte maşini – Parazitu’, Livia, Vlăduţ, Magda şi Andrej – apoi îi dăm prin hârtoape până în Tulnici. De acolo o luăm pe un drum secundar ce duce până la capătul satului Coza, după ce trece peste două punţi late din lemn, uşor instabile şi care nu prea inspiră încredere. Detalii mai multe nu am, întrucât dorm cu spor şi folos în soarele abia mijit, şi numai în Coza (480 m) mă dezmeticesc pe de-a-ntregul.

După ce şoferii iscusiţi parchează cât mai ferit maşinile, luăm un mic dejun târziu şi ne echipăm de drum. Avem cu noi doar rucsaci de-o zi, întrucât ne vom întoarce aici seara şi vom căuta fie cazare (slabe şanse), fie loc de cort. Pe la ora 11 începem să ne urnim în amonte pe malul Pârâului Coza, pe banda roşie proaspăt remarcată ce însoţeşte un forestier grav avariat, tivit cu numeroşi pomi în floare. Avem de trecut de câteva ori pârâul, dar găsim de fiecare dată podeţe sau bolovani bine potriviţi pentru a nu fi nevoie să ne descălţăm. Urcăm încet pe la baza coastelor rupte ale Masivului Coza, pe sub povârnişuri ce dezvăluie straturile geologice al solului, fie în fâşii oblice de culori şi consistenţe diferite, fie în paralele orizontale policrome cu „V”-uri întoarse. După ce lăsăm în urmă o căsuţă albă, cocoţată sus de tot între flori şi verdeaţă, poteca se îngustează şi se surpă deasupra pârâului, iar la capătul ei avem din nou de traversat apa, de data aceasta pe două trunchiuri subţiri de copaci. Nu toată lumea apreciază podul improvizat, iar dacă unii se folosesc de beţele de trekking, alţii preferă ajutorul şezutului pe podeţ. Urmează un scurt urcuş pe iarbă, pentru ca apoi să ajungem din nou deasupra apei, tot pe o potecă, dar mai puţin sfărâmicioasă datorită stâncilor în care a fost săpată – locul numit Strâmtura Coza (550 m). De acum părăsim pârâul şi o luăm în sus, într-un urcuş pieptiş pe ceva care pare să fi fost cândva un drum de căruţă. Între timp s-a surpat destul de mult şi a lăsat vederii un profil de şisturi şi marne dispuse asemeni pietrei cubice, ale cărei bucăţi sunt lipite cu lut. Sus cărarea redevine orizontală prin pădurea rară de foioase şi ne scoate într-un luminiş larg, numai bun de odihnă.

Ne reluăm drumul care începe să urce cu un pic de spor, cu vedere spre apa Pârâului Dumbrăvanu lăsată undeva jos şi, la aproape două ore de la plecare, ieşim dintre arbori lângă o fostă gospodărie de vară, cu pereţii tencuiţi în albastru spălăcit şi gardul dărăpănat. Puţin mai sus de ea, sub un pom numai floare, se află o mică sursă de apă, însă aceasta nu prea ne inspiră încredere. De aici începe cu adevărat urcuşul, mai întâi prin şaua de deasupra Gropii cu Pini (intersecţie cu un forestier ce duce în Hăulişca), apoi prin pădurea ce acoperă coasta Dealului Zmeuriş. Golul alpin ne întâmpină cu stâna din La Cârnituri, pe care o traversăm prin mijloc, exact ca la număratul oilor, apoi continuăm să urcăm ceva mai lin spre locul numit La Uluce şi Şaua Geamăna (1496 m); din păcate, nu ajungem până pe Vârful Cristianu (1629 m), cel mai înalt al Cozei. Cam acesta este locul unde decidem să punem punct traseului, din cauza orei înaintate – 16:30. Căutăm un vârf mai proeminent şi perfect anonim din Golul Coza, imediat după nişte colţi stâncoşi, unde ne găsim adăpost împotriva vântului şi loc de belvedere asupra Depresiunii Vrancei, delimitată de Măgura Odobeşti. Aici mâncăm şi ne odihnim, în timp ce profităm de vremea mult mai bună decât am fi sperat şi scrutăm orizontul delimitat de curbe line, păduri, plaiuri şi multă verdeaţă, deasupra pestriţelor aşezări omeneşti.

Drumul de întoarcere este acelaşi, fără variaţii în ceea ce priveşte traversatul apei, iar la ora 18:30, după un total de şapte ceasuri şi jumătate de traseu leneş, revenim la maşini şi ne pregătim de căutarea locului de înnoptare. După încercarea nereuşită de la tabăra Gălăciuc (unde suntem descurajaţi de muzica ascunsă parşiv după un colţ), încercăm la una din pensiunile de la Cascada Putnei. Evident că şi acestea sunt pline până la refuz de 1 mai (spre marele regret al Monicăi), iar primul camping de acolo ne întâmpină cu aceleaşi sonorităţi demoralizatoare. Abia la campingul de deasupra cascadei găsim refugiu, după un „nu” vehement adresat de gazdă muzicii în aer liber. Perfect pentru noi şi, la lăsarea întunericului, ne apucăm să montăm corturile. Apoi ne spălăm la izvorul rece şi ne întindem la o cină presărată cu multe bancuri dacă nu porcoase, măcar dezgustătoare. Apoi somn de voie, în sacii calzi şi în zgomotul a toate acoperitor al Pârâului Putna.

Dimineaţa, deşi ne trezim devreme, ne urnim extrem de greu. Nici acum nu-mi este foarte clar de ce abia la ora 10:30 suntem la intrarea în Cheile Tişiţei, aflate la câteva minute de mers cu maşina de la campingul în care am înnoptat. Parcăm bolizii, plătim biletele de intrare (3 lei) în rezervaţia ce are ca scop protejarea habitatului şi reproducerii carnivorelor mari (urşi, lupi, râşi) şi pornim pe traseul aglomerat, marcat cu triunghi roşu ce însoţeşte Pârâul Tişiţa prin cheile pe care aceste le sapă în rocile Muntelui Tisaru. După multiple depăşiri ale tălpilor netede de adidas şi după câteva opriri la locurile amenajate cu informaţii despre locuitorii colţoşi ai acestor locuri, ne adâncim în chei pe poteci înguste ce terasează stânca, pe coborâri alunecoase spre apă şi pe podeţe care se balansează la fiecare pas. Aproape că nu-ţi vine să crezi că aici a funcţionat la începutul secolului al XX-lea o cale ferată forestieră, atât de accidentat este terenul şi de atotstăpânitoare apa; doar câteva poduri de beton trădează fosta exploatare silvică. Diferenţa de nivel cu care avem de-a face este aproape nesemnificativă, dar traseul este extrem de pitoresc cu această diversitate a cărării, cu stâncile care strâng sau dau frâu liber apei, cu podeţele şi potecile săpate în piatră, cu locul larg deschis pentru fostul canton de la Altarul Tişiţei, cu cele două „porţi” arcuite, lăsate cândva în urmă de explozivi bine plasaţi.

După două ceasuri şi jumătate de mers, trebuie să trecem Tişiţa pentru a intra în tunelul cimentat, acum pe jumătate prăbuşit, de la finalul drumului forestier. Avem cu toţii frontalele cu noi, dar cum tocmai începe să plouă aşa cum ne-a ameninţat prognoza, nimeni nu mai are chef să traverseze (prin sau peste apă) cu excepţia lui Octavian. Nu avem de ales decât să ne întoarcem pe drumul deja parcurs, deşi tare mi-ar fi plăcut să văd cum se prezintă cheile dincolo de tunel, adică de acolo de unde ar începe adevărata lor sălbăticie. Însă facem cale întoarsă cu toţii, ne oprim pentru o masa scurtă într-una din acele „porţi” artificiale şi pentru chemări ale naturii la fostul canton silvic numit La Pândar, apoi ne vedem de drum spre maşini. La un moment dat însă îi văd în faţa mea pe toţi opriţi la marginea malului povârnit şi mă întreb la ce s-or fi strâns aşa, ca la urs. Ei bine… la urs. Sau mai exact la o ursoaică aflată pe versantul opus, mult deasupra apei, care scurmă pe sub frunze alături de cele trei ghemotoace de blană numite ursuleţi. E clar că ursoaica ne-a văzut, dar ştie că ne despart o apă şi doi versanţi şi că nu suntem o ameninţare pentru pufoşeniile pe care pe care le apără. Micuţa familie este absolut adorabilă şi mă uimeşte şansa de a o privi atât de aproape, dar dintr-o poziţie destul de sigură şi pentru noi şi pentru ea. Pe de altă parte, în acest habitat protejat am bănuiala că poteca e amenajată pe malul opus bârlogurilor; în plus doar urşi avem şansă să vedem, în timp ce lupii şi mai ales râşii sunt cvasi-invizibili, cele două sălbăticiuni fiind renumite pentru că evită contactul cu oamenii.

La ora 15:30 suntem înapoi la maşini şi pornim spre Soveja, unde Monica a rezervat de dimineaţa o pensiune, cu menţiunea clară că vom ajunge pe seară şi că toată ziua suntem pe munte. Plecăm spre Lepşa, despărţită de Soveja prin aproximativ 15 kilometri de drum naţional – simplu, nu? Nu. Suntem deja pe acesta când lucrurile încep să arate extrem de surpate, un indicator ne anunţă că drumul este închis, iar cele două maşini localnice cu care ne intersectăm ne confirmă acest lucru. Poate ca Subarul Parazitului ar face faţă, dar Citroenul de serviciu al Anei, cu tot cu suspensiile lui şmechere şi garda înălţată, e carne de tun pentru aşa teren accidentat. Andrej sugerează să lăsăm baltă Soveja şi să căutăm cazare în zonă, dar noi insistăm că nu se face aşa ceva dacă am rezervat. Nu avem ca opţiune decât drumul ocolitor prin Câmpuri, adică vreo 70 de kilometri de serpentine, drumuri surpate şi poduri dărâmate de viitură. La un moment dat, Ana se resimte de la atâtea curbe, aşa că la volan trece Andrej pentru ultima parte a drumului. În Soveja sunăm la gazdă pentru a identifica anume adresa din Dragosloveni, însă aflăm cu stupoare că proprietarii, după ce nu ne-au putut suna din lipsă de semnal, au dat locurile altor turişti. Suntem, deci, în pom. Din fericire, aceleaşi gazde – poate de ruşine, poate de teama unei reclamaţii – vorbesc cu o cunoştinţă din Soveja să ne cazeze la ea. Din câte ne prindem când ajungem la noul sălaş pentru noapte, acesta nu este deloc pensiune, ci casa mare a cuiva care nu foloseşte toate camerele. Aşa că suntem repartizaţi rapid în cinci dormitoare, alături de fiul (adolescent cu creastă dependent de computer) al gospodinei-şefe.

Nu facem mofturi, mai ales că totul e curat şi avem suficient loc în bucătărie pentru o cină îndestulătoare. Doar apa caldă nu ajunge pentru toţi, aşa că unii lasă mult aşteptatul duş pentru dimineaţă. Nici faptul că avem o singură toaletă la dispoziţie nu ne încântă, dar ne descurcăm cumva; ne întrebăm însă cum să faci ditamai casa, chiar şi pentru propria familie, cu o singură căcăstoare la cinci dormitoare?! În fine, probleme existenţiale… Urmează altă seară cu mult alcool şi chiar şi mai multe glume proaste, intersectate de dezbateri uimitor de serioase şi presărate cu înjurături. Iniţial ne abţinem pentru a nu-l „corupe” pe junele gazdei, dar în curând ne dăm seama că acesta e complet absorbit de jocul de pe calculator şi de sticla de cola. Of, generaţia tânără…

Duminică părăsim casa transformată ad-hoc în pensiune destul de devreme, în timp ce gazda stă în poartă, nerăbdătoare să ne vadă plecaţi. O luăm cu toţii spre fosta staţiune Soveja, acum transformată într-un decor numai bun pentru filmele de groază cu localităţi părăsite. Frumoasele vile din trecut sunt vai de steaua lor, roase de vreme sau avariate de furtuni care au pus la pământ arbori falnici, smulşi din rădăcini. La capătul aleii se află un centru de formare Salvamont, destul de nou şi bine îngrijit, iar în rest ne mai atrag atenţia doar o căsuţă care mai respiră un pic de viaţă şi restaurantul Intim, abia deschis la început de sezon; restul e mort şi-ngropat. Oprim la terasa restaurantului şi profităm de preţurile foarte mici, apoi ne vedem de drum. De altfel, în parcarea din Soveja ne şi despărţim, pentru că în timp ce gaşca din maşina lui Parazitu’ vrea să se mai plimbe pe şoselele patriei, Ana e cam stresată de drumul plin de dobitoci pe care trebuie să ne întoarcem; plus că ar trebui să spele maşina cu care mâine se prezintă la serviciu, iar eu sunt în asentimentul ei de a reveni mai repede acasă dacă tot nu rămân undeva la munte.

Când intru în casă la o nebănuită oră 17, mă gândesc că acesta este cel mai lipsit de aventuri 1 mai din ultimii ani. Ce-i drept, vremea proastă care a început sâmbătă după-amiază cam în toată ţara a împiedicat punerea în practică a planurilor mai măreţe. În plus, Munţii Vrancei reprezintă un loc în care am foarte rar ocazia de a ajunge şi ascund nişte locuri ascunse, rar cunoscute de cei care preferă stânca şi înălţimile, dar nespus de fermecătoare. Iar întâlnirea cu familia ursidă rămâne de pus în ramă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s