Refugiul Cânaia (Munţii Cindrel)

Pe la jumătatea lunii ianuarie, sar cu nerăbdare să înşfac unul dintre ultimele locuri în tura propusă de Victor pe carpati.org, după ce îmi evaluez glezna sucită la prima alergare pe anul acesta. Cum pare să-şi revină şi cum ştiu că pe munte va sta ţeapănă în bocanci, mă înscriu cu entuziasm în tura de început de an ce-mi promite o faţă necunoscută încă mie a Cindrelului. Am mai fost pe o parte a traseului avut în vedere, cea care leagă Păltinişul de Vârful Cindrel, şi am câteva mici îndoieli că vom avea timp în aceeaşi zi să ajungem pe vârf (chiar şi la asfinţit) şi să coborâm la Refugiul Cânaia, în condiţii de iarnă. Ce-i drept, data trecută am făcut mai bine de cinci ore şi jumătate sub greutatea unor rucsaci de trei zile, dar era vară, poteca bine bătută, iar bocancii uşori. Însă rămâne să vedem la faţa locului, pentru că şi pe o zăpadă bună se poate merge aproape ca vara; în plus, estimăm să plecăm relativ devreme.

Pornim din Bucureşti cu noaptea în cap şi ajungem în Păltiniş (1442 m) la scurt timp după ora 10, dar abia la 11 suntem gata cu toţii, pregătiţi de drumul început lângă staţia de telescaun; s-a dus deci partea cu pornitul devreme, mai rămâne speranţa zăpezii de treabă. Dar ne dăm seama repede că şi asta pică, la scurt timp după ce crucea roşie şi punctul albastru părăsesc şoseaua şi intră în pădure, pe versantul vestic al Muntelui Onceşti – stratul alb e adânc, moale şi nu-i poate susţine nici pe cei mai uşori dintre noi. Lucrurile devin şi mai clare după un ceas de urcat lejer pe deasupra văii Pârâului Dăneasa, când ieşim în golul alpin şi panta se accentuează. În timp ce ne opintim pe panta care traversează în sus Poiana Găujoara (1636 m), deseori ne afundăm până mai sus de genunchi şi tragem cu greutate piciorul afară, incomodaţi şi de pojghiţa tare de la suprafaţă. Deasupra noastră, cerul senin lasă loc unui soare cald, orbitor reflectat în omătul pe care-l topeşte domol, făcându-ne şi nouă şi mai dificil demersul. Iar dacă cei care au preluat conducerea „plutonului” se descurcă admirabil, eu încep să-mi deplâng forma proastă în care m-a adus pauza „competiţională” şi desfrâul gastronomic de la Paris.

Pe la jumătatea pantei ne descotorosim de punctul albastru, pentru că în partea superioară crucea roşie virează spre dreapta, iar poteca îşi domoleşte urcuşul şi după o vreme se încadrează pe curba de nivel ce trece pe sub Culmea Bătrâna. Mai trece încă un ceas de mers, cu pauze de odihnă când ne tragem sufletul după efortul zăpezii, şi ajungem în Şaua Bătrâna (1850 m), deschisă larg între Vârful Bătrâna (1911 m) şi Vârful Surdu (1961 m). Aici crucea roşie se termină, în momentul în care poteca se contopeşte cu principalul drum de creastă, marcat cu bandă roşie. Urmează o scurtă coborâre în Şaua Rozdeşti (1826 m), apoi, la ora 14:30, ne înhămăm iar la un urcuş pronunţat, ultimul de acest fel. La capăt se află Vârful Rozdeşti (1954 m) şi din acest punct, din fericire, mai găsim locuri în care zăpada viscolită mai face din când în când loc peticelor tari de pământ. Acum se vede bine vârful Cindrel şi îmi este tot mai clar că nu are sens să încercăm să ajungem de astăzi pe el; timp efectiv ar fi, dar nu am mai avea deloc lumină când am poposi pe el – şi e păcat, la ce privelişte se deschide de acolo. O nouă coborâre ne duce în Şaua Şerbănei (1870 m), unde ajungem pe la orele 16 şi, cum indicatorul anunţă încă un ceas şi jumătate până pe Cindrel, grupul decide să pornim totuşi într-acolo, la limita înserării. Însă, după ce începem să urcăm spre Vârful Niculeşti (2035 m), observăm cât de greu înaintăm prin zăpada tot mai îndărătnică, chiar dacă panta în sine este mai mult decât decentă. Ne oprim în dreptul unui muţuţoi bolovănos, mai consultăm o dată harta, GPS-ul şi ceasul şi decidem să lăsăm Cindrelul pe mâine, cu speranţa că vom avea parte de aceeaşi vreme senină. Totodată, dimineaţa devreme ar trebui să putem înainta mai uşor, ajutaţi de frigul nopţii care va fi întărit neaua.

Mai rămâne să găsim calea optimă spre refugiul al cărui acoperiş îl putem zări, dar nu şi poteca marcată cu punct roşu care-l deserveşte. Ne e clar că am trecut de ceva timp de ea, însă orice stâlp indicator spre refugiu lipseşte, iar marcajele de pe pietre sunt bine ascunse pe timp de iarnă. Aşa cum ne va spune şi cabanierul mai târziu, ajungerea la refugiu este tare problematică iarna, întrucât accesul se face nu prin pădure, ci gol alpin, iar zăpada acoperă pietrele marcate; dacă nu-i vizibilitate acceptabilă, refuză grupurile de turişti din cauza pericolului. Dar noi acum avem vizibilitate perfectă – descifrăm în lumina roşiatică a înserării fiecare muchie de pe faţa nordică a Făgăraşului superb conturat pe orizont – şi track-uri GPS ajutătoare, aşa că tot ce mai avem de făcut este să găsim un mod relativ uşor de a coborî spre refugiu. Simplu de zis, căci acum ne afundăm adesea până la şold, iar coborârea începe să semene ca efort cu o urcare susţinută. Abia când întâlnim poteca bătută de curând de cabanier, adică punctul roşu pe care noi l-am ratat mai devreme, lucrurile devin mai abordabile şi mărim viteza de înaintare. Traversăm firul Izvorului Şerbănei şi ne oprim în faţa Refugiului Cânaia (1760 m), refăcut de curând, unde suntem întâmpinaţi de Doru, cabanierul extrem de amabil care a încălzit deja camerele şi a pus de făcut mâncare. Este ora 17:30, amurgul s-a instalat demult, iar oboseala sau foamea a pus stăpânire pe toţi participanţii la tură.

Trecem la haine uscate şi ne refugiem în sala de mese, destul de friguroasă faţă de cele două mici camere cu sobe, mâncăm din traistă şi de la „restaurantul” locului (extrem de bine pică ciorba fierbinte), bem ceai şi jucăm Saboteur până când, rând pe rând, ne retragem la somn. Pentru a doua zi, lumea se împarte în trei: cei care vor să urce noaptea pe Cindrel, inspiraţi probabil de puzderia de stele care împânzesc cerul de sticlă; cei care vor să se trezească devreme pentru a urca în zori de zi – între aceştia mă număr şi eu; şi cei care se lasă pradă lenevitului dulce în priciurile confortabile – nu pot spune că nu-i înţeleg.

Dăm deci trezirea la 6:15 şi ne urnim cu greu din aşternuturile calde. Mă îmbrac gros, pe măsura gerului de afară, iau micul dejun asezonat cu o nouă serie de ceai fierbinte, fac un rucsac sumar şi mă pregătesc de drum. Totuşi, abia la 7:30 reuşim să plecăm, ceva mai târziu decât intenţionam şi suntem astfel însoţiţi de lumina crescândă a zorilor. În mod normal, de la refugiu spre Şaua Cânaia există un marcaj punct albastru, dar cum stâlpii lipsesc şi zăpada acoperă pietrele, nu ştiu cât îl urmăm. Mai degrabă ne orientăm după indicaţiile cabanierului şi urmele celor care au făcut ascensiunea nocturnă. Aşa cum anticipam, zăpada este mult mai bună de mers acum, după frigul de peste noapte, şi nu sunt decât puţine locurile unde ne afundăm brusc până la genunchi; de cele mai multe ori reuşim să ne ţinem la suprafaţa stratului tare de deasupra. În plus, vremea este foarte bună acum, senin cu un strop de nor, iar vizibilitatea excelentă. Nu ştiu dacă ne mai urneam în alt fel de condiţii…

Înaintăm repede pe coasta Vârfului Cânaia (2057 m), fără să-l atingem însă; urcuşul e destul de pronunţat, dar lipsa rucsacului greu completează paşii făcuţi uşor pe omătul tare. Ne întrerupem însă des înaintarea pentru a admira răsăritul care umple orizontul delimitat de silueta lină a Muntelui Conţu; norii colorează din plin la o imagine dramatică în care cerul parcă ia foc, Făgăraşul se îmbracă într-o pâclă trandafirie, iar circul glaciar Jublea Răşinarului devine de o albeaţă orbitoare. După o oră suntem în Şaua Cânaia (2020 m), iar după spusele cabanierului ne aflăm la jumătatea timpului de drum; condiţiile ne sunt însă prielnice şi mai avem nevoie de trei sferturi de oră (unii doar jumătate de ceas) până atingem Vârful Cindrel (2244 m), după urcuşul ultimului versant – ora 9:15; acesta este susţinut şi pe alocuri delicat, din cauza zăpezii îngheţate în care cu greu intră rama bocancului – numai bună de colţari, ca să vezi diferenţă! De altfel, observăm că vârfurile Cânaia şi Niculeşti sunt spulberate de vânt şi aproape lipsite de zăpadă, descriind astfel un traseu mult mai uşor de parcurs decât cel până pe Niculeşti.

Vârful Cindrel este de fapt un platou la înălţime, cu balcon larg cu un larg tur de orizont împrejur. Munţii Făgăraş continuă să prindă privirea cu crestele lor semeţe, tencuite într-un strat gros de alb. Dar acum se adaugă culmile Munţilor Lotrului şi Şureanu ce fac legătura cu cea mai apropiată înălţime stâncoasă, conturată limpede în atmosfera proaspătă – Munţii Parâng. Mergând mai departe, planurile îşi scad altitudinea, pentru ca apoi să urce din nou, mai întâi încet cu lama pudrată a Oslei, apoi sălbatic cu Munţii Retezat, ca o promisiune îndepărtată, abia tangibilă şi aţâţătoare. Restul cadrului este umplut de culmi tot mai domoale şi mai joase, pierdute în Podişul Transilvaniei, dar undeva în depărtare, ca un miraj, se zăresc liniile Munţilor Apuseni, unde zăpada este brăzdată de negrul pământului uscat şi de tăieturile carierelor.

Bate vântul destul de tare pe vârf, geruleţul pătrunde dincolo de hainele groase cât stăm pe loc şi admirăm peisajul prelungit de Platoul Diavolului, aşa că ne scurtăm şederea în ciuda frumuseţii liniştite a acestuia. La orele 9:30 începem să coborâm, cu mare atenţie pe porţiunile de zăpadă îngheţată. Când ajungem la baza vârfului, facem un mic ocol spre stânga, acolo unde încep căldarea glaciară şi Rezervaţia Iezerele Cindrelului. Lacurile sunt îngheţate, dar suprafaţa lucie a Iezerul Mare se vede perfect, dezgolită de zăpadă. Ne reluăm drumul spre refugiu, încercând pe cât posibil să folosim urmele făcute la urcare; totuşi, în două locuri nu ratez ocazia de a mă pune pe fund, pentru o înaintare rapidă la vale, cât de cât controlată prin beţe. Sosim înapoi în jurul orelor 10:30, aşa că ne rămâne puţin timp pentru strângerea lucrurilor lăsate la refugiu, aranjarea rusacilor, o masă frugală şi poza de grup, pentru ca la 11:30 să ne punem în mişcare, de data asta cu toţii.

O luăm pe punctul roşu dibuit ieri şi acum reuşim să-l urmăm până la capăt, într-o urcare uşoară, dar lungă, până în Şaua Şerbănei unde ajungem cam după un ceas şi unde reîntâlnim banda roşie. Urmează urcările şi coborârile succesive care ne fac să depăşim vârfurile Şerbănei şi Rozdeşti, pe acelaşi traseu de ieri, iar în Şaua Bătrâna o parte din grup face stânga pe crucea roşie deja cunoscută, iar alta (în care mă regăsesc şi eu) continuă pe banda roşie încadrată pe curbă de nivel, înainte de a începe o coborâre grăbită prin pădure. Orele 14 cele înnorate şi prevestitoare de ninsoare ne găsesc astfel la intersecţia de drumuri aflată lângă Poiana Muncel (1657 m), unde întâlnim triunghiul roşu pe care-l urmăm de acum încolo. De fapt, poteca s-a transformat deja într-un drum lat forestier, pe care zăpada e bine bătută şi înaintăm cu uşurinţă. După jumătate de ceas ajungem lângă căbănuţa din Grădina Onceşti (1635 m), iar după încă trei sferturi de oră, la 15:15, terminăm de coborât poteca de pe lângă pârtia de schi din Păltiniş, la capătul căreia se află barul cu ceai cald şi maşinile gata de drum.

Ne schimbăm la haine uscate şi comode, bem ceva cald, unii apucă să şi mănânce, înghesuim rucsacii în portbagaje şi o luăm spre casă. E mult de mers, dar, spre surprinderea mea, ne mişcăm repede pe drumul nu foarte aglomerat. Chiar şi intrarea în Bucureşti e lejeră, lucru ciudat după un weekend plin de soare la munte. În timp ce Georgiana mă debarcă în faţa blocului, mă gândesc la săptămânile următoare în care trebuie să reiau alergatul şi aerobicul, altfel risc să redevin coada plutonului la munte, mai ales că sufăr şi de „handicapul” fotografiilor. Iar în această situaţie ajung să nu mă mai bucur pe deplin de peisaje superbe ca cele din Cindrelul hibernal, când lumina inundă zăpada şi o transformă într-un obstacol surpriză.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Refugiul Cânaia (Munţii Cindrel)

  1. nicu says:

    Foarte frumos scris. Nu stiam ce talente ascunzi.

  2. Silviu says:

    Este scrisă – tura la munte – aşa cum este trăită: cu mult drag de urcuşuri montane şi spirit de observaţie ieşit din comun. Mulţumesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s