Philm, L.O.S.T, Lost Society & Damage Case (Fabrica, Bucureşti)

Până nu cu mult timp în urmă, prezenţa lui Dave Lombardo în România s-ar fi legat – cel mai probabil – de vâlva unui concert Slayer şi ar fi fost însoţită de prezenţa a mii de rockeri, fie ei fani fervenţi sau simpli admiratori ai fenomenului. De altfel, puţini dintre cei care nu sunt maniaci într-ale cunoaşterii membrilor Slayer ştiu despre Philm, proiectul personal al celebrului (fost) tobar, mai ales că palmaresul discografic este limitat şi mai degrabă recent, în ciuda existenţei oficiale din 1996. Cum însă Lombardo şi Slayer s-au despărţit nu tocmai amiabil în 2013, fapt încadrat cronologic de lansarea singurelor două LP-uri Philm, trupa a intrat pe radarul tot mai multor ascultători de metal, aceştia alăturându-se fanilor vechi ai lui Dave. Iată deci că astăzi ocazia de a-l vedea pe unul dintre cei mai meseriaşi tobari metal nu înseamnă un concert Slayer, ci două concerte Philm, la Braşov şi la Bucureşti. Despre cel din Braşov, desfăşurat cu o zi în urmă, nu ştiu decât că a avut loc fără trupe de deschidere şi că numărul de spectatori cu greu a depăşit o sută. Acum, în seara de vineri, mă întreb dacă lucrurile vor sta ceva mai bine în Fabrica, în condiţiile în care avem şi trei acte introductive.

Primul le aparţine tinerilor explozivi de la Damage Case, cei care îşi spun „The Romanian Rock’n Roll Patrol”. Adepţii unui clasic Bay Area thrash, în direcţia evidentă Slayer-meets-Metallica, cei patri trupeţi reuşesc să anime numărul încă extrem de mic de spectatori prin piesele în forţă, dinamice şi adresate clar ascultătorilor trupei de care se va lega permanent numele lui Lombardo. Riff-uri rapide, tempo neobosit, voce agresivă şi atitudine fuck-em-all – iată câteva trăsături ale jumătăţii de oră adjudecate de Damage Case. Nu cunosc titlurile pieselor şi nici nu pot spune că am rămas şi cu altceva decât impresia generală, asta pentru că lipseşte totuşi conturul clar al unei individualităţi artistice, însă Damage Case este o alegere bună pentru începutul unei astfel de seri – introducerea e finalizată cu succes.

Chiar dacă Lost Society (din România, nu Finlanda!) este proiectul a doi oameni – Matei Tibacu-Blendea (baterie) şi Paul „Slayer” Grigoriu (voce şi stand-up comedy), concertul de astăzi al trupei bucureştene înseamnă perindarea pe scenă a altor patru muzicieni, colaboratori cvasi-permanenţi ai membrilor fondatori. Ştefan Hâncu (chitară şi bas), Adrian Moisoiu (chitară), Cătălin Rădulescu (chitară, bas şi egg-shaker) şi Dan „Bitch” Bădescu (bas) întregesc echipa pentru un concert în stilul deja cunoscut underground-ului bucureştean – mult nonconformism ideatic ce însoţeşte eclectismul muzical, discurs anti-stângist şi atitudine anti-corectitudine politică, diversitate a pieselor şi conectare totală cu un public deja mai numeros, între care se observă un număr crescut de fani şi cunoscători faţă de concertele anterioare. Lost Society nu se dezminte şi profită de sunetul bun pentru a-şi pune în valoare „hit-urile” – Murders in Utero, TelepathiKc Idiocy, Green Is the New Red şi Nirvana Pizza. Lor li se adaugă Cele mai lungi zile, compoziţie instrumentală a lui Adi Moisoiu (din proiectul Nori geometrici), o adevărată rupere de ritm în viteza energică a concertului, precum şi un cover, lucru cu care Lost Society ne-a obişnuit de fiecare dată; acum este vorba despre Institutionalized (Suicidal Tendencies), dar adaptată – dialogul rap din piesă este în română, iar Paul S. beneficiază de un „partener” sub forma unei păpuşi de mână (nu i se da credit autorului recenziei pentru achiziţia ei!!!), pentru ca teatrul să fie complet. Venit între două trupe adepte ale unor reţete mai clasice ale metal-ului (thrash, respectiv melodic death), momentul Lost Society este altceva, din toate punctele de vedere, şi neapărat de văzut.

Veterană a metal-ului românesc, atât ca trupă cât şi ca experienţă individuală a membrilor săi, nu este niciodată de mirare când L.O.S.T. este selectată în deschiderea numelor grele internaţionale; deatherii bucureşteni au portofoliul şi profesionalismul care să-i recomande, ca să nu mai vorbesc despre un număr consistent de fani. Întrucât timpul de care beneficiază în seara aceasta este limitat, programul se axează pe piese binecunoscute (Becoming a Lie, Victims, Remains of Pain, O viaţă, Closure) şi doar câteva cuvinte între ele. BB Hanneman (voce şi chitară), Vlad Buşcă (bas) şi Dragoş Hălmagi (clape) sunt membrii fondatori care fac şi astăzi din L.O.S.T. o trupă etalon în underground-ul românesc, uşor de recunoscut datorită death metal-ului melodios şi a compoziţiilor solide, bine structurate şi agăţătoare. Doi colegi noi (dar nu şi nou apăruţi pe scenă) li se alătură – Mihai „Tase” Tănăsescu (revenit în spatele tobelor după o absenţă considerabilă) şi Adrian Dumitrescu (a doua chitară, al cărei aport se simte în acurateţea solo-urilor), iar publicul deja bine compactat în faţa scenei îi adoptă pe loc, între reprize de headbanging şi câte un mosh-pit micuţ. Un lucru e clar, L.O.S.T. este primită cu bucurie şi entuziasm oricând ar cânta, cap de afiş sau trupă de deschidere.

După o trupă care sună a Slayer şi două cu membri care şi-au inspirat poreclele de la Slayer, vine momentul mult aşteptat al întâlnirii cu bateristul care îşi leagă indisolubil numele de Slayer, chiar dacă menţiunea fostului său grup este încă un subiect sensibil (aşa cum au învăţat rând pe rând şi, cei insistenţi, nu chiar amabil jurnaliştii scenei metal). Mă întreb, evident, câţi din cei aproximativ patru sute de spectatori (Fabrica plină ochi) au venit pentru Dave Lombardo de la Slayer şi câţi pentru Philm care este, aşa cum ştiu deja cei care au ascultat şi vor afla repede ceilalţi, cu totul altceva. Ideal ar fi un amestec echilibrat între ambele şi constat, nu cu puţină uimire, că acesta este şi cazul. Să explic puţin: Philm este un trio ce-l are ca element central pe Dave Lombardo (deloc ciudat în context, dar totuşi atipic pentru bateristul unei trupe în general), iar lui i se alătură doi muzicieni remarcabili ca tehnică şi feeling, chitaristul Gerry Nestler şi basistul Francisco „Pancho” Tomaselli. Pentru a sublinia şi mai bine rolul lui Lombardo, setul de tobe (mai simplu decât la Slayer) este amplasat în prim-planul scenei, în rând cu ceilalţi doi muzicieni, astfel că toţi trei formează linia întâi a unui spectacol de avangardă.

Cum Gerry este cunoscut în cercurile americane pentru activitatea în zona progressive/experimental (Civil Defiance, Look Past The Stars), iar Pancho jonglează cu blues, funk şi reggae de asemenea în direcţii experimentale (War, The Latin Project), nu este de mirare că Dave i-a adus la un loc pentru un… experiment. Harmonic şi Fire from the Evening Sun sunt rezultatele experimentului progressive-rock cu parfum de improvizaţie pe nume Philm. Turneul european de promovare a celui mai recent disc a început la Braşov, iar acum aduce la Bucureşti acest „power trio” de excepţie. Ce urmează? O explozie metronomică a tobelor, în spatele cărora Lombardo adoptă uneori stilul clasic cât, iar alteori bate cu ramele sau foloseşte tipuri diferite de beţe. Un regal al basului care iese din tiparul de suport caracteristic metal-ului tradiţional şi se află într-o conexiune permanentă cu toba, aproape ca şi cum ar fi două voci, deşi unul este instrument ritmic iar celălalt melodic. O alternanţă a chitarei între riff-uri şi asumare a armoniei, în timp ce lasă în spate vocea – de fapt, în întregul concert (ca şi pe albume) partea vocală pare mai degrabă acompaniament care să puncteze anumite pasaje decât pion principal.

Este greu să încadrezi muzica Philm într-un tipar, mai ales în contextul unui concert în care latura experimentală a trupei devine şi mai accentuată, iar improvizaţia şi spontaneitatea se simt ca acasă. Putem spune că avem câte puţin din toate într-o ţesătură complexă, temperamentală şi plină de culoare: o aşteptată componentă thrash, rock progresiv, influenţe funk, accente de industrial, amintiri de blues, metal virulent, tuşe de hardcore, ruperi de ritm şi suflu proaspăt. Cum repertoriul Philm s-ar reduce oricum la două discuri şi cum al doilea a apărut anul trecut, acesta reprezintă principala sursă a setlist-ului – Fire from the Evening Sky, Train, Lion’s Pit, Lady of the Lake, Blue Dragon. Totuşi, nici primul album nu este uitat, Held in Light şi Dome fiind extrase de aici.

Lipsă de tipare şi multă inovaţie. Un fel de soundtrack fantezist şi energic. În plus, pe lângă muzică, publicul este câştigat de atitudinea celor trei – prietenoşi şi implicaţi, fără aere de vedete (iar pe taburetul din centru chiar e o mare vedetă), deloc volubili (nici nu s-ar potrivi cu muzica parcă voit autistă) dar comunicativi prin gestică şi atitudine. Aici mă refer şi la partea de după concert, când fac cu greu faţă asaltului spectatorilor, iar Lombardo cel puţin se declară ameţit şi epuizat de câte autografe semnează – asta în ciuda formei fizice de invidiat. Un concert Philm reuşit? Puţin spus, pentru că evenimentul punctează la toate capitolele: cap de afiş remarcabil, trupe-suport bine alese, public numeros şi animat, sunet foarte bun, cadru post-concert de vis pentru cei care vor să-i adreseze câteva cuvinte lui Lombardo.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s