Paris Ziua 9

De la ultima mea vizită la Paris am rămas cu o mare restanţă şi astăzi vreau neapărat să-mi iau revanşa. Paul nu este deloc interesat de Les Catacombes, dar Silvia şi Bogdan abia aşteaptă, aşa că plec devreme cu metroul spre Denfer-Rochereau, unde ies la suprafaţă lângă Lion de Belfort, un leu maiestuos din bronz care domină cu privirea piaţa largă. Intrarea în catacombe este o baracă verde pe Avenue du Colonel Henri Rol-Tanguy, dar coada celor care doresc să le viziteze în această zi ploioasă îmbracă deja jumătate din învecinatul Square Claude-Nicolas-Ledoux. Oftez şi mă pun cuminte în rând, cu speranţa că lucrurile nu se vor mişca cu viteza melcului; până apar şi Marmotele, coada a înconjurat întregul scuar iar eu nu am înaintat considerabil, aşa că mă bucur de puloverul în plus pe care mi-l aduc.

După aproape două ore de aşteptare deloc plăcută, ajungem la intrarea în catacombe, un „puţ” din scări care ne duce la douăzeci de metri sub pământ, acolo unde începe drumul printr-un labirint de coridoare înguste şi săli cavernoase. Temperatura constantă a catacombelor (în jur de 14 grade) şi aerul uscat pe care-l regăsim aici sunt o mare bucurie. Prima parte a vizitei evocă trecutul geologic al Luteţiei, cândva acoperită de o mare tropicală ce a lăsat treptat loc straturilor de sedimente. Acestea au reprezentat încă din vremea romană, timp de multe secole, baza construirii majorităţii clădirilor din oraş – calcar şi alte materiale extrase dintr-o extinsă carieră. La finalul acestor explicaţii încep efectiv coridoarele marcate cu coduri alfanumerice, necesare pe timpul exploatării, precum şi cu nume ale străzilor care treceau la un moment dat pe deasupra respectivului coridor – de exemplu, Avenue de Montsouris; în câteva locuri, pietrele poartă informaţii despre adâncime sau despre apeductul folosit în evacuarea apei. Viaţa minerilor n-a fost niciodată nici uşoară, nici lipsită de pericole şi, uneori, aceştia au ales s-o înveselească prin artă. Mina de sare de la Wieliczka este probabil capodopera acestor îndeletniciri, dar avem şi aici un mic cotlon în care piatra şi mineritul au lăsat loc creaţiei – Sculptures de Port-Mahon, reproducerea din memorie a Palais Port-Mahon (din Insulele Baleare) de către unul din primii lucrători ai minei care fusese mult timp întemniţat în fortul de vizavi de palat. Lucrarea este migăloasă şi impresionantă prin detalii, ca să nu mai zic că oferă o imagine cu totul neaşteptată într-o carieră. Îi urmează câteva culoare aproape verticale, numite „Puţurile din Port-Mahon” sau „băi de picioare în carieră”, gropi adânci şi scări spiralate cu ajutorul cărora muncitorii ce au consolidat galeriile puteau ajunge la pânza freatică. Trecem apoi printr-un coridor înalt, sprijinit pe arcade cimentate, la capătul căruia se deschide o sală cu o mini-expoziţie: roci şi sedimente ce poartă mici fragmente de istorie geologică, fosile sau urme de fosile descoperite în timpul săpăturilor, toate dovezi ale foste mări tropicale.

Pe zidul din spate al acestei încăperi, ultima bine luminată, se cască o deschizătură întunecoasă deasupra cărei scrie funest: „Opreşte-te! Aici este imperiul morţii.” Aşa începe osuarul care a găsit în fostele galerii de exploatare o bună casă pentru rămăşiţe adunate din numeroase cimitire ale capitalei – între şase şi şapte milioane de parizieni au fost mutaţi aici pe măsură ce locuri de îngropăciune suprapopulate de la suprafaţă s-au desfiinţat pentru a evita pericolul tot mai mare al epidemiilor de la sfârşitul al XVIII-lea. Primul „depopulat” a fost Cimetiere des Innocents, loc pe care azi se întinde districtul Les Halles, şi alte peste o sută cincizeci i-au urmat, dând astfel naştere celui mai mare mormânt al lumii; cimitirelor li s-au adăugat înmormântările „la zi” din timpul masacrelor Revoluţiei. Tabloul pe care-l are în faţă vizitatorul este de un romantism sumbru, cu oasele mari şi craniile sistematic suprapuse şi aranjate, uneori în forme ce descriu arcade de biserică sau cruci masive, într-o rigurozitate atentă şi lugubră, dar – uimitor – efectul nu e deloc înspăimântător. Da, e ciudat să stai atât de aproape de un craniu prin care cândva a trecut un glonţ sau să priveşti oase cuprinse de un muşchi verde, ca de peşteră, favorizat de umezeală; dar nu poţi spune că te cuprinde groaza, ci mai degrabă acea fascinaţie macabră atât de caracteristică omului. Ce-i drept, „zidurile” şi „coloanele” de oase lasă loc câtorva monumente comemorative şi plăci cu citate ale unor oameni celebri – Lafontaine („Orice e vindecat de moarte, / Şi, totuşi, nu pornim din loc. / Purtăm povara mai departe, / Decât să nu mai fim deloc…”, Moartea şi tăietorul de lemne), Horaţiu („Crede că fiecare zi este ultima.”) – maxime şi versuri ce-ţi lasă răgaz de gândire. Plimbarea acesta mai neobişnuită se încheie cu un alt proverb latinesc, „Cei care dispreţuiesc viaţa nu se tem de moarte”, pentru ca apoi să ne regăsim sub un puţ inversat unde se observă cel mai bine straturile geologice descoperite de mină. Locul în care ieşim la lumina zile se află pe Rue Rémy Dumoncel, la aproximativ cinci sute de metri în linie dreaptă faţă de intrare şi după doi kilometri de labirint.

Ne găsim în apropierea staţiei de metrou de la Alésia, unde ajungem trecând pe lângă Église Saint-Pierre-de-Montrouge, un neo-romanesc suplu şi impunător din secolul al XIX-lea. Luăm metroul până la Vavin, de unde o pornim pe Rue Delambre până în micuţa Place Stéphane Hessel plină de mici restaurante, de la intersecţia cu Boulevard Edgar Quinet. Aici ne bazăm pe informaţiile primite de la nişte prieteni de-ai lui Bogdan şi o luăm pe Rue d’Odessa în căutarea unui restaurant unde să mâncăm clătite. Ne face cu ochiul Le Petit Morbihan, care în această perioadă a zilei are un meniu fix foarte convenabil ce include o „galette” bretonă (un fel de clătită pătrată, sărată, din grâu dur), o „crêpe” dulce, o cafea şi suc proaspăt sau cidru. Chinuiţi de o foame de lup, nu avem de ce să citim de două ori meniul până să intrăm şi să ne instalăm la o masă retrasă, înconjurată de căldură, lumină pală şi decor specific breton. Masa este delicioasă iar Bogdan, după ce trece în revistă ingredientele clătitei lui dulci (banane, ciocolată, îngheţată şi alcool), se întreabă ce-ar mai lipsi; evident, încă una!

După prânzul îndestulător ne despărţim drumurile, iar eu o iau înapoi spre Vavin, de data aceasta pe largul Boulevard du Montparnasse unde mă opresc câteva secunde să admir clădirea-fortăreaţă, încununată cu o rozetă atipică, a impunătoarei Église Notre-Dame-des-Champs, edificiu neo-romanesc cu influenţe gotice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iau metroul până la Odéon, apoi merg până în Place du Panthéon unde mă întâlnesc cu Paul. Amândoi îl aşteptăm pe Bogdan Liacu, fostul meu coleg de facultate stabilit în Paris, pe care nu l-am mai văzut de ani buni. Mă bucur tare mult să-l văd, dar îmi pare rău că nu a venit şi Raluca (soţia lui, de asemenea colegă de facultate), care a mai rămas în vizita de sărbători de la părinţii din Bucureşti. Nu numai că am ocazia să aflu ce-au mai făcut şi cu ce se mai ocupă, dar descoperim datorită lui un alt cotlon al zonei studenţeşti, de data aceasta la sud de Panthéon – zona descrisă de Rue Mouffetard şi Place de la Contrescarpe. Aproape lipsit de cei care urmează la literă ghidurile turistice, cartierul musteşte de taverne, terase, bodegi şi dughene cu servire rapidă, ceainării şi hosteluri, librării şi magazine de antichităţi sau artă, aşa cum îi stă bine unui loc boem, eminamente studenţesc. Ud şi purtând primele gene ale serii, peisajul urban este fermecător, colorat de firmele localurilor şi înmiresmat de tot felul de bucate.

Bogdan ne duce să mâncăm la un fel de şaormerie, unde lipiile sunt mai mult clătite sărate, iar umplutura de la sos bolognez la salată de icre, de la cârnaţi picanţi la brânză franţuzească. Acum parcă îmi pare rău că încă mai fac digestia prânzului… La final ne proptim în pe terasă încălzită a Café Delmas din Place de la Contrescarpe, la o carafă mare de vin, apă şi cafele, timp în care ni se alătură şi Ox. Din păcate, timpul scurt pe care-l putem petrece cu colegul meu e pe sfârşite, întrucât mai are o vizită de făcut şi nu locuieşte chiar în Paris. După ce ne terminăm vinul, plecăm într-o plimbare nocturnă împreună cu Ox pe Rue Descartes, de asemenea plină de tot felul de bodegi pitoreşti (reţin pentru data viitoare La Maison de Verlaine şi Le Bateu Ivre), apoi pe deja cunoscuta Rue de la Montagne Sainte Geneviève (unde-i descriu lui Ox bucăţile mari de vită de la Le P’tiii, ceea ce-l lasă perfect rece pe amicul nostru vegetarian) până la intersecţia cu Boulevard Saint-Germain.

Aici o luăm pe distinsul bulevard şi mergem mult printre magazine aglomerate şi animate, până dăm de Rue de l’Ancienne Comédie. O urmăm până la capăt, acolo unde băieţii vor neapărat o fotografie cu firma restaurantului mare din faţă: Café le Buci; iar motivul este pueril, dar evident. Aici se desprinde Rue Dauphine care ne scoate la Sena, traversăm Pont Neuf (moment în care îmi amintesc că nici acum nu m-am plimbat şi eu pe fluviul parizian), intrăm pe Rue de la Monnaie şi cotim pe cea mai exclusivistă arteră a Parisului, Rue Rivoli. La intersecţia cu Rue de Louvre ne întâlnim cu restul prietenilor noştri, fiecare venit de pe unde şi-a petrecut după-amiaza, şi continuăm pe Rivoli, printre zidurile maiestuoase şi taciturne ale aripii Sully a Luvrului şi coloanele neoclasice ale Grands Magasins du Louvre, fost hotel din secolul al XIX-lea transformat în ansamblu de buticuri de antichităţi. Când ajungem în Place du Palais Royal plouă de-a binelea, aşa că nu prea zăbovim să admirăm cocheta piaţă încadrată de Grand Hôtel du Louvre (primul hotel de lux din Paris) şi poarta grandioasă ce închide Cour de l’Horloge în Palais-Royal, splendida clădire barocă din secolul al XVII-lea care, cândva reşedinţa lui Richelieu (de unde şi numele Palais-Cardinal), adăposteşte Consiliul de Stat francez.

Schimbăm direcţia şi grăbim pasul pe Avenue de l’Opéra, apoi pe Rue Sainte-Anne, unde Ox ne salvează de stropii reci cu o surpriză deosebită – Higuma, restaurantul lui japonez preferat, ţinut de o singură mare familie care roboteşte permanent. Decorul este tradiţional iar mâncarea (şi băutura) nu se lasă mai prejos, aşa că avem parte din nou de o cină pe cinste, chiar un pic mai mult decât ar fi cazul. Dar este ultima seară în Paris, aşa că… trebuie! Reveniţi acasă, ne dăm seama a nu ştiu câta oară cât de deprimant este să faci bagajele la sfârşit de concediu – mai ales când constaţi că lucrurile nu mai încap tocmai ca la venire. Pregătim ce putem din seara aceasta şi ne bucurăm că mâine avem avionul după-amiaza târziu, aşa că vom avea timp să mai strângem şi chiar să ne şi plimbăm puţin. Cu excepţia Alinei şi a lui Mihai, care părăsesc Parisul cu un zbor foarte matinal.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s