Hamburg Ziua 5

Există un oraş în nordul Germaniei cu nume, deşi germanizat între timp, cât se poate de slav. Pe dolmenele ce atestă locuirea umană a malurilor Râului Trave încă din Neolitic unde există deja aşezări germanice, se stabilesc în secolul al VIII-lea triburi de slavi. Încurajate de Carol cel Mare un secol mai târziu, care îi aduce aici pe slavii polabi ca răsplată pentru susţinerea în luptele împotriva saxonilor, aceste triburi pun bazele unei mici cetăţi ce va deveni un important centru al confederaţiei obotride din secolul al X-lea: Liubice – „Drăguţa”. Deşi soarta aşezării slave se încheie în secolul al XII-lea, când este complet distrusă, numele său e preluat de o tânără fortăreaţă construită pe insula Bucu de către Adolf II de Schauenburg şi Holstein, cedată ulterior lui Henri Leul şi devenită oraş imperial: Lübeck. Lui Barbarossa i se datoreşte consiliul a cărui instituţie dăinuieşte până în secolul al XIX-lea şi care, prin membrii săi în majoritate negustori (de sare şi heringi), conturează pragmatic soarta oraşului. La începutul secolului al XIII-lea, portul acestuia devine principala cale de colonizare a teritoriilor baltice, iar Lübeck este înaintat la statutul de oraş liber – pas important în fondarea în acelaşi veac, împreună cu alt oraş imperial liber, Hamburg, a Ligii Hanseatice. În secolul al XIV-lea, Lübeck este considerat regina Hansei – cel mai mare şi mai puternic port membru.

În ceea ce priveşte politica, Lübeck reuşeşte să se ţină departe de marile conflicte ale vremurilor, singurele evenimente majore fiind trecerea la luteranism şi implicarea în războiul civil danez din secolul al XVI-lea, unde ajunge de partea perdanţilor. În ciuda declinului Ligii, Lübeck rămâne şi în secolul al XVII-lea un important nod comercial la Marea Baltică; oraşul reuşeşte să scape chiar şi de urgia napoleoniană de la începutul secolului al XIX-lea când, deşi este cucerit şi inclus în Franţa pentru scurt timp, îşi redobândeşte repede poziţia de oraş imperial liber şi decide includerea sa în Confederaţia Nord-Germană. Nu se poate spune că beneficiază de aceeaşi şansă şi în perioada nazistă când acest statut este pierdut definitiv iar Lübeck devine parte a landului Schleswig-Holstein, aşa cum îl regăsim şi astăzi – nici măcar capitală a provinciei, aceea fiind Kiel. În al Doilea Război Mondial, Lübeck este primul oraş german grav afectat de bombardierele RAF, iar la final nu mai opune nicio rezistenţă cuceririi britanice. Ca şi în cazul Hamburgului, se poate spune despre Lübeck că are noroc la împărţirea Germaniei – nu numai că landul face parte din RFG, dar graniţa trece prin sudul oraşului şi este reprezentată de Râul Wakenitz, uneori nu mai lat de zece metri. Rezultatul este creşterea populaţiei prin afluxul de imigranţi est-germani şi est-europeni, fugiţi de sub Cortina de Fier. Cel mai probabil, acestei încadrări geopolitice i se datoreşte în perioada postbelică restaurarea completă a oraşului medieval, cu urmare directă includerea pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Oraşul celor Şapte Turnuri, aşa cum mai este numit Lübeck, se află la nici două ore de mers cu trenul din Hamburg, aşa că luni dimineaţa ne prezentăm în gară cu un bilet de land de două persoane. Insist să avem o plecare matinală pentru a profita din plin de o zi care se anunţă frumoasă, după cele două ploioase din weekend; oricum, trenurile sunt dese la această oră, aşa că avem între ce alege în timp ce ne înarmăm cu cafea şi prăjiturele de la Starbucks. Coborâm în Lübeck Hauptbahnhof, o frumoasă clădire din cărămizi roşii tivite cu alb şi bronz verzui de la începutul secolului al XX-lea. Ne îndreptăm către Lindenplatz şi traversăm peste vechiul şanţ de apărare, Stadtgraben, pe Puppenbrücke cel încadrat de statui alegorice din marmură. În faţa noastră, dincolo de spaţiul verde ce conturează Holstentorplatz, apare una dintre principalele embleme ale oraşului: Holstentor, poartă gotică din secolul al XV-lea; pe lângă motivele tributare stilului arhitectonic principal, realizate în fundalul de cărămizi negre şi roşii, atrag atenţia cele trei brâuri de teracotă portocalie, minuţios decorată şi armonios înglobată sub fostele turnuri de apărare. În imediata vecinătate, pe malul Traveului, se află cele şase clădiri baroce care formează din secolul al XVI-lea depozitul de sare, Salzspeicher; prima dintre clădiri a fost transformată recent în complex comercial, dar celelalte şi-au păstrat funcţia originală, ca o continuare în prezent a tradiţiei celei mai de preţ mărfuri comercializate în Lübeck.

Traversăm din nou apa, acum pe Holstenbrücke, urmăm Holstenstraße şi suntem deturnaţi de îngusta Kolk. Aceasta apare ca un răcoros şi dosnic tunel descoperit, cu zidurile din atotprezentele cărămizi roşii şi pardoseala din piatră cubică, iar cele două bijuterii pe care le tăinuieşte sunt Theaterfigurenmuseum şi Lübecker Figurinentheater „Fritz Fey”. Lăsăm teatrul în grija dragonului şugubăţ atârnat la intrare şi intrăm pe uşa păzită de Pinocchio a muzeului; spre surprinderea mea facem acest lucru la insistenţele lui Paul, pentru că eu nu aveam de gând să vizitez vreun muzeu în Lübeck şi credeam că asta îl va mulţumi pe deplin. Trebuie să recunosc însă că soţul meu are fler în ceea ce priveşte muzeul de marionete, pentru că avem de-a face cu o impresionantă colecţie de păpuşi şi artă a teatrului. Mai vesele sau mai lugubre, opulente sau sărăcăcioase, din Europa sau din colţuri îndepărtate ale lumii, marionetele creează o lume aparte, fascinantă atât pentru copii cât şi pentru adulţi. În mod clar, muzeul lubeckez merită din plin ceasul necesar vizitei şi turelor nehotărâte printre rafturile magazinului de la final.

Revenim la strada principală şi o părăsim din nou pe Schmiedestraße, de unde intrăm în Petrikirchhof. Aici se află Petrikirche, construcţie a romanicului târziu, de secol XIII, în care s-au inserat numeroase influenţe gotice. Distrusă complet de raidurile britanice, biserica a fost reconstruită de la zero, însă interiorul nu i-a fost încă restaurat, prin urmare nu găzduieşte slujbe, ci numai evenimente culturale şi expoziţii. Aşa se face că principalul punct de atracţie este turnul clopotniţei, de la ferestrele căruia se poate admira întregul oraş, cu rândurile ordonate de clădiri în diverse nuanţe de roşu întretăiate de zidărie albă şi cu ale sale cărări de apă. Îmi este clar deja că îmi va plăcea enorm să mă plimb pe străduţele fostei puteri medievale. Kohlmarkt şi Breitestraße ne duc spre faţada gotică în „nuanţe” renascentiste, impunătoare şi elegantă, a Lübecker Rathaus, clădire ce datează din secolul al XIII-lea. Din păcate, nu o putem vizita, deşi holul de la intrare, sprijinit pe arce lăcuite şi frumos brodate, ne oferă o mostră a interiorului nobil.

Ne abatem pe Mengstraße şi Schüsselbuden, acolo unde Marienkirchhof ne poartă paşi pe lângă statuia unui diavol păcălit şi spre intrarea într-un important lăcaş de cult al oraşului, Marienkirche, construit în secolul al XIII-lea în cel mai înalt punct al insulei de pe Trave pentru a fi văzut ca un simbol al prosperităţii Ligii Hanseatice. Biserica gotică de dimensiunile unei catedrale este cu adevărat impunătoare, austeră în exterior şi cu un interior de o veritabilă frumuseţe. Cromatica simplă extrasă din blazonul cetăţii, roşu-galben-verde-negru şerpuit pe zidurile albe, subliniază graţia monumentală a goticului nord-german, iar vechiul altar, vitraliile luminoase şi ceasul solar completează această operă de artă arhitectonică.

Vecină a bisericii, pe Mengstraße, este o casa ce a aparţinut cândva familiei de negustori Mann din mijlocul căreia a apărut Thomas Mann. Denumită Buddenbrookhaus, cu trimitere la celebrul roman care descrie impresionantul declin al unei familii nobile din Lübeck, eleganta clădire barocă este gazda unei colecţii dedicate lui Thomas şi Heinrich Mann, centru comemorativ şi de cercetare în acelaşi timp. Principalul subiect al expoziţiei îl reprezintă diverse ediţii ale cărţii „Casa Buddenbrook”, dar lor li se adaugă o istorie a familiei împreună cu un extins arbore genealogic, reconstituiri de apartamente personale şi expoziţii temporare, cea de acum axându-se pe scrierile împrăştiate ale lui Franz Kafka. Fără a fi un muzeu în sine, mi se pare important ca Buddenbrookhaus să facă parte din itinerariul unui vizitator în Lübeck pentru linia firavă cu care demarchează realitatea familiei Mann de ficţiunea realistă a familiei Buddenbrook.

Breitestraße ne poartă printre clădiri neorenascentiste, impecabil întreţinute, până în Jakobikirchhof, la umbra alungită a goticului roşcovan ce conturează silueta bătrână, din secolul al XIV-lea, a Jakobikirche. Faptul că acest lăcaş de cult îi protejează în primul rând pe navigatori şi pescari este evidenţiat prin prezenţa în Wittenkapelle a rămăşiţelor unei bărci ce a participat la acţiunea de salvare a mateloţilor vaporului Pamir, scufundat în a doua jumătate a secolului al XX-lea în Atlantic. Întrucât biserica se numără printre puţinele care au scăpat bombardamentelor britanice, ea continuă să găzduiască două orgi monumentale originale, dintre care cea principală este o bijuterie a sculpturii şi picturii pe lemn, precum şi un superb altar din marmură albă, exponent al goticului târziu alături de amvonul din lemn negru. În spatele bisericii, pe Königstraße, ansamblul parohial este completat prin Heiligen-Geist-Hospital – fondat în secolul al XIII-lea, aceasta reprezintă cea mai veche instituţie socială din lume care încă activează cu scopul său iniţial. Din păcate, nici acesta nu este deschis vizitelor şi ne mulţumim doar cu o privire în holul interior, unde un gotic delicat şi reţinut vorbeşte despre intersecţia dintre util şi artă.

Ne reluăm drumul pe Königstraße şi cotim pe Glockengießerstraße, unde un portal bogat ornamentat, de un roz pal, ne anunţă intrarea în Füchtingshof – o superbă curte barocă din interiorul unui ansamblu de apartamente rezidenţiale construit în secolul al XVII-lea pentru văduvele marinarilor şi negustorilor. Clădirile îşi păstrează şi acum rolul de locuinţe private, însă frumoasa curte plină de linişte, verdeaţă şi culoare se poate vizita în limita respectării intimităţii riveranilor. În imediata apropiere se află Katharinenkirche, măreaţa biserică gotică ce a făcut parte din secolul al XIV-lea dintr-o mănăstire de călugăriţe franciscane. Biserica s-a transformat în muzeu, însă noi nu îi găsim intrarea şi nici informaţii dacă ar fi deschisă. Mănăstirea a dispărut demult, însă o bună parte din vechile sale construcţii formează şi astăzi Katharineum, colegiul latin fondat în secolul al XV-lea; chiar dacă acum este un gimnaziu obişnuit, se diferenţiază de altele prin faptul că elevii pot alege ca limbi străine latina şi greaca veche.

Plimbarea ne scoate mai departe în Mühlenstraße, de unde Fegefeuer cea strâmtă dă într-un loc larg dar ascuns, plin de verdeaţă şi umbră – Domkirchhof. Aici se înalţă ferit de priviri indiscrete Lübecker Dom, maiestuoasa catedrală gotică fondată în secolul al XII pe ţărmul Traveului de către Henri Leul. Complet reconstruită după al Doilea Război Mondial, biserica este complet lipsită de picturi murale, însă chiar şi aşa ne putem da seama de măreţia sa arhitectonică: vorbesc de la sine spaţiul enorm invadat de lumină, numeroasele capele secundare împodobite cu sculpturi în marmură, lemnul splendid pictat sau sculptat, mormintele monumentale sau gravurile preţioase.

Din Domkirchhof se desprinde Parade, o stradă pietruită ce are pe o latură spitalul catolic Marien-Krankenhaus înfiinţat la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar pe cealaltă o raritate în lumea luterană, Propsteikirche Herz Jesu, biserică romano-catolică ridicată împreună cu spitalul. Clădirea neogotică se prezintă destul de simplă, însă are drept ciudăţenie altarul orientat spre vest, din cauza particularităţii terenului pe care s-a putut construi. Pe lângă nava centrală, slab luminată prin vitraliile roşii, lăcaşul de cult prezintă o criptă joasă, dedicată martirilor din Lübeck, cei trei preoţi catolici şi pastorul protestant care au organizat rezistenţa antinazistă şi au sfârşit prin executare.

Ne reluăm drumul prin Pferdemarkt, o adevărată expoziţie eterogenă de clădiri deosebit de frumoase – neorenascentiste, neoclasice, neobaroce; Schmiedestraße ne aduce înapoi la primărie, dar de data aceasta în spate ei, în Kohlmarkt – fosta piaţă de cărbune. Aici se află o construcţie ciudată din lemn şi cărămidă – Kaak este numele dat în dialectul german local stâlpului infamiei. Evident că acum nimeni nu mai este biciuit între coloanele sale, dar de lângă el avem o perspectivă frumoasă asupra curţii interioare a primăriei, acolo unde monocromatica întâlnită în cea mai mare parte a oraşului este spartă de o întâlnire elegantă a cărămizilor roşii şi negre cu stucaturi albe şi aurii, cu acoperişuri verzi şi emblemele multicolore ce vorbesc pesemne despre blazoanele vechilor familii nobiliare. Aceasta este ultima oprire în Lübeck, înainte de o goană contra-cronometru spre gară pentru a prinde următorul tren spre periferia baltică a oraşului.

Aflat în imediata vecinătate, la numai douăzeci de kilometri de Lübeck, Travemünde este numit şi „Poarta spre Scandinavia” datorită celui mai mare portul de feriboturi cu acces direct la Marea Baltică – Suedia, Finlanda, Letonia, Lituania şi Rusia sunt la o aruncătură de băţ. Istoria sa este strâns legată de Lübeck, întrucât Travemünde e înfiinţat de Henri Leul în secolul al XII-lea ca fortăreaţă care să vegheze asupra gurii de vărsare a Râului Trave. Devenit oraş în secolul al XVI-lea, Travemünde se alipeşte Lübeckului şi rămâne în interiorul fortificaţiilor acestuia până la începutul secolului al XIX-lea, când se transformă în staţiune a litoralului baltic şi îşi pierde zidurile de apărare. Chiar dacă pare o aşezare de sine stătătoare, despărţită de Lübeck de câmpuri şi plantaţii, Travemünde apare în continuare ca un cartier îndepărtat al acestuia – elocvent din acest punct de vedere este turnul cu ceas al gării finale, Travemünde Strand, unde apare permanent următoarea plecare spre Lübeck.

Nu dorim să petrecem foarte mult timp aici, aşa că o luăm la pas alert pe cocheta Bertlingstraße, trecem pe lângă Brügmanngarten şi ajungem pe Strandpromenade, aleea pietonală care însoţeşte faleza, printre hotelurile pe jumătate adormite şi plaja înţesată de şezlonguri aliniate şi umbrite de pânze în dungi – alb-roşu, alb-albastru, alb-galben, ca o veselă paradă militară. Capătul dinspre gura de vărsare a Traveului, acolo unde râul formează lacul numit Pötenitzer Wiek, aleea devine Travepromenade şi dezvăluie privirii atât câteva dintre casele elegante din centrul Travemünde, cât şi silueta tăcută, magistrală, a vaporului Passat, cargou lansat pe ape la începutul secolului al XX-lea şi retras la pensie ca muzeu maritim. Noi ne îndreptăm spre punctul teminus al ţărmului, pe Nordermole, limba de uscat prelungită în mare la capătul căreia se află cel mai vechi far de pe coasta baltică a Germaniei, datând din secolul al XVI-lea. Facem apoi cale întoarsă spre gară, de data aceasta o bună parte pe nisipul fin al plajei, pe lângă valurile sărate ale Balticei. Privind aceste locuri liniştite, pitoreşti şi arhaice, nu-i de mirare că Travemünde apare în scriitura lui Thomas Mann ca tărâm al libertăţii, fericirii şi iubirii, prin contrast cu agitaţia şi problemele din Lübeck.

În lumina amurgului, luăm trenul spre Lübeck şi schimbăm apoi spre Hamburg, fără vreo pauză îndelungată. Spre marea nemulţumire a lui Paul, care e cu totul de înţeles, n-am mâncat toată ziua, aşa că ne îndreptăm spre localul de pe Große-Bäckerstraße ochit din prima zi, dar pe care nu l-am găsit deschis în anterioarele două încercări. Acum însă avem noroc: Hamburger Deel ne primeşte necondiţionat în spaţiul său înghesuit între barul lung şi tot felul de obiecte, încât ai impresia că eşti numai cu un picior într-un restaurant, căci cu celălalt păşeşti timid prin casa cuiva. Totuşi, locul este fermecător, iar mâncarea demenţială – multă şi delicioasă, de la friptura de vită cu sos irlandez la plăcinta cu somon; surpriza vine din partea vinului, un riesling nemţesc foarte bun – iar germanii nu-s tocmai renumiţi pentru podgoriile lor. Încheiem ziua printr-o plimbare nocturnă prelungă, prin Rathausmarkt, peste Kleine Alster cu Schleusenbrücke şi Alsterarkaden, pe Poststraße pe lângă Alte Post, apoi peste Bleichenfleet pe Große Bleichen şi Wexstraße până în Großneumarkt. Nici nu mai ştim când ne prăbuşim în paturi, însă ultimul gând care mă însoţeşte în timp ce adorm este regretul că mâine e ultima zi de Hamburg.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s