Paris Ziua 8

Azi îl corup pe Paul să se trezească relativ devreme şi pentru asta îl momesc cu ceva irezistibil – o vizită la Musée d’Orsay, preferatul lui, mai ales că renovările pe care le-am prins data trecută s-au încheiat demult. Însă cum ieşim de la Solférino şi o luăm pe Rue de Bellechasse vedem deja o aglomeraţie care nu anunţă nimic bun. Într-adevăr, odată ajunşi pe Rue de la Légion d’Honneur (adică fix în faţa muzeului) ne întâmpină un şir nesfârşit de oameni, aşezaţi într-o coadă spiralată astfel încât întreaga piaţetă este plină şi nu se vede nici măcar celebrul Le Rhinocéros, masivul bronz de la intrare. Ne luăm gândul vizitei, pentru că nu suntem nebuni să aşteptăm cel puţin cinci ore în frig şi ploaie, mai ales că am mai văzut muzeul şi, sperăm noi, vom mai avea ocazia.

Dar dacă tot am plecat devreme de acasă, încerc să vin cu o variantă pe măsură, şi anume Musée Marmottan Monet, ceva irezistibil admiratorilor picturii impresioniste. Luăm metroul spre La Muette, aflată spre periferia Parisului într-un cochet cartier rezidenţial. O luăm pe Avenue Mozart şi Chaussée de la Muette, traversăm liniştitele Jardins du Ranelagh, iar la intersecţia Avenue Raphaël cu Rue Louis Boilly găsim conacul deţinut cândva de familia Marmottan, mare amatoare de colecţii de artă. La moartea sa, Paul Marmottan a lăsat Academiei de Arte Frumoase atât reşedinţa, cât şi întreaga sa avere artistică, căreia i s-a adăugat ulterior din donaţii o impresionantă şi (post-)impresionistă colecţie de peste trei sute de lucrări ale lui Monet, Morissot, Degas, Manet, Sisley, Pissaro, Gauguin, Renoir.

Muzeul cuprinde cinci secţiuni şi voi încerca să-mi amintesc pe rând de fiecare, în lipsa unor fotografii care să mă ghideze. O bună parte din parter şi etaj cuprinde colecţiile familiei Marmottan şi ilustrează pasiunea lui Paul Marmottan pentru arta Evului Mediu târziu, a Primului Imperiu şi a Restauraţiei – frumoase creaţii ale unor pictori mai puţin cunoscuţi (dar nu minori – Boilly, Fabre, Gérard, Vernet), desene, gravuri, miniaturi, porţelanuri, sculpturi, mobilă şi o generoasă bibliotecă. Acestea au parţial valoare de document istoric şi parţial valoare artistică, în special pânzele şi sculpturile pe care şi le-a permis la vremea sa o familie înstărită, dar departe de pătura de sus a aristocraţiei. O încăpere special amenajată climatic e dedicată unei expoziţii relativ recent adăugate muzeului, o bogată colecţie de artă iluministă ce cuprinde lucrări franceze, italiene, engleze şi flamande din Evul Mediu până la Renaşterea timpurie (între secolele al XIII-lea şi al XVI-lea). Cele mai multe piese sunt cărţi sublim pictate şi miniaturi uimitoare, cărora li se adaugă icoane, vitralii şi obiecte de cult. Se pare că aceasta este una dintre cele mai remarcabile moşteniri ale Iluminismului în artă dintre cele expuse în muzee, compusă din sute de lucrări. O a treia secţiune, ce ocupă tot câteva camere, o are în centrul atenţiei pe prima (şi poate cea mai cunoscută) pictoriţă impresionistă, Berthe Morissot, cumnata lui Édouard Manet. Deşi influenţată de Manet, se pare că relaţia artistică dintre cei doi a mers în ambele sensuri întrucât ea l-a convins pe marele impresionist să încerce pictura plein-air, în timp ce el avea un deosebit respect pentru stilul şi abordarea compoziţională a lui Morissot. Pânzele străbătute de o sensibilitate aparte (în special cele în care apar soţul Eugène sau unica fiică Julie), lucrările grafice rare şi caietele de schiţe expuse aici au fost donate de nepoţii pictoriţei, împreună cu colecţia personală a acesteia ce cuprinde picturi şi desene de Corot, Manet, Degas şi Renoir (de asemenea expuse în aceste încăperi).

Însă abia acum ajung la partea cea mai interesantă a muzeului, cea care îi adaugă numele de „Monet” – cea mai mare colecţie de lucrări ale lui Claude Monet din lume, ajunsă aici prin bunăvoinţa fiului pictorului. Vedeta colecţie este Impresie, răsărit de soare (adică lucrarea ce a dat numele mişcării artistice care a însemnat o adevărată schimbare de paradigmă în secolul al XIX-lea), urmată îndeaproape de Portul din Le Havre. Efect nocturn. Nu sunt singurele lucrări în care este înfăţişat portul devenit celebru datorită lui Monet, iar în jurul lor se găsesc hărţi, schiţe, documente şi alte picturi ale vremii prin care se încearcă atât reconstituirea topografiei acestuia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cât şi determinarea exactă a locului reprodus atât de ambiguu în Impresie. Demersul este interesant în sine, dar absolut inutil în ceea ce priveşte tabloul-etalon al lui Monet – cui anume îi pasă, cu atât mai mult cu cât iluzia şi sugestia fac parte din manifestul impresionismului? Cele două capodopere singure vorbesc despre geniul artistic al lui Monet, talent, viziune şi originalitate ieşite de comun. Este o încântare să te afunzi în aceste compoziţii difuze şi clare în acelaşi timp, în care subiectul nu lasă loc niciunui dubiu, dar perspectiva e lăsată la latitudinea privitorului. Superbe. Nu degeaba Claude Monet este nu numai întemeietorul picturii impresioniste, ci şi cel mai prolific şi consistent reprezentant al mişcării. Acest lucru se observă uşor prin periplul oarecum cronologic la care ne invită dispunerea lucrărilor în muzeu. Se văd paşii făcuţi înaintea imortalizării în numeroase chipuri a portului din Le Havre, precum şi continuarea firească din peisagistică şi portrete. După Le Havre urmează numeroasele călătorii ale artistului, desfăşurate de-a lungul a zece ani şi devenite surse de inspiraţie pentru peisaje, iar ultima parte a vieţii, petrecută la Giverny, se reflectă în numeroasele pânze dedicate frumoase sale grădini – predomină cele numite Nuferi (cu diferite efecte), adevărate variaţiuni pe tema florilor acvatice, cu marea calitate de a nu deveni monotone. Între cele mai frumoase şi sugestive tablouri aş enumera Grădinile Tuileries, Podul Europei. Gara Saint-Lazare, Tren în zăpadă. Locomotiva, Plimbare lângă Argenteuil, Salcie plângătoare, Pod japonez, Catedrala din Rouen. Efect solar şi Iazul cu nuferi.

Pe final asistăm la o scenă interesantă şi din care mulţi pot învăţa ceva. Asta după ce am remarcat o familie cu doi copii mici care ţinea neapărat să vadă tot muzeul, în timp ce încerca să potolească picii clar obosiţi şi plictisiţi de aşa un tur, dedaţi la urlete şi trântit de chestii. La un moment dat apare o tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, cel mai probabil profesoară de artă cu aptitudini şi de educatoare, însoţită de un cârd de copii mici – cel puţin zece, cam între trei şi şase ani. Nu-i plimbă prin muzeu şi nu le împuiază capul cu filozofia sau tehnica din spatele unor compoziţii complexe precum cele care înfăţişează portul sau oraşele. În schimb îşi opreşte grupul gălăgios în faţa unui singur tablou, o pânză gigant cu Nuferi, puştii tac pe dată şi începe „interogatoriul” în timp ce li se arată fotografia unui alt tablou, cu o casă. Ce avem aici? O caaaasă. Şi ce poate avea casa în spate? O grădiiiină. Şi în grădină ce se poate afla? Animaaale. Altceva? Un laaac. Bun, un lac precum cel de deasupra noastră; şi pe lac se află nuferi – ce sunt nuferii? Păi seamănă cu nişte… N-am întrebat cu ce seamănă, ci ce sunt. Suuunt flooori. Profesoara scoate apoi o pensulă şi începe să le explice cum au ajuns nuferii acolo. Între timp toţi vizitatorii sălii cu mulţi nuferi, sălcii plângătoare şi poduri japoneze privesc fascinaţi întreaga scenă, în care atâţia copii mici, în mod normal plini de energie şi neastâmpăraţi, stau cuminţi în jurul profesoarei, sunt numai ochi şi urechi la ea, răspund numai după ce ridică mână şi privesc absorbiţi pictura. Deci poţi veni cu un copil la muzeu de artă, dar trebuie să ştii cum să-i trezeşti interesul şi când să te opreşti înainte de a-l obosi şi plictisi.

Ultima secţiune a muzeului, redusă ca dimensiuni, se numeşte „Prietenii lui Monet” şi cuprinde creaţii impresioniste provenite din donaţii diferite, o adevărată comoară artistică ce-i include pe Pissaro, Gauguin, Corot, Renoir, Sisley, Daumier, Boudin, Degas. Este o încântare să le priveşti, dar parcă e puţin prea mult, mai ales după ce l-ai studiat pe îndelete pe, probabil, cel mai mare dintre ei.

După această fermecătoare vizită, luăm din nou metroul până în Montparnasse, unde coborâm la Denfert-Rochereau pentru că avem ceva treburi „culinare” pe Rue Daguerre. Pe această străduţă îngustă şi flancată de dughene pline de bunătăţi se află Fromagerie Vacroux et Fils, considerat pe bună dreptate cel mai bun magazin de brânză din lume. Aşa cum sugerează numele, este afacerea de familie a unui mic producător, iar vitrina expusă te face să salivezi intens. Luăm câteva sortimente pentru acasă (deşi nu ne abţinem şi vreo două bucăţi învelite în boia şi nuci le mâncăm pe loc) şi ne interesăm de programul zilelor următoare, pentru că vrem să facem stocul pentru Bucureşti.

Revenim la metrou şi îl luăm până la Place Saint-Michel, de unde pornim într-o plimbare pe lângă Sena şi printre tarabele buchiniştilor, una dintre marile atracţii pentru Paul. Acum însă plouă şi e frig, aşa că multe dintre ele sunt închise; în mod clar, primăvara şi vara sunt nişte momente mult mai propice pentru a scormoni printre miile de volume ce însoţesc Quai des Grands Augustins şi Quai de Conti. La un moment dat îl las pe Paul să caute opera completă a lui Montaigne, iar eu mă întorc în subteran pentru cea mai scurtă cale spre Chaussée d’Antin – La Fayette. Aici ar trebui să mă întâlnesc cu Alina şi Mihai pentru a vizita luxosul centru comercial, dar cum ei sunt într-o mare întârziere mă aventurez singură în Galeries Lafayette Haussmann în magazinul aglomerat până la refuz. Cu uimire constat că există grupuri care vin cu autocarul special pentru cumpărături aici, în special ruşi şi singaporezi, iar înăuntru, pe lângă buluceala generală, la Chanel e o coadă mai mare decât la multe muzee vizitate (probabil să pună al doilea „n” acolo unde i-ar fi locul). Pe mine nu mă interesează aspectele comerciale ale galeriei construite la începutul secolului al XX-lea, ci partea sa arhitecturală şi artistică, mai exact stilul art-nouveau atât de la modă atunci. Piesa de rezistenţă este cupola din oţel şi sticlă, decorată cu armături în filigran şi vitralii multicolore. În jurul ei se desfăşoară cele trei nivele de loje, despărţite prin coloane şi blazoane. Linia de demarcaţie dintre cupolă şi etajul de sus este o „panglică” înflorată de bolţi curbe, căreia mai jos îi corespund balcoane cu motive vegetale şi tavane pictate; toate acestea poartă reminiscenţe ale încărcatului rococo, iar efectul pe care îl dau luminile strălucitoare este mirific. Într-adevăr, mai că-ţi vine să-ţi laşi banii într-un aşa loc luxos. O singură nemulţumire am şi are de-a face cu strict această perioadă a anului: nu numai că enormul brad sintetic ce coboară din centrul cupolei şi-şi schimbă culoare e inutil în context, dar faptul că stă cu vârful în jos e prea de tot…

Abia aştept să ies în stradă şi să respir puţin aer după atmosfera sufocantă din magazin. O iau pe Rue de la Chaussée d’Antin până în Place d’Estienne d’Orves, unde se înalţă impunătoarea faţadă neoclasică, bogat decorată a Église de la Sainte-Trinité. Monument al secolului al XIX-lea, frumoasa biserică împrumută din Renaşterea italiană frontoanele, pilaştrii şi nişele sfinţilor, în timp ce clopotniţa poartă influenţa Renaşterii franceze. În interiorul spaţios şi alb, sprijinit pe coloane şi arcuri continue, predomină stucaturile şi pictura aurită a bolţilor, gen rococo. Pereţii sunt acoperiţi aproape complet de picturi, iar decorul este completat de mobilierul splendid din lemn, încununat de orgă şi altar. Interesantă în acest concept monumental este imaginea tradiţionalei iesle de Crăciun, realizată din şerveţele subţiri din hârtie, suprapuse şi întărite cu aracet.

Plec destul de grăbită pentru că ştiu că nu mai am mult timp la dispoziţie dacă vreau să prind deschis un obiectiv pe care îmi doresc demult să-l vizitez: Opéra Garnier, clădire grandioasă a secolului al XIX-lea, care îmbină arhitectura celui de-al Doilea Imperiu cu un neo-baroc opulent. Faţada simetrică prezintă un stil eclectic în care sunt aduse la un loc frize din marmură, rânduri de coloane, basoreliefuri detaliate şi statui bogate, desprinse din mitologia greacă. În partea de sus sunt expuse capete luminate ale muzicii clasice, avându-l în centru pe Mozart şi în laterale pe Beethoven sau Rossini, iar intrările arcuite sunt străjuite de întruchipări ale artelor – Poezia, Muzica instrumentală, Idila, Cantata, Cântecul, Drama, Dansul şi Drama lirică. Pe acoperiş, de-o parte şi de alta a unui Apollo victorios, stau mândre, aurite în soarele după-amiezii, Armonia şi Poezia.

Dacă exteriorul îşi rezumă paleta cromatică în principal la crem, auriu şi verde, interiorul operei este o explozie de culori ce se adaugă formelor bogate şi diversităţii materialelor. Încă de la intrare, când treci printr-un mic pavilion circular sprijinit pe coloane, eşti împresurat de o impresionantă opulenţă, fie că este vorba de plafon, pereţi, podea sau nişe ce păstrează costume celebre. Ajuns în faţa celor două şiruri de scări, te întâmpină silueta Pythiei din „grota” sa luminată de candelabre şi primul lucru pe care-l remarci este dantelăria tavanelor, a capitelurilor coloanelor şi a arcadelor ce susţin treptele. Scara ceremonială din marmură roşie şi verde, umbrită de fresce multicolore şi străjuită de femei-torţă cu braţele pline de lumânări, duce în Avant-Foyer – coridor îngust cu tavanul splendid decorat cu mozaic aurit din care atârnă candelabre joase, cu lumina reflectată în marile oglinzi. De aici se trece în Grand Foyer, un salon înalt şi lung, de o bogăţie impresionantă. Piesa de rezistenţă este tavanul ce prezintă în pictură istoria muzicii, iar ramele şi coloanele aurite susţin grandoarea acestui demers, ajutate de candelabre duble, toate aprinse. Alături se află două mici încăperi, Salon du Soleil asemănător unui vestibul strâmt, cu un superb tavan-cupolă în auriu şi negru cu doi dragoni luptându-se în mijloc, respectiv Galerie du Glacier largă şi luminoasă, cu picturi murale în tuşe deschise şi un tavan optimist şi cald în jurul bazei bogate a candelabrului. Însă cea mai impresionantă parte a operei este, aşa cum era de aşteptat, sala de concert ce descrie o potcoavă în faţa celei mai mari scene din Europa. Drapată în catifea roşie şi brodată în basoreliefuri aurii, cu logii largi şi firide ascunse, sala afişează un lux aristocrat sub cupola enormă, viu colorată în pictură modernă şi luminată intens de un candelabru gigant, cel mai luxos al întregului complex. Dosit undeva şi eclipsat de opulenţa celorlalte secţiuni, găsim un coridor dedicat bibliotecii impresionante, alături de care se află machete ale scenelor de operă şi tablouri în care pictorii vremii au surprins „instantanee” ale premierelor spectacolelor – un fel de fotografie de concert din alt timp.

Părăsesc splendidul palat al muzici şi traversez Place de l’Opéra, privind cu jind la Café de la Paix în care nici de data aceasta nu ajung să beau o cafea sau o ciocolată. Îmi clătesc ochii cu luxoasele clădiri neoclasice care încadrează piaţa, apoi o iau pe Rue de la Paix spre un cotlon la fel de exclusivist, dar ceva mai intim şi mai puţin băgat în seamă de turişti – Place Vendôme. De fapt, acest scuar relativ mic proiectat în ultimii ani ai secolului al XVII-lea pentru ca Regele Soare să-şi amplaseze ambasadele, este considerat unul dintre cele mai luxoase din lume – atât datorită superbei faţade neoclasice a şirului continuu de hoteluri şi foste reşedinţe de bancheri, cât şi al destinaţiei acestor clădiri. Aici se află Ritz-ul parizian (în Hôtel de Gramont, care a avut-o ca rezidentă pe Coco Chanel), clădirea în care a locuit şi a murit Frédéric Chopin (Hôtel Baudard de Saint-James), sediile IBM Franţa (Hôtel d’Orsigny) şi Garnier (Hôtel Moufle), fosta reşedinţă preşedinţială a lui Napoleon al III-lea (Hôtel Heuzé de Vologer) sau unul dintre sediile Statului Major din timpul celui de-al Doilea Imperiu (Hôtel de Ségur). Stucaturile celor mai frumoase frontoane sunt dispuse la clădirile din colţuri şi de pe centrul laturilor, în timp ce restul, mai sobre, se remarcă prin ferestrele decorate ale mansardelor. Fiind perioada sărbătorilor, pavajul pietonal al pieţei este ornat cu brazi împânziţi de luminiţe, dar, din păcate, lipseşte centrul de greutate: Colonne Vendôme. Această suplă coloană din bronz, în care se comemorează bătălia de la Austerlitz printr-un basorelief după modelul războaielor daco-romane din Columna lui Traian, se află acum în renovare, ascunsă între pânzele sponsorului principal, Ritz.

Îmi continui drumul pe Rue Saint-Honoré şi Rue Cambon, printre alte hoteluri pline de bun gust şi dovezi ale luxului, până în Place de la Concorde. Aici cobor la metrou pentru un drum scurt şi rapid până la Saint-Augustin, unde ies pe Boulevard Haussmann şi mă îndrept spre Boulevard Malesherbes. Acum am în faţă Place Saint-Augustin, dominată de forma impunătoare a Église Saint-Augustin. Precum multe biserici construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi aceasta beneficiază de un eclectism divers în ceea ce priveşte arhitectura şi decorul; în cazul său, stilurile principale, îmbinate armonios, sunt goticul italian şi romanescul neo-bizantin, cu elemente baroce în finisaj. Dominante sunt rozeta enormă de deasupra şirului de doisprezece apostoli şi cupola gigantică, oţelită, cu vârful ca un far roşu; în jurul acesteia se înalţă alte patru cupole secundare, minuţios decorate. Interiorul merge în aceeaşi linie şi profită de spaţiul larg descris de coloane masive, tabernacole adânci, loje luminate la al doilea nivel şi vitralii generoase la al treilea. Decorul este bogat, dar nu trece de limita suprasaturaţiei: grilaje aurite ce încadrează icoane, altare din lemn pictat şi poleit sau sub forma neo-gotică încrustată în piatră, capele încadrate de statui de sfinţi, câteva candelabre puternic luminate şi sticla tematică a vitraliilor.

Acesta este locul în care îmi închei plimbarea, înainte de ieşi cu restul lumii la masă, într-un restaurant tradiţional din Cartierul Latin. Undeva pe Rue de la Harpe, ne întâmpină La Taverne de Cluny cu meniuri ademenitoare la preţ fix, dar şi cu bunătăţi ceva mai scumpe separat. Ca de obicei, cina în Parisul nocturn nu este deloc dezamăgitoare, preferata mea fiind friptura de raţă. Nu ştiu însă dacă americanii care au lipsa de inspiraţie de a se aşeza lângă noi au aceeaşi părere, pentru că avem grijă să afle toate bancurile proaste posibile. Or fi ele în română, dar limbajul corpului e internaţional.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s