Hamburg Ziua 4

Ziua cea mare. Sau, după cum ar zice Vladimir, pentru asta ne-am antrenat. Mă trezesc cu noaptea în cap pentru a avea timp să mănânc, să-mi fac digestia şi să mai dorm puţin, în ciuda emoţiilor puternice care mă animă. E şi normal că am emoţii, când sunt bântuită de eterna întrebare: voi termina cursa? De două luni mă lupt cu o tendinită de inserţie (sau entezită) la călcâiul stâng, iar în ultima lună n-am mai putut alerga deloc din cauza unei entorse căpătate probabil în timp ce încercam să-mi protejez tendonul ahilean; deci multe ore de bazin şi spre zero de parc apărute într-un moment în care simţeam că progresez cu rezistenţa şi viteza. Dincolo de fraza pe care mi-o tot repet de anul trecut de la Moeciu, „a renunţa nu-i o opţiune”, încerc să mă consolez cu faptul că, dacă totuşi abandonez, voi fi vizitat un oraş superb. Îmbrăcată gros, pe măsura frigului şi ploii de-afară, mă îndrept alături de Paul spre Messehallen şi, pe măsură ce ne apropiem, creşte îmbulzeala. Nici nu-i de mirare pentru că, aşa cum aude Paul la crainicul evenimentului, sunt peste douăzeci şi cinci de mii de alergători la această ediţie aniversară HaSpa Marathon. Ne despărţim în zona destinată sportivilor, un spaţiu enorm unde se află „vestiare”, duşuri, gherete de prim ajutor şi tarabe cu produse pentru participanţi. Cel mai mult regret că nu mi-am putut lua aparatul foto cu mine, pentru că atmosfera este demenţială, electrizantă prin agitaţia continuă şi îi dă încredere şi ultimului amator, aşa ca mine.

Despre cursa mea, aşa cum am trăit-o eu, nu pot vorbi mai mult decât am făcut-o aici, pentru că e ceva dincolo de cuvinte. Dar pot spune câte ceva despre cadrul general. În primul rând, se vede că maratonul beneficiază din plin de tradiţia şi experienţa organizatorilor – treizeci de ani sunt totuşi o viaţă de om. Pe lângă zona sportivilor din Messehallen menţionată mai sus, profesionalismul lor se vede în facilităţile aflate de-a lungul traseului: secţiuni pentru plecare întârziată, trafic complet oprit, apă şi energizante la 2-3 kilometri, toalete ecologice la fiecare kilometru, alimente din cinci în cinci, mese unde susţinătorii vreunui sportiv îi pot lăsa băutură sau mâncare personalizată. Atmosfera este superbă pe tot parcursul cursei datorită oamenilor veniţi să susţină pe cineva anume sau, cei mai mulţi, evenimentul în sine. Se vede uşor că Hamburgul este un loc unde lumea îndrăgeşte sportul: grupuri mari stau la start, la finiş, în cartierele aglomerate şi la gurile de metrou, fanfare sau formaţii de rock acompaniază ritmul alergătorilor, părinţi stau cu copiii, câini şi umbrele în ploaia deasă doar pentru a asista la acest eveniment viu, puşti care se chinuie să citească denumiri străine de pe numărul de concurs ca să te încurajeze folosindu-ţi numele. În plus, oraşul în sine vine cu propriul său atu – o frumuseţe deosebită de care organizatorii ştiu să profite: Reeperbahn cel desfrânat, imaginea de nobil rustic a Altonei, aerul sărat din Landungsbrücken, pitorescul Altstadt, verdeaţa dintre Alster şi Uhlenhorst sau Winterhude, aglomeraţia din Havestehude şi Rotherbaum, clădirile sobre din Neustadt. În total, 42,195 kilometri de frumuseţi – cu renume turistic sau simple aspecte cotidiene hamburgheze. O adevărată plăcere să-i alergi. Şi să-i termini.

Sunt ruptă de oboseală şi fleaşcă de ploaie la final, dar mă bucur că nu m-a trădat nici fizicul, nici capul. Şi, după ce mă schimb în ceva uscat, sunt gata să profit de ce-a mai rămas din ziua de duminică. Mă întâlnesc cu Paul care, după biserică şi un prânz în zonă, m-a încurajat când am trecut linia de sosire; lăsăm relicvele concursului acasă şi pornim spre Rathausmarkt, unde sper să găsim primăria deschisă vizitelor. Avem noroc şi prindem ultimul tur ghidat în engleză, o călătorie interesantă prin neorenascentista Rathaus – locul ce găzduieşte, în aripi separate, Senatul (guvernul – Hamburgische Bürgerschaft) şi Parlamentul oraşului liber Hamburg. Măreţia şi opulenţa interiorului pot deveni copleşitoare, însă atenţia ne este atrasă de câteva elemente distincte: enormele candelabre, migala cu care a fost sculptat sau încastrat lemnul, pereţii câtorva săli îmbrăcaţi în piele aurită după o tehnică ce a dispărut, coloanele de onix masiv, filigranul în metal din dreptul uşilor, mobilele realizate de copiii orfani aflaţi în grija statului şi scările monumentale. Cea mai impunătoare este, evident, sala de recepţii (unde însă nu se dansează), dar cea care mie îmi place cel mai mult este Kaisersaal, cu tavanul său dedicat colţurilor lumii cu care Hamburgul a făcut comerţ de-a lungul timpului – în ce primărie europeană mai poţi vedea basoreliefuri cu dragoni, piei-roşii şi canguri? Tot aici se află şi o placă alegorică, cu Marea Baltică şi Marea Nordului care-şi dau mână, în memoria deschiderii Canalului Kiel (Nord-Ostsee-Kanal) în timpul regelui Wilhelm II. Deşi nu durează mult, maxim o oră, vizita interiorului primăriei hamburgheze merită din plin, mai ales dacă grupul este însoţit de un ghid simpatic şi volubil ca al nostru.

Eu aş vrea să mă mai aleg ceva din această zi, dar Paul preferă să se refugieze în Saturn. Aşa că păstrez şi eu zona şi o iau pe Kirchenallee, pe lângă clădirea neobarocă de la sfârşitul secolului al XIX-lea a teatrului Deutsches Schauspielhaus. Ajung astfel în Hachmannplatz şi pe Ernst-Merck-Brücke, locuri de unde se vede excelent frumoasa Hamburg Hauptbahnhof, lungă şi impunătoare, cu turnurile sale din cărămidă cafenie şi metal, cu arcadele în formă de ceapă flancate cu sticlă transparentă, cu statuile ce veghează mansardele – pe scurt, cu alura sa estetică şi funcţională în acelaşi timp. Construită la începutul secolului al XX-lea, gara din Hamburg a devenit cea mai aglomerată din Germania şi, după pariziana Gare du Nord, a doua ca trafic din Europa. Mă îndrept apoi pe Glockengießerwall, către intrarea în Hamburger Kunsthalle, muzeu de artă care se laudă cu câteva lucrări importante de Rubens, Degas, Manet, Rodin, Monet, Gauguin, Picasso, Munch şi Klee; abia la ghişeu aflu că m-a păcălit ghidul turistic în privinţa orei de închidere şi nu mai am timp să vizitez expoziţia.

Aşa că mă reîntâlnesc cu Paul, care n-a avut nici el mai mult noroc – Saturn e închis duminica, aşa că s-a tot învârtit prin zonă până l-am sunat eu. Pentru cina din seara aceasta eu am pus deja ochii acum câteva zile pe un restaurant din Deichstraße, deci ne facem intrarea în Haus der Bretagne Ti Breizh – o clătitărie bretonă care mă face să salivez la gândul localurilor din Rue d’Odessa. Ca şi în Paris, aleg calea cea „grea”: o galetă sărată ca fel principal, o crepă dulce ca desert şi cidru care să le facă să alunece mai bine. Poate şi pentru că standardul a fost stabilit foarte sus de Le Petit Morbihan, de data aceasta sunt puţin dezamăgită de mâncare – nu-i rea, dar deja ştiu cât de bune pot fi galetele din făină integrală, iar acestea – mă scuzaţi – nu prea se califică. Ca să nu mai zic că tariful este mult mai mare decât cel plătit în Paris – ce-i drept, nu pe o stradă atât de căutată. Altfel, locul cu aspect marinăresc este foarte drăguţ, aranjat în detaliu în tema dată, curat şi cochet prin coloratura alb-albastră. La final, o plimbare prin lumina serii spre metrou, pe Börsenbrücke şi pe lângă neoclasica Handelskammer, ne face mai uşoară digestia. Somnul însă, cel puţin pentru mine, va fi greu.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s