Paris Ziua 10

După cum ziceam, astăzi plecăm spre casă; Alina şi Mihai au făcut-o deja cu noaptea-n cap, urmăm şi noi ceva mai târziu. Fiind duminică, Paul pleacă la biserică, iar eu încerc să profit cu folos de timpul rămas. Încep în apropiere, cu simbolul decadent al Parisului – o iau repede pe Boulevard de Rochechouart oprit în Place Pigalle, apoi pe Boulevard de Clichy până în Place Blanche unde se află Moulin Rouge. Celebrul cabaret fondat la sfârşitul secolului al XIX-lea, locul de naştere al can-canului – dansul prostituatelor localului, este una dintre expresiile perioadei de bunăstare numite La Belle Époque şi, în ciuda caracterului său mundan şi monden, trebuie să îi recunoaştem valoarea istorică fie şi numai pentru superbele afişe ale lui Henri de Toulouse-Lautrec. Moara roşie îşi înalţă şi astăzi paletele cadrilate pe cerul albastru, iar frescele de la intrare demonstrează că era o vreme când şi curvele aveau stil.

Îmi continui drumul prin această zonă cândva decadentă din Montmartre, acum nici mai mult nici mai puţin faţă de altele, şi urc pe Rue Lepic, printre baruri colorate şi restaurante cu diverse specialităţi acum închise. Doar brânzăriile, magazinele de crustacee şi cafenelele sunt deschise aşa devreme şi trebuie să recunosc că arată tare apetisant. Strada se îngustează când intru pe Rue Tholozé, la capătul căreia ajung în apropiere de Moulin de la Galette, o moară adevărată din secolul al XVII-lea ce a aparţinut unei familii de brutari renumite atât pentru făină, cât şi pentru pâinea neagră numită galetă; locul se numea şi Blute-fin datorită procesului prin care se obţinea făina fină, fără tărâţe. Astăzi la parter se află un mic restaurant cochet unde, dacă informaţiile mele sunt corecte, şi acum se serveşte pâine făcută acolo, din făina măcinată la faţa locului (dar probabil că nu de aceeaşi moară activată de vânt).

Rue Girardon urcă mai sus şi ajung în curând în Place Marcel-Aymé, un mic scuar înverzit ce poartă numele scriitorului francez, romancier, dramaturg, scenarist şi eseist al secolului al XX-lea. Titlul romanului său fantastic Le Passe-muraille este punctul de inspiraţie al sculpturii lui Jean Marais afle în piaţă, un bărbat pe jumătate în zid, pe jumătate ieşit ca şi cum ar trece prin el, întinzând o mână spre cer în timp ce cealaltă, aproape descărnată, atârnă în jos.

Rue Norvins mă duce în scurt timp lângă Galerie Butte Montmartre, unul dintre punctele principale ale dealului, plin de restaurante cu nume care mai de care mai pretenţioase – Le Consulat, La Bonne Franquette, Café Montmartre, Ambassade de Savoie, Le Fournil de Village şi, preferatul meu, Le Tire Bouchon – rezist însă tentaţiei de a mă delecta cu o clătită. O iau la vale pe Rue des Saules şi îmi notez în minte un obiectiv pentru data viitoare – Musée de Montmartre, atât pentru istoria tumultoasă şi savuroasă a locului, cât şi pentru renumita podgorie de alături (Clos-Montmartre). Merg pe lângă două clădiri mici şi cochete, La Maison Rose şi La Clé de Saule, şi ajung la un alt faimos cabaret al cartierului, Lapin Agile – cu numele un joc de cuvinte de la iepurele desenat la intrare de caricaturistul André Gill, adică „lapin à Gill”. Construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, clădirea a servit atât ca han, cât şi ca sală de dans şi bordel, iar numele purtate sunt elocvente pentru clientelă – „Au Rendez-vous des Voleurs” sau „Cabaret des Assassins”, pentru ca mai târziu să fie un punct de atracţie pentru artiştii vremii. Astăzi, casa cochetă cu pereţi portocalii şi obloane verzi, asortate cu gărduleţul verde-galben, găzduieşte întruniri culturale dedicate conservării chansonului franţuzesc; spre surprinderea mea, aflu că este deschis publicului, aşa că trec şi acest loc pe lista mea de data viitoare, alături de clubul de jazz. Revin în vârful dealului şi o iau printre restaurante şi hoteluri, pe Rue Saint-Rustique, până lângă micuţa şi cocheta Café Le Ceni’s din Rue de Mont Cenis, unde îmi apare în faţă frumoasa clădire ţuguiată şi albă a restaurantului Les Coulisses, lipită de ceainăria La Bohème.

Mă aflu într-un scuar strâmt, înconjurat de localuri elegante şi magazine de suveniruri, dar ceea ce mă interesează în acest moment este Église Saint-Pierre de Montmartre. Eclipsată prin statură, albeaţă orbitoare şi decor de învecinata Sacré-Cœur, puţină lume ştie că această biserică romanescă este cea mai veche din Paris. Construită la începutul secolului al XII-lea pe ruinele unei bazilici din secolul al III-lea fondate de Sfântul Dionisie, biserica medievală este o continuare firească a existenţei timpurii a comunităţilor mari de creştini pe Muntele Martirilor. Faţada sobră şi modestă a bisericii îşi concentrează întregul decor în uşile masive din bronz, cu un basorelief superb; lor le corespunde poarta zăvorâtă a învecinatului Cimetière du Calvaire, de asemenea o minunăţie de bronz ce opreşte accesul publicului în cimitirul fondat în secolul al XVII-lea. O notă aparte o face clopotniţa pătrăţoasă, cu ferestre înguste rotunjite şi evidente origini bizantine. Interiorul bisericii este la fel de simplu şi înglobează primele motive ale unui gotic care abia se năştea în anii construcţiei; însă jumătăţile de arc prinse câte patru în cheile de boltă şi arcadele frânte ce leagă coloanele sunt o prefaţă a stilului arhitectonic dominant în Evul Mediu apusean. Altfel, edificiul păstrează caracterul auster şi aspectul de cetate bine întărită a stilului romanesc, cu ziduri trainice şi coloane solide, cu tabernacole întunecoase şi un şuvoi de lumină prin vitraliile colorate.

Încep să cobor din Montmarte şi trec prin părculeţul umbrit de Sacré Coeur, Square Nadar, unde se află o mică fântână şi statuia Cavalerului de la Barrem, tânăr nobil decapitat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pentru blasfemie şi sacrilegiu. Iau funicularul până în Rue Tardieu, apoi mă îndrept pe Rue Yvonne le Tac, pe lângă colegiul de fete cu acelaşi nume, până în triunghiulara Place des Abbesses. Micuţa piaţa este dominată Église Saint-Jean-de-Montmartre, o clădire art-nouveau din cărămizi ceramice roşii, cu arcuri albe şi vitralii mari, luminoase. Deosebite sunt porţile şi cadrele ferestrelor, adevărate opere de artă a ceramicii, curent ce prindea viaţă la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea când a fost construit edificiul. Interiorul simplu, jos şi pios, sprijinit pe arcuri duble şi decorat cu mozaicuri aurite, este animat acum de finalul slujbei catolice de duminică, iar aerul vibrează în muzica orgii. Lipit de latura aceleiaşi pieţe se întinde în jurul unei fântâni un loc umbros şi verde, Square Jehan-Rictus, unde se întâlnesc zeci de specii de arbuşti, flori şi arbori în încercarea de a recrea o liniştită grădiniţă botanică. Însă ceea ce atrage privirea într-o zi de iarnă, când toată vegetaţia dormitează, este zidul din stânga, îmbrăcat în faianţă şi plin de declaraţii de dragoste – Mur des Je T’Aime, varianta artistică preferată de Frédéric Baron şi Claire Kito lacătelor ce împânzesc şi uneori dărâmă podurile peste Sena. Al treilea element deosebit al pieţei este intrarea la metrou, şi anume ediculul cu care a marcat Hector Guimard staţia Abesses – mic foişor metalic cu acoperiş din sticlă ce se integrează în stilul predominant al zonei, art-nouveau. Ca fapt divers, Abesses este cea mai adâncă staţie a metroului parizian şi trebuie să cobor 36 de metri pentru a ajunge pe peron.

Merg destul de mult, până la Odéon, unde ies în Place Henri Mondor şi o iau pe Boulevard Saint-Germain până în Place Jacques Copeau. Aici, cu un ziar în mână, Denis Diderot din bronz masiv contemplă spectacolul străzii, adică pe oamenii care se opresc o clipă în dreptul monumentalei Église de Saint-Germain-des-Prés. Încadrat de Square Félix-Desruelles (unde se desfăşoară un târg de Crăciun), Place Saint-Germain-des-Prés şi Square Laurent Prache, colosul benedictin a fost fondat în secolul al VI-lea ca loc de veci al regilor merovingieni, însă forma pe care o vedem astăzi s-a tot schimbat timp de unsprezece veacuri. De aici şi îmbinarea de stiluri atât de diverse şi răsfirate de-a lungul istoriei – preromanesc, romanesc (predominant la exterior), gotic (vizibil mai ales la ferestrele înalte, laterale altarului, şi în ogivele arcuite din interior) şi clasic (apanajul picturii). Înfăţişarea de cetate de necucerit are ca centru de greutate clopotniţa înaltă şi masivă, cu ferestre înguste şi rotunjite în jurul clopotului. Naosul lung şi spaţios, mărginit de tabernacole ceva mai joase, este impresionant în special prin pictură – frescele cu teme biblice îi umplu în întregime zidurile, iar tavanul boltit este de un albastru întunecat, presărat cu stele aurii, ca şi răsfrângerile coloanelor în arcade, amintind astfel de plafonul din Sainte Chapelle. Nu zăbovesc prea mult pentru că slujba nu s-a terminat, iar în cea mai mare parte a timpul privesc toate acestea de lângă o enormă scoică încinsă în armătură metalică şi plină cu apă sfinţită.

Revin în piaţa largă din faţa bisericii şi sunt surprinsă să-l văd pe o laterală a sa pe Prometeu, una dintre sculpturile recent descoperitului Zadkine. În apropierea ei se află un local celebru, Les Deux Magots, la sfârşitul secolului al XIX-lea locul de întâlnire al intelectualităţii pariziene – Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Albert Camus, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, James Joyce, Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir îi treceau cu toţii adesea pragul. Numele, tradus prin „cele două figurine îndesate din Orientul Îndepărtat”, provine de la piesa de teatru Les Deux Magots de la Chine asociată cu cele două statui ale unor chinezi mandarini care împodobeau magazinul de lenjerie aflat iniţial în clădirea localului. Cum mătasea din care era confecţionată lenjeria provenea din China, este destul de clar cum s-a ajuns la acest nume aparent bizar.

Mai am ceva timp la dispoziţie, aşa că decid să mă mai plimb o vreme pe bulevardul larg, flancat de clădiri neoclasice şi art-nouveau. Fac o scurtă oprire în Square Taras-Chevtchenko, pentru că în spatele bustului poetului se înalţă silueta clasică a bisericii ucrainene, Cathédrale Saint-Volodymyr-le-Grand, construită la începutul secolului al XVII-lea şi donată la jumătatea veacului trecut comunităţii greco-catolice ucrainene, tot mai numeroasă la acea vreme în Paris. Aş intra să văd cum arată interiorul unui astfel de lăcaş de cult, dar îmi e practic imposibil la cât este de aglomerat; e ditamai îmbulzeala la uşa şi-mi dau seama ce-i dincolo de ea. Trec apoi pe lângă distinsa Société de Géographie, cu două cariatide albe deasupra intrării, şi îmi continui drumul înapoi spre Odéon. Mă abat la intersecţia cu Rue de l’Ancienne Comédie, pentru că văd în zid un tunel ce invită a fi explorat. Aşa se face că pătrund în Cour du Commerce Saint-André, un coridor descoperit şi ramificat ce poartă numele bisericii cartierului, demolată în timpul Revoluţiei Franceze. Locul este absolut fermecător, aşa cum înghesuie şi înşiră restaurante de tradiţie (de exemplu, Café Procope este considerată cea mai veche din Paris, fondată în secolul al XVII-lea, iar Relais Odéon este bistro din primul an al secolului al XX-lea), cofetării îmbietoare (Un Dimanche à Paris se şi potriveşte zilei de astăzi), hoteluri mici, terase, ceainării şi băcănii de familie. Pe lângă aerul aparte, de atemporal suspendat, şi arhitectura superb completată de statui şi stucaturi, te atrage aici fiecare din aceste feluri de a face comerţ şi îmi completez lista din minte cu unde trebuie să revin.

La intersecţia cu Boulevard Saint-Michel, pe colţul grădinii Muzeului Cluny, se desfăşoară altă piaţă de Crăciun şi privesc cu jind feluritele măsline, brânzeturile, mirodeniile şi dulciurile, dar mă despart de ele fără noi cumpărături calorice. Continui până când dau de strada căutată, Rue Jean de Beauvais, una dintre micile artere cochete din jurul Sorbonei. Aici se înalţă Église des Saints-Archanges sau, aşa cum o cunosc cei care se închină înăuntru, biserica românească din Paris. Este găzduită de o veche clădire gotică, Chapelle Saint-Jean l’Évangeliste, care făcea parte în secolul al XIV-lea din Collège de Dormans-Beauvais, astăzi dispărut. Deşi creaţie a aceluiaşi arhitect care a conceput palatele Luvru şi Vincennes, biserica a rămas în paragină după ce colegiul şi-a închis definitiv porţile, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost cumpărată de Regatul României şi destinată ortodoxiei româneşti din Paris, lucru deloc întâmplător dacă ţinem cont de numărul mare de români, celebri sau nu, care şi-au petrecut măcar o parte din viaţă aici, mai ales în antebelic şi interbelic. Interesant este faptul că, în urma unui amplu program de refacere, biserica a primit anul trecut premiul al doilea pentru arhitectura proiectelor de restaurare. Într-adevăr, lăcaşul de cult nu numai că arată impecabil, dar restauratorii au ştiut cum să se folosească de arhitectura originală, gotică, pentru a o integra cu bizantinul specific ortodox. Astfel, din punct de vedere strict al formelor, goticul rămâne omniprezent – în naosul alungit şi lipsit de pronaos, în tiparul zidurilor şi în culorile alese pentru spaţiile dintre ferestre şi plafonul arcuit. Ceea ce-i schimbă faţa în ceva familiar românilor (pe lângă harta României Mari de la intrare) este decorul şi aici se vede măiestria celor care au ştiut cum să potrivească în bolţi frânte icoanele, pictate sau din mozaic, dar şi cum să aleagă vitraliile cu teme biblice; sticla dens colorată lasă puţină lumină să treacă, potenţând astfel efectul candelabrelor bogate. Aşa cum se vede cel mai bine din balconul corului aflat pe locul orgii, pe deasupra mulţimii abia revenite în Paris după sărbători, capodopera muncii de restaurare este superba catapeteasmă aurită, cu icoane ortodoxe splendid pictate (cele mai de seamă închise în argint) şi obiecte de cult armonios alăturate lambriului cu trăsături, în esenţă, gotice. Mă bucur să văd că, în timp ce nepreţuitelor biserici medievale din Târgovişte li se înlocuiesc turlele cu tablă şi li se pun termopane, comunitatea românească din Paris s-a mobilizat financiar şi a ştiut să-şi aleagă meşteri iscusiţi pentru aşa o lucrare delicată, deloc uşoară.

Aceasta este ultima mea vizită din concediul franţuzesc. Odată liturghia şi miruitul terminate, îl preiau pe Paul şi dăm fuga la Maubert – Mutualité, de unde luăm metroul spre acasă unde Marmotele ne aşteaptă uşor îngrijorate de întârzierea noastră. Strângem şi ultimele bagaje, facem curat, golim frigiderul de brânzeturile „împuţite”, încercăm să lăsăm apartamentul aşa cum l-am găsit (mai puţin borcanul spart de Bogdan pentru care a lăsat bani pe masă) şi ne dăm duşi spre aeroport, via Gare du Nord. La Charles de Gaulle avem nefericita surpriză să constatăm că rucsacul meu şi al lui Paul depăşesc cu mult limita legală, ceea ce de fapt n-ar trebui să ne mire ţinând cont de câte cărţi şi benzi desenate a cumpărat soţul meu, iar o sută de euro ni se pare exagerat ca supra-tarif. Noroc că ne sar Marmotele în ajutor, că tot trebuie să-şi desfacă trollerele din folia cu care le-au împachetat şi care, vezi dom’le, nu-i „conformă”. Transferăm deci o parte la ei, o parte în bagajul de mână şi reuşim să le împăcam pe toate. Nu mai urmează decât revenirea la Bucureşti, despre care n-am nimic a povesti – oarecum deprimant, mai ales că de mâine reiau munca şi nici nu apuc să mă bucur de proaspetele amintiri frumoase.

Un singur lucru mai am de notat: nu cred că voi mai face vreodată revelionul într-un loc care este, oricum, atât de turistic. Mai ales dacă e prima dată când ajung acolo. În Paris mi-am mai înecat frustrarea cozilor interminabile în faptul că o bună parte din lucruri o văzusem mai demult, dar tot a devenit iritant pe parcurs să stau la ditamai rândul şi la un closet public. Din fericire, există atâtea locuri mai puţin „mainstream” unde să mergem între ani, şi am deja o idee. N-o deconspir încă.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s