Eluveitie, Skálmöld & Wind Rose (Club Colectiv, Bucureşti)

Aşa cum mă aşteptam în condiţiile unui eveniment pentru care s-au vândut toate biletele, Club Colectiv este aproape plin cu ceva timp înainte de începerea cântărilor, pentru ca mai târziu să fie ticsit de plete, piele, ţinte şi alte costumaţii rock, acompaniate de pahare de bere şi shot-uri alcoolizate. Bine că nu se fumează în sala principală, că nu ştiu cum aş rezista întreaga seară. Dar de ce atâta agitaţie şi îmbulzeală? Prezenţa la Bucureşti a turneului de promovare al Origins, cel mai recent album Eluveitie. Nu este pentru prima dată când elveţienii concertează la noi, iar firea lor simpatică şi muzica „lipicioasă” au adunat fani nerăbdători să-i revadă.

Punctuali, la orele 19 intră pe scenă băieţii de la Wind Rose – power metal melodios şi rapid, riff-uri dezlănţuite şi multă atitudine, în spiritul „şcolii” power/prog italiene deja consacrate. Nu lipsesc influenţele unor trupe mult mai vechi decât tinerii Wind Rose (cu al doilea album abia lansant), precum Labÿrinth sau chiar Rhapsody, dar trupa pe care o vedem evoluând acum are de partea sa aerul proaspăt şi dezinvolt al începutului de drum, entuziasmul şi plăcerea de a se afla pe scenă, în prim-planul unui club plin şi agitat. În plus, ca şi următoarea trupă, Wind Rose a fost aleasă de managementul Eluveitie pentru a deschide o parte din concertele turneului, acesta fiind ultimul dintre ele – lucru afirmat cu regret de italieni. La final, parcă pentru a garanta pentru ei, li se alătură Chrigel Glanzmann (frontman-ul Eluveitie) şi colega sa violonistă, Nicole Ansperger.

Pe islandezii de la Skálmöld i-am văzut acum vreun an şi jumătate în deschidere la Finntroll şi îmi amintesc de impresia bună pe care mi-au făcut-o atunci, la primă audiţie – cred că am folosit expresia „lipici” pentru a le descrie prestaţia. Un album mai târziu şi ceva fani cunoscători la activ, Skálmöld are parte de o primire călduroasă din partea publicului tot mai numeros, răsplătit cu o oră de folk metal intens şi săltăreţ. Islandezii „vikingi” sunt simpatici şi se bucură de apropierea de spectatori, iar aceasta se vede cel mai bine în dăruirea cu care chinuie instrumentele între distors şi clean, metal agresiv şi ritmuri folclorice. Ştiu că sunt atâţia la fel ca ei, unii chiar originali, dar asta nu înseamnă că nu mă pot bucura de un spectacol energic şi antrenant, mai ales că buna dispoziţie a celor de pe scenă este molipsitoare. Dincolo de prestaţia în sine, un mare plus pentru atitudinea lipsită de falsă afectare: deşi afirmă cu părere de rău că trebuie să plece imediat după concert, lucru care se vede din graba cu care strâng recuzita, nu evită mâinile întinse din primele rânduri şi semnează toate autografele cerute.

Este a patra oară când văd Eluveitie în concert, dar pentru prima dată elveţienii sunt cap de afiş – acum seara este cu adevărat a lor, lucru pe care-l merită pe deplin, dovadă că greu reuşeşti să te mai mişti prin clubul ticsit şi aflat într-un freamăt permanent. E greu să stai locului când piesele alese să facă cunoscut Origins te invită la hore punctate cu head-banging – King, From Darkness, Sucellos, hitul The Call of the Mountains (varianta în germana elveţiană), The Nameless, The Silver Sister şi Carry the Torch prezintă pe larg ultimul album în tonurile miturilor helvetice. Acestea sunt transpuse muzical aşa cum ne-a obişnuit deja Eluveitie, într-un death metal melodios (susţinut de vocea guturală a lui Chrigel Glanzmann, tobele îndârjite ale lui Merlin Sutter, basul lui Kay Brem şi riff-urile rapide ale lui Rafael Salzmann şi Ivo Henzi) peste care se suprapun temele folclorice, uneori înghiţindu-l complet. Aici contribuţia şi-o aduc Matteo Sisti cu fluierul şi cimpoiul încornorat, violonista Nicole Ansperger şi Anna Murphy, cu flaşneta electrică şi vocea de soprană, dar şi carismaticul Glanzmann, care nu ştie doar de growl, ci şi de mandolină, fluiere sau cimpoi irlandez. De fapt, o mare parte din dinamica scenei se învârte în jurul lui Glanzmann şi a arsenalului de instrumente care-l înconjoară, fie că este vorba despre piese vechi (AnDro, Tegernakô şi Omnos) sau noi (Nil, Thousandfold, Kingdom Come Undone, A Rose for Epona şi Quoth the Raven). Un lucru important de obicei, dar foarte important în contextul de faţă, este că sunetul este bun, instrumentele se aud clar, fiecare în parte şi, apoi, integrate în melodie sau armonie. Prin urmare, nu simţi nicio clipă că ar fi ceva sau cineva în plus, chit că scena este plină şi pare adesea neîncăpătoare. În ceea ce mă priveşte, momentele cele mai frumoase mi se par Alesia, dar şi bisul care readuce în prim plan două albume foarte bune prin Helvetios (piesă titlu) şi Inis Mona (de pe preferatul meu, Slania). Final de efect pentru un show exemplar, propulsat şi de entuziasmul unui public efervescent.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s