Hamburg Ziua 2

Azi avem luxul unei treziri cu forţe proaspete, după o noapte dormită beton în pat confortabil. Mâncăm ceva rapid la micul dejun şi ne îndreptăm spre metroul de la Stadthausbrücke, pentru a reieşi la suprafaţă la Rödingsmarkt. De acolo, Willy-Brandt-Straße, Holzbrücke şi Katharinenstraße ne duc în faţa unui gotic superb din secolul al XIII-lea, Sankt-Katharinen-Kirche. Zidurile trainice din cărămizi roşii împreună cu clopotniţa care-şi proiectează pe cer acoperişul verzui fac să se ghicească spaţiul enorm din interior. Acesta, alb şi luminos, îmi atrage atenţia prin două elemente distincte faţă de alte biserici vizitate: imaginea recurentă a pescăruşului ca protector al navigatorilor (cu aripile întinse deasupra plăcii comemorative de la intrare, pe post de suport al unor obiecte de cult, pecetea masivă a unei poţi laterale) şi constelaţiile boltei cereşti, pasaj de asemenea extras din viaţa uneori extremă a marinarilor. Pe lângă acestea, privirea este reţinută de frumoasa orgă reconstituită după al Doilea Război Mondial din cele câteva tuburi supravieţuitoare şi altele fabricate după fotografiile celor distruse; ar fi fost şi păcat să se piardă definitiv această frumuseţe muzicală datorită căreia Johann Sebastian Bach venea adesea în acest lăcaş de cult.

Din Katharinenkirchhof ne îndreptăm pe Bei den Mühren, de-a lungul Zollkanal şi pe lângă un şir de case cochete, bine întreţinute, ce amintesc de bogăţia vechilor comercianţi ai portului. Traversăm canalul pe Kibbelsteg şi dintr-o dată ne aflăm pe insuliţa Kehrwieder, în Speicherstadt – sau „Oraşul Depozitelor”. În curând observăm adevărul numelui său pe măsură ce ne perindăm pe Brook, pe lângă construcţii imense de cărămizi, cu aspect vechi, masiv şi dintr-o bucată, dar dotate cu lifturi exterioare moderne – acestea sunt cele care urcă mărfurile sosite de peste mări şi ţări, pentru ca apoi să fie stivuite în hangare, gata de următoarea călătorie; ne atrage atenţia că locul în care ne aflăm acum este destinat ţesăturilor şi covoarelor din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. La intersecţia cu Auf dem Sande ne întâmpină statuile puse de strajă în colţurile Brooksbrücke: Barbarossa şi Sfântul Oscar spre Kehrwieder, Europa şi Hammonia spre centrul oraşului. Tot aici, pe un colţ, se află un parc de distracţii de „groază”, Hamburg Dungeon; deşi include scene din istoria Hamburgului (torturile din timpul ocupaţiei franceze, Moartea Neagră sau Marele Foc), am decis din start să excludem acest obiectiv din plan şi să ne concentrăm pe lucruri mai interesante – lucruri reale. De exemplu, muzeul lipit de Dungeon, adresat în aceeaşi măsură copiilor şi adulţilor, deşi nu ştiu ce categorie ar rămâne mai impresionată.

Este vorba despre Miniatur Wunderland, numit şi Modelleisenbahn, o impresionantă colecţie de garnituri de tren în miniatură transformată în muzeu în anul 2000 – cu peste doisprezece kilometri de şine, este una dintre cele mai mari din lume şi, foarte important, încă nu e completă. Intrarea, după o scurtă aşteptare într-o sală obişnuită cu grupurile mari, se face pe lângă un set de diorame ce prezintă în miniatură istoria ţinuturilor germane, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Câteva dintre ele descriu transformările aceloraşi locuri, pentru a observa cum lucrurile se schimbă peste aceleaşi dealuri şi de-a lungul aceluiaşi râu. Din aceeaşi înşiruire episodică fac parte câteva diorame din istoria recentă a Germaniei – războiul, împărţirea Berlinului şi începutul construirii zidului, viaţa de-o parte şi cealaltă a zidului, dărâmare acestuia la reunificare. În sala adiacentă, un alt set de diorame se referă la ultimele alegeri parlamentare şi în fiecare cutie transparentă este prezentată viziunea câte unui partid asupra ţării – o proiecţie în viitorul apropiat a Germaniei din punctul de vedere al liberalilor, socialiştilor, verzilor, comuniştilor, piraţilor. Constat însă că până acum căile ferate şi trenuleţele lipsesc aproape complet şi simt o oarecare dezamăgire. Iar următoarea încăpere nu mă ajută deloc, pentru că Italia este încă în construcţie şi nu vedem decât un şantier de machete.

Dar apoi… apoi e Elveţia şi intrăm într-o sală pe două nivele conectate prin Alpii înalţi şi înzăpeziţi, în timp ce restul spaţiului este o enormă reprezentare la scară redusă, dar de un detaliu uimitor, a aşezărilor elveţiene – natură, animale, oameni şi activităţi, cu liant calea ferată veşnic vie prin numeroasele trenuri permanent în mişcare. Evident, întregul ansamblu este împrejmuit şi nu ai voie să atingi exponatele, dar vizitatorii nu sunt reduşi la simpli observatori, ci participă la „acţiune” sau declanşează anumite episoade prin intermediul butoanelor – de exemplu, fabrica de ciocolată Lindt, care, la cerere, porneşte banda de producţie şi înmânează celui ce a apăsat butonul, la finalul ciclului, o mică tabletă. Viaţa este surprinsă în aspecte extrem de variate, de zi cu zi sau neobişnuite, aşa cum vom vedea şi în următoarele săli – Austria, Germania centrală (Harz) şi fictivul orăşel german Knuffingen: schiori, muncitori pe macarale, copii care joacă fotbal, oameni care taie copacul din curte (şi doboară acoperişul casei), pompieri care gonesc să stingă incendii, radare cu gând rău pus camionagiilor vitezomani, mineri săpând galerii, festivaluri cu mii de spectatori şi scena animată, picnicuri, dirjiabile, ferme, jocuri de bingo, peşteri bântuite de fantome şi multe altele, constanta fiind garniturile de tren. Pentru un plus de realism, din când în când se înserează, se întunecă şi apoi apar zorii, răstimp în care luminiţele de toate felurile împânzesc expoziţia şi apar chestii noi, precum un OZN. Dar locul unde chiar vrei să te afli este aeroportul din Knuffingen, care acum prinde cu adevărat viaţă. Pentru a completa imaginea Germaniei, nu putea lipsi însuşi Hamburgul, iar modul în care este transpus frumosul oraş liber în câteva planşe dioramice este fenomenal prin realismul său; iar aici trebuie să includ atât clădirile istorice şi zonele turistice (Rathaus, Sankt Pauli, Elba), cât şi detalii pline de farmec – stadionul plin de la un meci de fotbal şi Elbphilarmonie, aici terminată şi deja gazda unui concert clasic, după cum vedem în momentele când clădirea se deschide de la jumătate. O altă desfăşurare impresionantă o reprezintă America – Munţii Stâncoşi, Las Vegas (o altă frumoasă pasăre de noapte), Area 51 (cu tot cu extratereştri). Iar finalul, Scandinavia, face trecerea de la apele pline de ambarcaţiuni la nesfârşitele întinderi de zăpadă şi gheaţă. Mă întreb cum vor arăta Italia, Franţa şi Anglia, cele trei care trebuie să completeze expoziţia până în 2020. Este greu să descrii în cuvinte ceea ce vedem în MiWuLa (numele de alint al atracţiei hamburgheze care până acum a strâns aproape treisprezece milioane de vizitatori), dar aş rezuma prin magnific; mi se pare aproape imposibil să gândeşti întregul concept în aşa detaliu – ce unde să fie, cum să arate şi ce să facă, darămite să mai şi pui în practică. Scara generală de mărime este 1:87, cu anumite excepţii când s-a trecut la una şi mai mică (la stadion, filarmonică, Neuschwanstein), dar fidelitatea faţă de realitate este remarcabilă. O adevărată bijuterie a ingeniozităţii şi ingineriei care demonstrează că tehnica şi arta nu sunt antagonice.

Cu minţile captive încă în încrengătura de şine de tren şi fantezie debordantă, o luăm agale pe Am dem Sande, traversăm Brooksfleet şi ajungem la limita dintre Speicherstadt şi HafenCity (oraşul-port), Am Sandtorkai. Aici, la numerele 60-62, ar trebui să se afle Harrys Hamburger Hafenbasar, o vastă colecţie cu vânzare de tot felul de mărfuri provenite din comerţul transoceanic, însă noi nu reuşim să identificăm magazinul – găsim adresa, dar nu şi dugheana. Ne mulţumim cu câteva priviri către vaporul ancorat în canalul îngust cuprins de Sandtorkai şi Kaiserkai, apoi o luăm pe aleea suspendată, din lemn, ce însoţeşte clădirile de pe Sandtorkai – chiar dacă, pare-se, acela este un drum privat, urmăm grupurile mari de turişti care se folosesc de el pentru a ajunge în extremitatea sa vestică, acolo de unde câţiva paşi pe Mahatma-Gandhi-Brücke ne aduc în faţă silueta promiţătoare a Elbphilarmonie. Spun promiţătoare pentru că, din 2007, autorităţile tot promit inaugurarea filarmonicei cu arhitectură îndrăzneaţă şi nume de alint „Elphi”, dar macaralele care o flanchează vorbesc despre cele trei amânări ale datei de deschidere (ultima vehiculată fiind 2017), însoţite de o reestimare a costurilor. Deci nu doar în România se întâmplă, vagă alinare că Elphi este văzută acum drept un proiect scandalos. Revenind la clădire, trebuie să observăm că Elbphilarmonie, construită pe structura fostului depozit Kaispeicher A, este complet diferită nu numai de ceea ce se află în Speicherstadt şi HafenCity, ci în aproape tot Hamburgul. Cărămizile în diferite nuanţe de roşu, grinzile din lemn negru sau mahon şi ancadramentele albe ale ferestrelor lasă loc unei neobişnuite structuri acvatice. Baza din cărămidă portocalie este legătura cu tradiţia arhitectonică hamburgheză, dar restul celor douăzeci şi şase de etaje o rupe complet cu trecutul, inclusiv cu inovatorul Backsteinexpressionismus – oglinzi orientate în diferite direcţii astfel încât apa reflectată să dea impresia prelungirii valurilor Elbei spre cer, de care le desparte o creastă arcuită în spasmul furtunii. Ingenioasă, într-adevăr, dar nu-mi dau seama cât de mult se potriveşte atât cu armonia generală a Hamburgului, cât şi cu scopul său, acela de amfitrioană a muzicii preponderent clasice.

Revenim pe uscatul ferm al oraşului în zona Baumwall şi o pornim o lungă plimbare pe Elbpromenade, fâşie pietonală extrem de pitorească datorită vederii sale largi spre fluviu, portul cu podurile şi ramificaţiile sale, ambarcaţiuni de tot felul. De exemplu, după ce trecem de Überseebrücke, dăm cu ochii de silueta albă, masivă dar elegantă, a cargoului Cap San Diego, vapor de mare capacitate ce a deservit ruta Germania – America de Sud timp de douăzeci de ani; după „pensionare”, municipalitate Hamburgului l-a cumpărat, l-a transformat în muzeul găzduit astăzi şi l-a integrat în patrimoniul cultural german, iar unele dintre cabinele de pasageri au devenit hotel pentru împătimiţii vaselor. Nu ne-am planificat o vizită în Cap San Diego, întrucât avem altceva pe listă – mai mic, dar la fel de promiţător, vopsit vesel în verde-alb-roşu, fostul cargo cu trei catarge Rickmer Rickmers îţi atrage invariabil privirile încă dinainte de a intra în zona Sankt Pauli-Landungsbrücken; un element distinctiv este coloratul personaj întins în lungul etravei, figura unui băieţel – în fapt cel după care vasul şi-a primit numele, nepotul constructorului. Concepută şi asamblată la sfârşitul secolului al XIX-lea, eleganta navă a avut o istorie tumultoasă şi fascinantă: prima ambarcaţiune care a transportat bambus şi orez din Hong Kong, a scăpat cu bine dintr-o expediţie sovieto-germană în Pamir, şi-a schimbat traseul în Hamburg – Chile, a fost capturată de portughezi în Primul Război Mondial şi redenumită sec Max, a trecut în flota britanică sub numele de Flores şi înapoi la portughezi drept Sagres, pentru ca, la final de carieră, să fie din nou achiziţionată de o asociaţie germană şi transformată în muzeul ce-i poartă numele original. Fundaţia care a cumpărat-o a restaurat Rickmer Rickmers cât mai aproape de original şi are grijă ca vizitatorii să aibă o imagine reală asupra frumoasei nave; prora cu steagul, puntea din lemn lăcuit, cele trei catarge zvelte şi cârma, pupa încăpătoare, cabinele pasagerilor şi cele ale personalului cu bucătăria şi cămara de provizii, cabina şi biroul căpitanului, sala maşinilor şi depozitul lung de mărfuri sunt redate cu o deosebită acurateţe. Elementele „moderne” adăugate sunt un mic colţ transformat în cinema unde este proiectat filmul Pamir (expediţia cercetătorilor ruşi şi germani din Alai-Pamir, la graniţa Uniuni Sovietice cu China şi Afghanistan) şi restaurantul lung, cu vedere la valuri.

După această oprire în istorie, intrăm într-un alt cartier al Hamburgului, Sankt Pauli, binecunoscut şi cu un renume nu chiar măgulitor din cărţile lui Sven Hassel, drept locul de baştină al Micuţului; imaginea din interbelic a cartierului este o colcăială de pungaşi, prostituate, tâlhari, adică drojdia societăţii deloc străină oricărui port. Acum lucrurile sunt mult schimbate, iar Landungsbrücken, locul de acostare al vaporaşelor, reprezintă una dintre cele mai aglomerate atracţii turistice ale oraşului. Digul nu mai este demult doar loc de îmbarcare, chiar dacă lângă cele zece poduri opresc toate feriboturile din transportul public şi toate cursele de agrement; aici găseşti restaurante cu specific pescăresc, magazine de suveniruri, mii de lacăte colorate prinse de grilaje şi o populaţie pestriţă, veselă şi în general inofensivă. Pe lângă feriboturi, principalele puncte de interes, văzute cel mai bine de pe dealul de deasupra staţiei de metrou Landungsbrücken, sunt turnul de control al nivelului apei, Pegelturm, şi intrarea în Alter Elbtunnel. Acestea delimitează o pitorească structură din tuf vulcanic, lungă de peste două sute de metri, construită la începutul secolului al XX-lea peste digul întărit iniţial în prima jumătate a secolului al XIX-lea; declarat nu demult monument istoric, complexul arhitectural se identifică în totalitate cu partea marinărească a Hamburgului.

Aşa cum am spus, de aici porneşte Alter Elbtunnel, primul tunel pe sub Elba care, din prima decadă a secolului al XX-lea uneşte Sankt Pauli cu docurile şi şantierul naval din Hafen. Numele pe care-l poartă astăzi îl diferenţiază de tunelul nou, modern şi mult mai larg ce face parte din autostrada care deserveşte Hamburgul; totuşi, la vremea lui, tunelul în care tocmai coborâm prin cupola intrării a fost o minune a tehnicii de săpat la adâncime – peste douăzeci de metri sub nivelul apei, cu o presiune covârşitoare deasupra. Cele mai bine de patru sute de metri sunt delimitate prin câte două ascensoare (de pietoni şi de vehicule) şi sunt parcurse pe câte două benzi pietonale şi una pentru maşini; din acest motiv, traficul auto este limitat şi alternativ ca sens, în timp ce traficul pietonal şi ciclist este permis permanent, cu condiţia respectării sensului de mers. Traversarea Elbei pe dedesubt este o experienţă interesantă, prin acest coridor răcoros şi slab luminat, pe lângă plăci din faianţă ce prezintă realităţi ale fluviului – sturioni, pălămide, şobolani care rod bocanci, stele de mare, anghile; răsplata, odată ajunşi pe malul sudic din Hafen, este o largă panoramă asupra portului, de la Elbphilarmonie la Fischmarkt şi mult dincolo de acestea. Nu stăm mult pe ţărmul îndepărtat, doar cât să ne tragem sufletul, apoi o luăm înapoi prin acelaşi tunel până în Sankt Pauli.

Continuăm pe artera pietonală paralelă cu Sankt-Pauli-Hafenstraße, astfel încât rămânem permanent pe malul apei. Trecem pe lângă un mic muzeu cu nume şi conţinut atipice, U-434, adică un fost submarin sovietic al cărui spaţiu lung de nouăzeci de metri a fost restaurat şi transformat în spaţiu expoziţional, apoi pe lângă monumentul ridicat în memoria marinarilor înghiţiţi de ape, Madonna der Meere (a sculptorului Manfred Sihle-Wissel), pentru ca la final să ne oprim lângă Altonaer Fischmarkt, celebra piaţă de peşte a Hamburgului. Hala, o impresionantă reproducere a clădirii baroce din secolul al XVIII-lea, înglobează funcţionalitatea zidurilor mari din cărămidă cu esteticul unei cupole luminoase din sticlă. Între acestea, fiecare duminică dimineaţă este însufleţită de freamătul vânzării de peşte, fructe, legume şi bere – din păcate, ştiu deja că nu am cum ajunge aici, pentru că duminică este maratonul; în restul timpului, imensul spaţiu este folosit pentru tot felul de evenimente.

O luăm înapoi pe Große Elbstraße şi ne oprim câteva secunde în echivalentul stradal al halei, numit simplu Fischmarkt; acesta este un spaţiu pietonal, pavat cu piatră cubică şi încadrat de clădiri neorenascentiste, discrete şi misterioase, înveselite însă de un colţ destinat picturii stradale. Bulevardul larg Sankt-Pauli-Fischmarkt ne întoarce spre inima oraşului, ne poartă pe lângă un restaurant extrem de tentant (Fischerhaus), apoi prin dreptul câtorva blocuri jigărite şi dubioase, locuite conform sloganurilor de pe ziduri de adepţii de origini incerte ale extremei stângi – ca localizare, în zona treptelor ce urcă în Schauermanns Park. Grăbim pasul şi ne mai oprim abia când dăm de scările numite Davidtreppe, care ne scot în Davidstraße, spre inima cartierului Sankt Pauli; ca fapt divers, reţeaua de străzi de aici nu poartă numele unor persoane anume, ci pur şi simplu prenume masculine în ordine alfabetică. Davidstraße este renumită pentru două lucruri anume, Herbertstraße şi intersecţia cu Reeperbahn; în rest preia laitmotivele acestei artere principale, după cum le voi menţiona mai târziu. Dacă întreaga zonă poate purta tot felul de asteriscuri şi note de subsol, Herbertstraße este adevărata purtătoare a felinarelor roşii; flancată în ambele capete de plăci metalice, străduţa este interzisă minorilor şi femeilor. Eu mă simt discriminată şi Paul dezgustat, aşa că nu facem mai mult de un pas dincolo de blocadă, suficient însă cât să surprindem prima vitrină cu dame languroase. Nici nu-i de mirare că nu există fotografii din zonă. La polul opus, intersecţia cu Reeperbahn este marcată de o clădire celebră a Hamburgului, Davidwache, sediul sobru al Comisariatului 15 de poliţie ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar înscrisul mare de deasupra intrării este suficient să impună respect într-o zonă unde legea şi fărădelegea descriu o linie subţire – „Polizei”.

De acum suntem pe Reeperbahn, de asemenea cunoscut din romanele lui Hassel şi remarcăm transpunerea în modernitate a tarelor interbelice: o mulţime de sex-shop-uri, cluburi de striptease şi discoteci, cabarete, bordeluri, un muzeu al sexului, până de curând teatre ale sexului, baruri peste bodegi peste cârciumi, case de schimb valutar, magazine de arme, cazinouri, case de pariuri, cinematografe şi săli de spectacol, indivizi dubioşi sau doar ciudaţi – tot ce-i trebuie străzii pentru a primi denumirea de „die sündigste Meile” (cea mai păcătoasă milă). Se adaugă câteva lucruri care îi mai spală faţa, precum Operettenhaus, Sankt-Pauli-Theater, restaurante recomandate precum Schweinske, reclama făcută de către Beatles sau biserica poloneză. Ne îndreptăm spre Beatles-Platz, un scuar circular şi negru asemeni discurilor de vinil, unde regăsim siluetele celebrilor muzicieni, în formulă extinsă de cinci – John Lennon, Paul McCartney, George Harrison, o combinaţie între Pete Best şi Ringo Starr, Stuart Sutcliffe – asta întrucât toţi au cântat sub numele de The Beatles în timpul prezenţei în Hamburg.

Din această piaţă mai neobişnuită se desprinde Große Freiheit; de asemenea plină de baruri şi cluburi de noapte, această stradă strâns legată de Beatleşi este în continuare gazda sălilor de concerte, între care Kaiserkeller iese în evidenţă prin firma de la intrare mâzgălită cu numele celor ce au cântat aici, inclusiv câteva „grohăieli” de renume în lumea metal. Vizavi de acest club al muzicii live se află ceva care aminteşte de originea numelui străzii – aici au avut voie de la începutul secolului al XVII-lea să-şi întemeieze lăcaşuri de cult ne-luteranii. Este vorba despre clădirea barocă a Sankt-Joseph-Kirche, înălţată în secolul al XVIII-lea şi devenită o prezenţă cel puţin ciudată prin solemnitatea sa grandioasă în aceste locuri văduvite de orice pioşenie; frumoasei faţade arămii îi corespunde un interior alb şi spaţios, în care în ziua de azi îşi ţine slujbele comunitatea poloneză din Hamburg. Eu şi Paul explorăm Große Freiheit până în acest punct, apoi ne întoarcem să ne tragem sufletul în faţa unui pahar de băutură în taverna întunecoasă Gretel & Alfons, unul din cluburile tributare The Beatles. După o binevenită porţie de odihnă, alcool şi muzică rock, revenim în Reeperbahn pentru o incursiune în Zur Ritze, cârciumă cunoscută pentru intrarea principală: clienţii pătrund în bar fix printre picioarele desfăcute ale unei dame cu stiletos şi portjartier – deci, prin „crăpătură”, traducerea firmei localului. Contrar aşteptărilor date de un asemenea (re)nume, interiorul este decent şi liniştit (cel puţin la această oră ce precede înserarea), extrem de pitoresc prin decorul care include un ring de box, nenumărate fotografii şi articole din reviste cu boxeri, autografe ale campionilor acestui sport (inclusiv Vitali and Vladimir Klitciko), plus nişte mănuşi de box atârnate deasupra mesei. Mai bem şi aici câte ceva, oarecum tributar tradiţiei de a veni în Ritze, apoi ne vedem de drum.

O ţinem drept pe Reeperbahn până trecem de Operettenhaus şi silueta în „x” a Tanzende Türme (Turnurile Dansatoare), apoi coborâm în sfârşit la metroul St. Pauli şi aud răsuflarea uşurată a lui Paul când menţionez că ar fi cazul să căutăm un loc pentru cină. Aţi ghicit, cu atâtea preumblări n-am luat prânzul şi acum ne îndreptăm spre centru pentru o masă târzie. Ieşim în centru, la staţia Rathaus, coborâm spre Elba pe Kleine Johannisstraße, trecem de monumentul abstract din Dornbusch şi o luăm pe Große Bäckerstraße, pentru ca la final să ne oprim la O Café Central – un restaurant cu specific portughez pe care l-am reţinut din plimbările de ieri. Nu ştiu de ce, dar se pare că există o comunitate consistentă de portughezi în Hamburg, aşa că ne propunem să încercăm bucătăria tradiţională a sudului canicular îmblânzită de frigul nordului. Din meniul expus afară ne fac cu ochiul fructele de mare (pentru Paul care ţine post) şi friptura de vită (pentru mine), la care adăugăm un excelent vin portughez; nu-i ieftină deloc toată distracţia, dar merită din plin.

Între timp s-a lăsat întunericul şi îi propun lui Paul o plimbare nocturnă, iar el săracul, deşi obosit şi sătul, mărturiseşte că nu-i mai pasă şi mergem unde vrem. Pornim pe Pelzerstraße înapoi spre aceeaşi staţie de metrou şi ieşim la Baumwall, în locul cel mai potrivit pentru a vedea în lumina nopţii o bună parte din HafenCity, în frunte cu silueta curbată a Elbphilarmonie. Ne plimbăm câţiva paşi în sus şi-n jos pe Sandtorkai, admirăm canalele şi vapoarele răspândite în licăriri albastre pe Elba, privim cu respect lămpile cu neon impersonale ce stau de veghe în depozitele Hansei şi urmărim încântaţi linia aurie a ţărmului. Nu durează mult această incursiune a nopţii umede de deasupra Elbei, apoi ne suim din nou în metrou, de data aceasta spre casă. De la Stadthausbrücke o luăm la pas prin Großneumarkt, acum animat de multitudinea de restaurante cu terasă, între care ne sare în ochi taverna Thämer’s – rustică şi cosmopolită în acelaşi timp, intimă şi prietenoasă. Cine ştie, poate o vom încerca zilele acestea.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s