Hamburg Ziua 1

Spre deosebire de multe mari metropole europene, cu rădăcini adânci în negura vremurilor, istoria Hamburgului începe abia la începutul secolului al IX-lea, când, din ordinul lui Carol cel Mare, pe malul râurilor Elba şi Alster se pune piatra de temelie a unui castel de apărare împotriva invaziilor slave şi vikinge, castel numit Hammaburg (cu o etimologie incertă). Deşi există dovezi arheologice ale vieţii în aceste locuri încă din Paleoliticul târziu, abia de acum încolo se poate vorbi despre o aşezare umană în adevăratul sens al cuvântului, iar prima sa manifestare importantă este misiunea în rândurile triburilor saxone a Sfântului Oscar (Ansgar), călugăr benedictin numit şi Apostolul Nordului. Primele trei veacuri reprezintă pentru Hamburg un şir de distrugeri (pricinuite de vikingi şi obodrizi) şi reconstrucţii, astfel încât comunitatea nu reuşeşte să se extindă prea mult. În secolul al XII-lea, printr-o cartă chipurile emisă de împăratul Frederic I (şi considerată de istorici un fals bine întocmit după o promisiune orală a conducătorului) drept mulţumire pentru susţinerea acestuia în cruciade, Hamburg devine oraş imperial liber al Imperiului Romano-German, scutit de taxele de navigaţie pe Elba Inferioară până în Marea Nordului şi beneficiar al altor drepturi importante. La începutul secolului al XIII-lea, oraşul este cucerit de danezi şi, deşi aflat sub stăpânirea lor mai puţin de trei decade, una dintre schimbări rămâne permanentă – partea veche şi cea nouă sunt reunite sub un set de legi unic, cu o singură primărie şi un singur tribunal.

Recucerit de germani, oraşul este întărit printr-un nou zid de apărare şi adoptă şi o lege mai ciudată: protejarea lebedelor, cu pedepse aspre pentru oricine ar fi lovit, împuşcat, mâncat sau chiar insultat aceste păsări; azi am numi-o demers ecologist, dar pe atunci motivul era superstiţia conform căreia oraşul va dăinui liber şi prosper cât timp lebedele se vor afla pe Râul Alster. Tot acum are loc un eveniment vital în istoria Hamburgului şi a numeroase oraşe nordice: două înţelegeri cu Lübeck, prin care oraşele îşi apără reciproc privilegiile şi securizează drumul dintre ele, duc la înfiinţarea puternicei coaliţii comerciale pe nume Liga Hanseatică. Pentru a-i înţelege importanţa în dezvoltarea centrelor cu acces la cursurile mari de apă, trebuie să observăm că, deşi această ghildă este complet destrămată în secolul al XIX-lea, o bună parte din oraşele care au constituit-o îşi păstrează şi azi denumirea de „hanseatice”. Secolul al XIV-lea iese în evidenţă, ca în întreaga Europă, prin „moartea neagră”, pandemia de ciumă bubonică ce decimează jumătate din populaţia Hamburgului, dar şi prin apariţia unei noi monede; celebra „marcă” reprezintă iniţial preţul a trei tone de bere, principalul produs de export al oraşului.

La începutul secolului al XV-lea este emisă prima constituţie şi, dacă ne gândim bine, noul act are un aspect de-a dreptul progresist pentru acele vremuri ale puterii absolute, cu drepturi importante pentru cetăţeni în faţa senatului şi stipularea unei justiţii corecte indiferent de posibilităţile materiale. Un secol mai târziu, Hamburgul trece la luteranism şi pune bazele bursei locale de valori. Între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, datorită poziţiei geografice strategice, a spiritului întreprinzător al locuitorilor, a statutului de oraş liber faţă de puterea imperială şi a avantajelor de membru al Hansei, Hamburgul continuă să înflorească şi să se extindă, în ciuda numeroaselor vicisitudini: atac al armatei suedeze, o scurtă ocupaţie daneză, anexarea de către Napoleon, epidemii de ciumă şi de holeră, incendii repetate (între care „Marele Foc” a durat patru zile şi s-a soldat cu patruzeci de ani de reconstrucţie). Părţile pozitive includ un al doilea val de fortificaţii, o nouă reţea de străzi existentă şi astăzi, o constituţie democratică prin care Senatul e ales prin votul bărbaţilor plătitori de taxe, se asigură separarea puterilor în stat şi a Bisericii de Stat, se stipulează libertatea presei şi a asocierii. Tot acum, în plin curent romantic, ia naştere figura alegorică a Hammoniei, protectoarea oraşului devenit al treilea port ca mărime al Europei.

Hamburgul îşi creşte prosperitatea la începutul secolului al XX-lea, când Linia Hamburg-America devine cea mai mare companie navală transatlantică, aici fiind principala poartă de plecare spre Lumea Nouă a germanilor şi est-europenilor. În acelaşi timp, în oraş îşi stabilesc sediile importante companii de transport de pe întreg globul, inclusiv din locuri îndepărtate precum India, America de Sud, Australia, Africa şi China. Primul Război Mondial nu lasă cicatrici pe faţa metropolei, dar pierderea coloniilor din Africa şi Pacific de către Germania duce la închiderea unui număr semnificativ de rute comerciale, iar Hamburgul are de suferit pe acest plan. Ajungerea naziştilor la putere înseamnă anularea statutului de oraş liber şi a tuturor privilegiilor ce derivau din el; Senatul este dizolvat, iar funcţia de Prim Primar desfiinţată. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oraşul suferă daune masive; prin raidurile devastatoare ale Aliaţilor, care lansează aproape patruzeci de mii de tone de bombe, moştenirea arhitectonică este aproape în totalitate distrusă. După război, Hamburgul are norocul de a se situa de partea potrivită a Cortinei de Fier, chiar dacă aceasta se află la numai câteva zeci de kilometri spre est; în plus, redevine oraş liber în cadrul statului federal, alături de numai alte două asemenea – Berlin şi Bremen. După alipirea celor două Germanii şi, mai ales, după aderarea la Uniunea Europeană a câtorva state est-europene şi a Ţărilor Baltice, Hamburg declară ca scop important să-şi recâştige poziţia de cel mai extins port de mare adâncime pentru cargouri, precum şi să redevină un important centru comercial. În cele şase zile pe care le vom petrece aici, îmi propun să văd, cu ochi de profan, care sunt şansele de atingere a acestui ţel.

Ideea unei excursii la Hamburg s-a născut anul trecut când am hotărât să alerg la primul meu maraton de asfalt. Era exclus să fac asta la Bucureşti din cauza hidoşeniei traseului, aşa că aveam de ales între un loc fain pe care să-l revăd (de exemplu, Paris) şi ceva nou dintr-o listă extinsă de obiective turistice; condiţia era, bineînţeles, să se organizeze un maraton acolo, de preferat unul cu tradiţie. Cum între timp am ales să facem Revelionul la Paris, am scanat lista respectivă şi m-am oprit la Hamburg, cu al său HaSpa Marathon ajuns la ediţia aniversară de treizeci de ani – o viaţă de om. Aşa că prin decembrie am plătit taxa de înscriere, apoi am făcut un calcul cu câte zile am avea nevoie să vedem oraşul, pentru a pune de un mic concediu; pe principiul că dacă nu-s în stare să termin maratonul, măcar să am parte de o vacanţă plăcută şi interesantă. Cum Paul a mai fost aici şi mi-a putut da nişte sfaturi, am ales şase zile bine balansate în jurul datei de 26 aprilie. Au urmat biletele de avion la Lufthansa şi cazarea rezervată prin AirBnb. Şi Paul, şi Larry (prietenul nostru berlinez pentru care orice nu-i Berlin e nasol) m-au avertizat că Hamburgul e scump; am putut constat asta când am căutat să închiriez un mic apartament pentru noi doi, dar am ajuns până la urmă să mă mulţumesc cu o cameră a noastră într-un apartament locuit şi de proprietar. Nu a fost chiar ce ne-am fi dorit, dar gazda, Amelie Wieland, s-a dovedit încă din mesajele schimbate a fi foarte de treabă, iar comentariile de pe site o recomandau.

Cu toate bagajele, documentele de călătorie, banii, planul de vizite şi noaptea-n cap, joi dimineaţă plecăm spre Otopeni, de unde decolăm spre München. Acolo avem o scurtă escală, cât să ne întindem picioarele, apoi ne îmbarcăm în cursa internă spre Hamburg. Mare păcat că nu există zbor direct Bucureşti-Hamburg, am fi scutit ceva timp, dar pot să înţeleg de ce n-ar renta conexiunea cu această destinaţie nordică. De la aeroportul hamburghez, numit simplu Flughafen, facem rost de hărţi cu oraşul şi mijloacele de transport în comun (HVV), apoi ne procurăm câte o legitimaţie de călătorie pentru zonele 1-4 valabilă o săptămână (Wochenkarte – 26,90 euro), care include curse nelimitate cu metroul (S-Bahn şi U-Bahn), autobuzele şi feriboturile HVV. Este extrem de convenabilă această variantă, mai ales că aeroportul e acoperit de zona abonamentului; există şi alte carduri, mai scumpe şi destinate turiştilor (cu diverse reduceri la muzee sau alte obiective), dar un lucru am învăţat de când mă plimb pe ici-colo: cel mai eficient şi ieftin te deplasezi aşa cum o fac localnicii; bine, bine, Coasta Amalfitană nu se pune, dar infrastructura haotică de acolo e excepţia.

Observăm repede că şi Hamburgul beneficiază de o reţea de transport excelentă, mai ales pe sub pământ. Luăm U1 chiar din aeroport până la Jungfernstieg, apoi unul dintre U1 şi U3 încă o staţie până la Stadthausbrücke, unde ieşim la suprafaţă în Neustadt şi căutăm drumul spre Großneumarkt, unde ne întâlnim cu Amelie. Tânăra însoţită de bicicletă e volubilă şi prietenoasă, ne dă câteva indicaţii succinte, apoi se scuză că trebuie să ajungă la serviciu şi dispare dând din pedale. O luăm pe Kohlhöfen şi, după ce trecem de o mică vinărie selectă, ajungem la scara blocului unde avem cazare. Urcăm cele trei etaje gâfâind sub povara bagajelor, apoi ne azvârlim încărcătura în dormitor. Deşi sunt zombi după o noapte în care singurul somn l-am prins, pe sărite, în avioane, eu aş vrea să plecăm cât mai repede prin oraş, pentru a profita de zborul matinal (nu-i încă nici ora prânzului); Paul însă mă roagă să mai stăm un ceas aşa că, în timp ce el sforăie abitir, eu desfac rucsacul şi studiez partea accesibilă a apartamentului. Îmi place – deşi mic, este inteligent compartimentat, curat şi cochet, cu tot ce trebuie în bucătărie şi baie. Cel mai mult îmi stârneşte curiozitatea colecţia de cărţi vechi din dormitorul nostru, precum şi fotografiile unui simpatic pitbull răspândite prin toată casa. Când timpul expiră, îl trezesc pe un Paul morocănos şi ne punem în mişcare, cu harta şi planul de luptă în faţă.

Ne întoarcem în Großneumarkt, o luăm pe Markusstraße, apoi o alee printre blocuri ne scoate în Neanderstraße. De aici vedem deja capătul unei părţi pietonale aparte a Hamburgului, Peterstraße, reconstituirea unei vechi străzi care n-a existat niciodată. Pare ciudată descrierea, dar clădirile „vechi”, în aparenţă restaurate, sunt de fapt copii ale unor case adunate din timp şi spaţiu în acest loc cu parfum istoric. Reconstituirea din cărămizi roşii, lemn maro închis şi tencuială albă a locuinţelor unor comercianţi de demult este extrem de reuşită, iar liniştita străduţă renascentistă are un aspect încântător. În plus, la parterul a două case dinspre Hütten se află Telemann-Museum şi Brahms-Museum, scurte călătorii prin viaţa şi opera celor doi compozitori germani.

Noi ne continuăm drumul spre Ludwig-Erhard-Straße, o traversăm la intersecţia cu Englische Planke şi ne aflăm în faţa unui simbol iconic al oraşului: Sankt-Michaelis-Kirche. Edificiul luteran a fost fondat la jumătatea secolului al XVII-lea şi, pe lângă atribuţiile religioase, cea mai importantă calitate a sa era turnul înalt, vizibil de departe pentru mateloţii Elbei. Până în ziua de astăzi a avut parte de două reconstrucţii, una completă, după distrugerile suferite în două incendii şi în urma bombardamentelor. Cu toate acestea, i-a fost păstrată forma iniţială, cu ziduri din cărămizi roşii la exterior, un enorm spaţiu alb, luminos şi bine proporţionat la interior, o superbă uşă din bronz ce face legătura între cele două şi un mozaic enorm pe post de altar. În afară de biserica în sine se vizitează atât cripta joasă, sprijinită pe numeroase arce, unde se află artefacte din istoria lăcaşului (inclusiv limbi ale ceasului din turn) şi mormântul compozitorului Carl Philipp Emanuel Bach, cât şi clopotniţa. De fapt, aceasta pare a fi principala atracţie şi are avantajul unui lift care ne urcă cei peste o sută de metri până pe platforma de unde tot oraşul ni se desfăşoară la picioare. În soarele puternic de amiază, admirăm şarpele argintiu al Elbei, turnurile altor biserici din oraş, crenelurile Primăriei şi armonia arhitectonică ce caracterizează metropola; plus construcţia încă neterminată a Elbphilarmonie. Încep să simt o afecţiune puternică pentru Hamburg; totuşi, nu o concretizez pe un lăcăţel agăţat de plasa de protecţie, alături de multe astfel de obiecte colorate, gravate cu nume de îndrăgostiţi…

Imediat lângă Michaeliskirche, cu ieşire la Krayenkamp, se află un mic cartier vechi şi cochet, Krameramtswohnungen; construite iniţial pentru văduvele membrilor unei mici asociaţii de meşteşugari, pe nume Krameramts, clădirile roş-albe adăpostesc azi mici magazine, restaurante, galerii de artă şi muzee, toate păstrând înfăţişarea apartamentelor de altădată. Noi ne îndreptăm pe Krayenkamp înapoi spre Ludwig-Erhard-Straße, iar la intersecţia celor două o descoperim pe Zitronenjette, statuia din bronz extrem de expresivă şi înduioşătoare a unei femei în vârstă – Henriette Müller, vânzătoarea de lămâi din secolul al XIX-lea. Mergem pe bulevardul larg până când dăm de Admiralitätstraße, cotim stânga şi mergem paralel cu două dintre nenumăratele canale ce împânzesc un oraş extrem de asemănător din acest punct de vedere cu Veneţia sau Amsterdam; reţeaua de cursuri de apă, unele vălurite, altele secate până la mâl, este numită „fleet”, iar canalele printre care ne plimbăm acum sunt Bleichenfleet şi Alsterfleet. În curând străduţa se lăţeşte, iar noua arteră – Neuer Wall – ne întâmpină cu hoteluri opulente, magazine de lux şi clădiri somptuoase, cândva în proprietatea nobilimii oraşului. La intersecţia cu Poststraße, unde se înalţă turnul portocaliu al Alte Post, facem dreapta şi ajungem la Schleusenbrücke, pe care-l traversăm prin Alsterarkaden. Această construcţie lungă şi arcuită, realizată la mijlocul secolului al XIX-lea sub o puternică influenţă a neorenascentismului italian, aliniază coloane şi bolte în lungul contopirii canalului cu lacul, loc numit Kleine Alster. Imaginea zidurilor albe oglindite în apă este superbă, ca şi pânzele de luciri ireale proiectate de valuri pe tavanul coridorului boltit. Acesta este casa câtorva restaurante şi cafenele cu aspect aristocratic, anticariate şi magazine de artă, însă cel mai interesant cotlon al său este Mellin-Passage, cel mai vechi culoar comercial al Hamburgului încă în viaţă. Arcurile plafonului său mărginesc picturi decorative Art-Nouveau, cu reminiscenţe din Mucha, iar unul din colţurile dinspre Neuer Wall este ocupat de o librărie plină de farmec. Paul petrece mult timp între rafturile extrem de ofertante, oftează din greu şi trece mai departe.

Alsterarkaden reprezintă frontiera dintre Neustadt (unde locuim noi şi pe unde ne-am plimbat până acum) şi Altstadt, pe care tocmai dorim să-l descoperim. Trecem deci Schleusenbrücke pe care câţiva animatori stradali amuză trecătorii cu efemere baloane enorme din săpun, cărora le le dau diferite forme înainte de a le înălţa curcubee în văzduh sau de a le sparge într-o cascadă de stropi multicolori. Ne oprim puţin pe malul în trepte ce coboară din Alter Wall spre Kleine Alster şi admirăm trecerea dintre ape, de fapt legătura între Elba şi Alster, dornică să oglindească atât albeaţa arcadelor, cât şi culoarea vălurită a şirurilor de steaguri ce ţintuiesc ţărmul. Aici asistăm la un spectacol mai puţin obişnuit: un bărbat stă pe trepte chiar în buza apei şi hrăneşte cu pâine zburătoarele acvatice semi-sălbatice, gata să se ia la harţă una cu alta pentru o fărâmă; nimic neobişnuit, numai că de la el lebedele, raţele şi lişiţele smulg mâncarea chiar din mână, iar o gâscă mai obraznică direct din gură. Ca să nu mai zic că păsările nu doar îl ştiu, dar au şi nume iar câteva chiar par a răspunde la respectivul apelativ.

Ne îndreptăm apoi atenţia către ceea ce domină Rathausmarkt, probabil cea mai cunoscută clădire a metropolei hanseatice, superba Hamburger Rathaus – edificiu neorenascentist somptuos de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care influenţele italiene se îmbină armonios cu arhitectura nord-germană. Se pare că aceasta este a şasea primărie a urbei, iar eforturile de a realiza o construcţie pe măsura importanţei sale (aici se afla Parlamentul şi Senatul unui oraş liber) sunt colosale: trei aripi din granit şi gresii, întinse în spatele unei faţade de 111 metri lungime, unul dintre puţinele exemple de istorism german în întregime conservat. Turnul central înalt şi drept ca o suliţă, statuile din bronz de pe acoperiş, ceasornicul neoprit, şirul de demnitari încremeniţi între ferestre şi cele trei rânduri de culori suprapuse fac din latura primăriei dinspre piaţă o adevărată încântare a ochiului, dar parcă îl şi copleşeşte prin măreţia sa. Ne îndreptăm spre poarta din fier forjat, un adevărat filigran vegetal, şi intrăm într-un coridor umbrit şi răcoros, apoi în sala centrală de la parter. Deşi ne aflăm în timpul programului de vizită, aflăm aici că tururile ghidate încep abia sâmbătă, aşa că nu avem ce face şi ne mulţumim cu scrutarea acestei săli; sperăm să apucăm totuşi să vedem şi restul clădirii, deşi în momentul acesta nu-mi dau seama când. Spaţiul cu influenţe gotice de la parter este larg, pe măsura întregii clădiri, amenajat cu bun gust, funcţional şi destul de sobru – cu excepţia intrării în Senat, o boltă aurită peste poarta ca o dantelă delicată. Singura uşă care ni se deschide este spre curtea interioară, pe care Rathaus o împarte cu Handelskammer Hamburg (Camera de Comerţ). Aici, în plin soare şi cer albastru, privirile sunt aţintite asupra basoreliefurilor ce împodobesc turnurile primăriei şi asupra Hygeia–Brunnen, o superbă fântână de inspiraţie mitologică.

Găsim o trecere printre cele două clădiri şi ieşim în Große Johannisstraße, de unde Börsenbrücke ne duce într-un loc destul de retras din centrul Hamburgului, Trostbrücke; punct de trecere peste Nikolaifleet, micul podul este atent străjuit de statuile conducătorilor din trecut şi reprezintă cea mai veche legătură între oraşul vechi şi oraşul nou. Pentru că ne aflăm pe un pod, trebuie să adaug – ca fapt divers – că în Hamburg se află mai multe poduri decât în Amsterdam şi Veneţia la un loc şi municipalitatea le numără şi inventariază în fiecare an; nu că ar mai apărea sau dispărea vreunul, dar, na, rigurozitate nemţească.

Mai departe, Neue Burg şi Wölberstieg ne poartă lângă Mahnmal Sankt Nikolai, cândva o semeaţă biserică neogotică din secolul al XIX-lea (când a fost cea mai înaltă clădire din lume) şi, mai demult, aşezământ gotic din secolul al XII-lea. Ruinele sale conservate sub forma unui memorial sunt un omagiu adus victimelor regimului nazist şi ale războiului. Frumosul turn crenelat a supravieţuit bombardamentelor, însă acum se află din nou în curs de restaurare, aşa că nu-l putem vizita; ne mulţumim cu spaţiul expoziţional în aer liber, aflat pe locul fostului naos şi împrejmuit de ultimele rămăşiţe ale acestuia – câteva statui ale lui Edith Breckwoldt: Friedensgebet („Rugăciune pentru pace”), Prüfung („Examinare”) şi impozanta Erdenengel („Îngerii Pământului”). Vizita ni se termină lângă Vierländerin-Brunnen în Hopfenmarkt, traversăm Willy-Brandt-Straße pe pasarela pietonală ce continuă Kleiner Burstah şi intrăm pe celebra Deichstraße.

În traducere mot-a-mot „strada digului”, Deichstraße este singurul supravieţuitor dintre ansamblurile de clădiri medievale; ce-i drept, timpul şi calamităţile şi-au cerut birul, dar totuşi peticul din vechiul burg a reuşit să dăinuiască şi să-şi regăsească, în urma ultimelor restaurări, parfumul vechilor timpuri. Asemănătoare din punct de vedere arhitectural cu Peterstraße, cu aceleaşi cărămizi colorate, acoperişuri prelungi şi cadrane albe, Deichstraße este oglinda modernă a unei străzi care a existat în realitate. Doar că acum clădirile s-au transformat din locuinţe în terase-restaurant, iar forfota de negustori din vechime a fost înlocuită de o mulţime de turişti atraşi atât de farmecul superbelor faţade, cât şi de oferta culinară îmbietoare. După îndelungate studieri ale meniurilor, ne oprim la numărul 21, unde Kartoffelkeller ne invită în spaţiul răcoros şi cu aer de epocă dintre Deichstraße şi Nikolaifleet, într-o mireasmă specifică bucatelor din cartofi. Ne năpustim amândoi înfometaţi asupra meniului, dar chelneriţa simpatică şi volubilă ne temperează cu avertismentul că porţiile sunt mari. Aşa că ne limităm la cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată în Germania (nu supă clară, ci o ciorbă acră cu verdeţuri şi smântână – ceva aproape de neconceput în sudul ţării), un labskaus demenţial (piure din carne de vită fiartă, cartofi şi legume, asezonat cu ou ochi, murături, sfeclă cu hrean şi un rulou de hering), piftie de casă (Sauerfleisch), „clătită” (Doppeldecker) din cartofi cu fructe de pădure şi frişcă, dulceaţă de casă cu frişcă şi îngheţată (Rote Grütze). Şi acum salivez când îmi amintesc… Nostimă este faza când, după ce comand Original Hamburger Labskaus, chelneriţa îmi atrage atenţia că nu este un „burger” („hamburger” s-ar traduce prin „hamburghez”), iar eu îi răspund că pe asta mă şi bazez. Finalul acestui festin este apoteotic şi trebuie numai să menţionez că Paul nu-şi poate da gata desertul ca să înţelegeţi ce vreau să spun.

Abia reuşim să ne ridicăm şi, pentru o digestie mai eficientă, reluăm drumurile pe jos. Ne întoarcem în centrul oraşului vechi, trecem pe lângă Rathaus pe Große Johannisstraße, iar Rathausstraße ne scoate în platoul pietruit de lângă Sankt-Petri-Kirche. Ctitorită în a doua jumătate a secolului al XII-lea ca înlocuitoare a unei mult mai vechi capele din lemn, aceasta este cea mai veche biserică parohială din Hamburg şi, în ciuda repetatelor distrugeri, încă mai păstrează câteva artefacte originale – cum ar fi impozanţii lei din bronz de pe porţi, atribuiţi sculptorului lubeckez Hans Apengeter. Construită după canoanele goticului timpuriu, exteriorul nu face însă notă discordantă cu peisajul urban hamburghez – cărămizi de diverse nuanţe roşcate (de la roşu-portocaliu la mahon), acoperiş întunecat, linii severe şi ferestre-ochi în acoperiş. Interiorul alb, arcuit zvelt şi de o aparentă fragilitate păstrează pecetea goticului auster nord-german, atât de diferit de radiantul sau flamboiantul francez; excepţie face orga monumentală, o adevărată operă de artă în lemn.

Puţin mai încolo, pe Steinstraße, se zăreşte printre clădirile magazinelor şi restaurantelor turla solitară a Sankt-Jacobi-Kirche, exponent al goticului de secol XIII în viziune modernă; biserica a fost complet pusă la pământ în timpul bombardamentelor, iar reconstrucţia ulterioară a păstrat mobilierul original salvat de la distrugere şi forma iniţială, căreia însă i-a adăugat un vârf de clopotniţă oţelit. Din păcate poarta masivă e zăvorâtă şi nu putem studia decât exteriorul auster în podoabe; cel mai mult mi-aş fi dorit să văd orga Arp-Schnitger, cea mai mare orgă barocă din Europa nordică, dar se pare că trebuie să o lăsăm pe o vizită viitoare şi să ne mulţumim cu poarta masivă din bronz. Constat cu mirare că, într-un loc complet cucerit de luteranism, bisericile preiau numele sfinţilor în varianta lor latinească – Michaelis (şi nu Michael), Petri (şi nu Peter), Jacobi (şi nu Jacob).

Traversăm şi o luăm pe Mohlenhofstraße, pe lângă Altstädter Hof, una din puţinele case de locuit din Kontorhausviertel; construită în perioada interbelică după stilul tradiţional hamburghez în care cărămizile brun-roşcate deţin monopolul, clădirea iese în evidenţă prin figurile umane dintre ferestre, sculpturi aparţinând lui Richard Kuöhl. Strada se termină în spaţiul larg din Burchardplatz, iar în faţa noastră se înalţă – solidă, impunătoare şi excentrică – Chilehaus, denumită după modul în care şi-a făcut averea primul său proprietar, comerţul cu salpetru de Chile. Construită la începutul interbelicului, Chilehaus este definiţia pentru „expresionismul în cărămidă” (Backsteinexpressionismus sau Klinkerexpressionismus); acest curent, anticipat în secolul al XIX-lea de arhitectul Alexis de Cheteuneuf, a influenţat masiv arhitectura urbană a anilor ’20 în nordul Germaniei (şi nu numai, alt exemplu fiind Amsterdam) şi, continuat prin diverse variaţiuni şi astăzi, conferă Hamburgului această încântătoare armonie. Cu toate că întreaga zonă este plină de clădiri, mai vechi sau mai noi – de la biserici la depozite, ce se încadrează în acest stil sobru, elegant, funcţional şi monocrom, Chilehaus se evidenţiază atât prin mărime (zece etaje), cât şi prin forma de navă; prora înălţată spintecând cerul, jocul de linii curbe şi frânte şi jocul cadranelor albe pe fondul maroniu sugerează tensiunea şi dinamismul unui vapor ce triumfă asupra valurilor. Ornamentele sunt dispuse cu parcimonie, însă nu lipsesc în totalitate şi majoritatea înfăţişează figurine umane sau animale; dar cele mai multe elemente decorative sunt obţinute prin efectul tiparelor de cărămizi şi jocul grinzilor suprapuse. Curtea interioară largă este casa câtorva terase şi oferă o interesantă vedere dreptunghiulară spre infinit, în timp ce diferitele firme dispuse pe ziduri şi arcade vorbesc despre importanţa comercială a acestui loc. Vizavi de intrarea de pe Pumpen se află Meßberghof, trecută cu vederea de ghidurile turistice, nedrepte după părerea mea. Mai mică decât Chilehaus în umbra căreia e obligată să stea şi cu care a fost unită iniţial, clădirea interbelică se evidenţiază prin arcadele aparente neogotice şi sculpturile prinse în ţesătura acestor arcade; inspirate poate din străvechile garguie, basoreliefurile de pe Meßberghof păstrează hidoşenia voită himerelor, dar o încorsetează în zgârcenia formei expresioniste, cu linii puţine şi suprafeţe lipsite de detaliu, plus un naturalism care-ţi dă fiori.

Ne continuăm drumul pe Burchardstraße, pe lângă un îmbietor magazin de ciocolată cu un corb mare şi o cutie de „sardine” (din ciocolată, se-nţelege) în vitrină, şi ne abatem puţin prin Deichtorplatz, de unde se zăreşte Deichtorhallen – structură simetrică din cărămizi, oţel şi sticlă de la începutul secolului al XX-lea, unul dintre cele mai importante centre expoziţionale pentru artă contemporană şi fotografie din Europa. Apoi Johanniswall şi Lange Mühren ne ghidează către Mönckebergstraße, unde se află ceva mult căutat de Paul: intrarea în Saturn. Eu prefer să-l aştept afară căci, oricât ar fi de tentant în alte circumstanţe, nu mai am chef, după o noapte albă şi o zi plină, să dau ochii cu tone de CD-uri. Apreciez că nici el nu stă mai mult de zece minute şi ne putem relua drumul pe Steintordamm, peste Steintorbrücke şi pe lângă impresionanta clădire a Hamburg Hauptbahnhof. Deşi merită toată atenţia nu numai ca important nod feroviar, nu ne oprim acum aici, ci continuăm prin Steintorplatz şi intrăm într-un alt cartier hamburghez, Sankt Georg.

Cândva suburbie a Hamburgului cunoscută pentru spitalul de leproşi fondat aici în secolul al XII-lea (Hospital St. Georg), Sankt Georg a devenit parte a metropolei în secolul al XIX-lea. Deşi în momentul includerii cartierul era o lume a artiştilor prin numeroasele teatre, muzee şi galerii de artă, timpurile postbelice l-au degradat masiv, acum fiind un rai al drogurilor, sex-shop-urilor şi prostituţiei. Deşi după ce poliţia a intervenit în forţă în urma unor conflicte armate între bande rivale locul şi-a recăpătat o oarecare siguranţă, nu m-aş plimba pe aici după lăsarea întunericului, iar acum grăbim paşii pe Stralsunderstraße, spre Hansaplatz. Centru al cartierului, această piaţă cândva cochetă a reînceput să atragă turişti după ce traficul de droguri desfăşurat aici a fost anihilat de către autorităţi; câteva terase încearcă să învioreze locul devenit destul de tern în comparaţie cu restul oraşului, iar Hansabrunnen vorbeşte despre măreţia unui oraş-simbol pentru Liga Hanseatică. Nu petrecem prea mult timp în acest scuar oarecum dezolant, ci ne îndreptăm pe Rostockerstraße şi Danzigerstraße (pe lângă un bar numit sugestiv S.l.u.t.) spre Domplatz. Aici se alfă Mariendom, biserică catolică (o raritate în Hamburg) de la sfârşitul secolului al XIX-lea, construită în stil neoromanic ce păstrează o sobrietate aparte. Ora târzie găseşte edificiul închis, însă ne oprim puţin lângă statuia aflată la intrare, o reprezentare în bronz a Sfântului Oscar, purces cu crucea în mână pe drumul convertirii vikingilor. Stiftstraße ne poartă printre cotloanele cartierului şi sculpturi stradale, iar la capăt ne bucurăm să găsim gura de metrou de la Lohmühlenstraße, unde intrăm şi aşteptăm obosiţi trenul.

Ieşim la Jungfernstieg şi pornim pe strada cu acelaşi nume, pe malul Lacului Alster – mai exact Binnenalster („Alsterul Interior”). Clădiri somptuoase de la începutul secolului al XX-lea (bănci, hoteluri, mari magazine) precum Alsterhaus, Hamburger Hof şi Wrangelhaus ne ţin companie până în Gänsemarkt, un triunghi cochet cu Lessingdenkmal ca centru de greutate. Însă nu doar monumentul comemorativ al omului de litere german Gotthold Ephraim Lessing atrage privirile, ci şi faţadele impresionante, decorate cu mult bun gust, ale galeriilor comerciale ce flanchează scuarul – iar cele mai bune exemple sunt Finanzdeputation cu basoreliefurile de deasupra intrării, Lessinghaus cu balconul arcuit pe grinzi şi impunătoarea apariţie albă de la numerele 21-23. Curba pe Dammtorstraße, ne duce în faţa edificiului modern al Hamburgische Staatsoper (clădire modernă şi inundată în lumină a secolului al XX-lea), apoi ne dezvăluie, la intersecţia cu Esplanade şi Stephansplatz, o superbă construcţie civilă din secolul al XIX-lea – Alte Oberpostdirektion cu ale sale sculpturi, turnuri şi decoraţii ale barocului târziu.

Revenim în Gänsemarkt şi ne îndreptăm pe Valentinskamp până în Dragonerstall, de unde vedem gravura în granit ce-l reprezintă pe Johannes Brahms. Suntem lângă zidurile unei frumoase săli de concerte de la începutul secolului al XX-lea, clădirea neobarocă a Laieszhalle, acum înconjurată de publicul spectacolului de seară. Faţada superbă, cu ferestre înalte şi sculpturi în bronz, este îndreptată către Johannes-Brahms-Platz, de care o desparte Hommage an Brahms – creaţie a sculptoriţei hamburgheze Maria Pirwitz; vizavi se află o construcţie înaltă şi serioasă, înveselită doar de statuile ce-i marchează colţurile – Brahms Kontor, gazdă a Kellertheater Hamburg, care închide această zonă a artelor.

Traversăm Gorch-Fock-Wall şi mergem pe una dintre laturile ce delimitează Sievekingplatz, de fapt o pasarelă pe deasupra Planten und Blumen, grădină urbană întinsă de-a lungul canalului Teich şi parte a plămânului verde al oraşului. Am intrat în perimetrul legii: în faţă avem clădirea impunătoare a Hanseatisches Oberlandesgericht (un neobaroc masiv de secol XX dedicat Curţii Supreme a Landului), în dreapta Strafjustizgebäude (Tribunalul Penal), iar în stânga Ziviljustizgebäude (Tribunalul Civil) – cele două din urmă, deşi construite tot la începutul secolului al XX-lea, ilustrează un neorenascentism impozant şi decorat în detaliu. Aici ni se încheie explorarea, în timp ce umbrele serii devin tot mai adânci, iar frigul primăverii nordului pătrunzător. Revenim la Gorch-Fock-Wall şi, în timp ce aşteptăm la semafor, sesizăm că sub păunul realizat din aranjamente florale se mişcă două perechi de urechi lungi. Ne calibrăm ochii şi-i observăm cu interes pe cei doi iepuri care se zbenguie printre plante, nestingheriţi de zgomotul traficului; îmi amintesc cu această ocazie de puzderia de iepuri din grădina universităţii din Regensburg, unde nu era noapte să nu dau peste vreo întâlnire de urecheaţi.

Din Johannes-Brahms-Platz intrăm pe Poolstraße care se prelungeşte cu familiara Kohlhöfen. Şi astfel încheiem cercul preumblărilor din prima zi de Hamburg, spre uşurarea lui Paul care ar fi preferat să vadă cam un sfert din ce s-a desfăşurat azi. În rest, vreo terasă i-ar fi fost suficient, dar nu te pui cu nebuna. Chiar şi eu mă mir de cât am rezistat şi cât de bine ne-am mişcat, întrucât am acoperit mai multe decât îmi propusesem în planul iniţial. Trag şi primele concluzii, cea mai importantă fiind că Hamburgul este un oraş splendid, omogen şi cochet, iar imaginea sa e şi mai frumoasă pe vreme bună, când cerul albastru contrastează cu nuanţele de roşu ale cărămizilor, iar soarele alungă umezeala ridicată din Elba şi Alster. În al doilea rând, e un paradis al bicicletelor, cu piste şi felurite ţoacle peste tot. Iar dacă n-ai bicicletă, centrul – Altstadt şi Neustadt – îl explorezi lejer pe jos şi, când nu mai poţi, metroul se mişcă repede şi acoperitor. Apoi, mâncarea – Hamburg îmi miroase deja a fi un oraş care demonstrează că poţi avea parte de o bucătărie delicioasă şi in Germania. Scump, dom’le, scump, dar merită. Pe mâine.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s