Paris Ziua 7

Anul 2015 începe devreme; Paul pleacă la biserică, iar eu în plimbări pe străzile senine, friguroase, pustii şi încă marcate de dezastrul revelionului. Iau metroul până la Charles de Gaulle – Étoile, unde ies la suprafaţă în intersecţia aglomerată, atât de maşini cât şi de pietoni. Aici se află alt simbol de seamă al Parisului, Arc de Triomphe (de l’Étoile, pentru a fi mai exacţi), construit la începutul secolului al XIX-lea din ordinului lui Napoleon Bonaparte, pentru a comemora victoria de la Austerlitz şi pentru a-l folosi ulterior în marşurile triumfale ce aveau să vină. Structura masivă transpune în stil neoclasic arhitectura romană, iar feţele sale sunt zugrăvite în basorelief cu cele mai importante episoade din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Acestea nu compun o friză, ci sunt mai degrabă înfăţişate ca trofee independente victoriile din Revoluţia Franceză şi din războaiele napoleoniene. Între acestea îşi găsesc locul patru grupuri sculpturale de dimensiuni mari, Triumful din 1810, Rezistenţa din 1814, Pacea din 1815 şi Marseieza (sau Plecarea voluntarilor din 1792); cel din urmă este şi cel mai cunoscut, în special pentru că reuneşte toate cele trei tipuri de combatanţi – revoluţionari, regalişti şi bonapartişti. Arcadele sunt ornate cu personaje mitologice, iar sub ele se desfăşoară nume ale celor morţi în bătălii, precum şi basoreliefuri cu lupte celebre. Jos de tot, pardoseala a fost îmbogăţită ulterior cu plăci comemorative ale marilor evenimente din secolul XX – revenirea între hotarele Franţei a Alsaciei şi Lorenei în 1918, memoria combatanţilor din Rezistenţa celui de-al Doilea Răboi Mondial între 1939 şi 1945, reproducerea Apelului la rezistenţă din 1940, semnat de generalul De Gaulle. Între ele, vegheat de o flacără nestinsă, se află Mormântul Soldatului Necunoscut, mort pentru patrie.

În mod normal, în Arc se poate urca, dar astăzi este închis. Aşa că pornesc într-o plimbare lungă pe Avenue des Champs-Élysées, printre hoteluri aristocrate, ambasade şi magazine de lux, până ajung la aglomerata piaţă de Crăciun de la intersecţia cu Avenue de Marigny. Aici mă întâlnesc cu Paul, mâncăm nişte cartofi cu sos de smântână de la o tarabă (specialitate dintr-o zonă a Franţei) şi o luăm spre Palais de l’Élysée, reşedinţa preşedinţiei. Observăm că în noaptea trecută pe-aici s-au distrat alţi români, cu stoc de băutură adus din ţară – în mijlocul drumului zace aruncată o cutie goală de Ursus; na aci globalizare! Cotim pe Rue du Faubourg Saint-Honoré chiar prin faţa flancată de coloane ionice a frumosului palat construit în stil clasic la începutul secolului al XVIII-lea şi mă întreb dacă o parte a sa este vizitabilă, aşa cum e la noi Cotroceniul. Urmăm frumoasa arteră, încadrată de clădirile serioase, vechi şi nobile ale unor hoteluri, ambasade şi reşedinţe de corp diplomatic, până ajungem în Rue Royale.

Aici ne îndreptăm privirea către stânga, unde se înalţă maiestuoasa faţadă neoclasică, de templu grecesc, a atipicei biserici La Madeleine. Înconjurată de cincizeci şi două de coloane corintiene, a fost concepută ca templu masonic întru gloria oştirii lui Napoleon, iar ulterior a fost prima gară a Parisului. Devenită biserică la mijlocul secolului al XVIII-lea, clădirea prezintă un naos format din trei domuri succesive, bogat decorate în stil renascentist, în timp ce jumătatea de cupolă deschisă deasupra altarului cuprinde fresca lui Ziegler Istoria creştinismului de unde, evident, nu putea lipsi împăratul ultimului imperiu.

După o cafea revigorantă în Place de la Madeleine, o luăm grăbiţi din loc spre Montparnasse – Bienvenüe, unde trebuie să ne întâlnim cu ceilalţi. Aceştia stau deja de ceva timp la coada lungă de la biletele de urcare în Tour Montparnasse, un zgârie-nori de 210 metri şi 59 de nivele – o hidoşenie de clădire din oţel şi sticlă prost amplasată în vechiul cartier parizian; nu ştiu dacă decizia de a construi astfel de monştri numai în La Defence a fost luată după critica atrasă de turnul de aici, dar e binevenită. Din fericire, când ajungem şi noi biletele sunt aproape cumpărate, aşa că măcar o dată nu avem de aşteptat zeci de minute pentru o vizită. Urcăm în liftul în care ni se înfundă urechile din cauza vitezei şi coborâm în cafeneaua de ultimul etaj complet închis. Aici profităm de singurul avantaj al acestui nefericit experiment arhitectonic: panorama de excepţie asupra întregului oraş. Priveliştea este într-adevăr ameţitoare şi găsesc mult entuziasm în modul în care încercăm să identificăm în teren principalele obiective turistice ale Parisului, unele evidente, altele ascunse de clădiri mai masive din apropiere. Sub ferestrele mari se află hărţi cu indicaţii despre acestea, dar e mult mai nostim fără ajutorul lor – vorba ceea, un bărbat adevărat nu consultă harta. Turul de orizont, mai larg sau mai strâns datorită zoom-ului obiectivelor foto, este cuprinzător şi fascinant – practic un survolaj complet, de la înălţime, al capitalei franceze. După ce ne săturăm, unii mai repede alţii mai greu, urcăm pe scări şi la ultimul etaj, pe terasa deschisă. Consult şi memoria de elefant a lui Paul şi constat că am dreptate: data trecută terasa nu era complet închisă cu plasă, ci avea doar un parapet de protecţie. Probabil că între timp unii şi-au făcut de lucru pe aici cu chestii mai puţin plăcute – intenţionate sau accidentale – aşa că administraţia a recurs la această măsură, inestetică şi încurcată pentru cei ce vor să vadă priveliştea fără sârme. Nu zăbovim mult, e şi frig şi nici nu vezi prea multe în plus faţă de nivelul inferior; ce-i drept, vara ar fi plăcut să savurezi aici o limonadă – adusă de-acasă, că preţurile restaurantului sunt înfiorătoare, după cum era de aşteptat în aşa loc select.

Coborâm cu toţii şi, în timp ce Marmotele pleacă să-şi întâlnească nişte prieteni din zonă, noi restul ne luăm metroul până la Notre-Dame-des-Champs, de unde ne îndreptăm spre Rue des Fleurs. Încerc să-i conving pe ai mei că trebuie să ne grăbim puţin, pentru că se face târziu şi municipalitatea pariziană are prostul obicei de a închide grădinile publice la lăsatul serii. Ţinta noastră este Jardin du Luxembourg, încă plin de oameni aflaţi la plimbare, alergat sau – cei mai în vârstă – prinşi în jocul preferat al francezilor: pétanque. O luăm pe aleile frumosului parc, amenajat pentru prima dată la începutul secolului al XVII-lea pentru a înconjura noua reşedinţă a Mariei de Medicis, regenta şi mama lui Ludovic al XIII-lea. Este una dintre cele mai pitoreşti grădini pariziene (şi cea mai mare), o adevărată oază de răcoare şi verdeaţă vara, îmbogăţită de monumente (între care celebru este cel dedicat lui Delacroix) şi statui (sau originalul Statuii Libertăţii sau superba Galerie a Femeilor ce cuprinde zeiţe, regine şi sfinte, între care şi pe patroana Parisului, Sfânta Genoveva), rânduri de coloane, cursuri de apă încununate de fântâna arteziană din centru, locuri de joacă şi terenuri sportive. Cel care străluceşte în mijlocul tuturor este Palais du Luxembourg, motivul din care există şi parcul; construit în secolul al XVII-lea şi inspirat de Palazzo Pitti din Florenţa natală a Mariei de Medici, palatul care îmbină monumental Renaşterea italiană şi barocul francez este astăzi clădirea în care funcţionează Senatul. Pe una dintre laturile sale se ascunde într-o vegetaţie densă Fontaine Médicis, o mostră de arhitectură şi inginerie florentină cu forma unei grote baroce din care masivul ciclop de bronz Polifem îi descoperă pe cei doi îndrăgostiţi din marmură, Acis şi Galatea. Puţin ştiu că, şi mai ascunsă decât monumentala fântână, în spatele ei şi lipită zid în zid se află Fontaine de Léda, construită la începutul secolului al XIX-lea şi relocată aici după reproiectarea străzilor pariziene.

Zoriţi de paznicii care tocmai închid parcul, ieşim pe poarta masivă ce dă în Boulevard Saint-Michel şi o luăm spre centru. Ne oprim câteva secunde în Place de la Sorbonne, lângă monumentul lui Auguste Comte, apoi ne plimbăm puţin pe Rue des Écoles unde Paul dă iama într-o librărie în timp ce eu mă delectez cu statuia lui Michel de Montaigne şi cu varianta franceză a Lupoaicei latine (Louve Romaine Allaitant Rémus et Romulus), ambele aflate în Square Paul Painlevé. Ne reluăm paşii pe Rue Saint-Jacques şi ne oprim la o bijuterie gotică a secolului al XIII-lea, Église Saint-Séverin. Acum o admirăm deja în nocturnă, însă tot sunt impresionante faţada flamboaiantă străjuită de o clopotniţă zveltă, contraforturile graţios curbate şi crenelurile ce se agaţă de cer. Înăuntru descoperim un şir circular de coloane spiralate care dau un aspect intim de apropiere, chei de boltă unde se adună arcele frânte, picturi vechi afumate de lumânări, o orgă monumentală şi un grup superb de vitralii neobişnuite din secolul al XIX-lea, dispuse în spatele altarului. Deasupra lor se ridică vitraliile tradiţionale, lungi şi numeroase, pe unde trebuie că ziua biserica este inundată de o lumină albastră.

Ne aflăm deja în Quartier Latin şi căutăm un loc anume, aflat chiar pe Rue Saint-Séverin: Le Marmiton de Lutece (fostul Tango du Chat). Numele s-a schimbat, însă mâncarea a rămas delicioasă, iar decorul arhaic şi personal transformă cina într-o adevărată plăcere. Sătui şi dornici să mai vedem ceva în seara aceasta, o luăm pe străzile aglomeratului cartier, pline de lume, delicatese şi miresme, şi ne îndreptăm spre metrou unde ne revedem cu Marmotele. Destinaţia este Champ de Mars – Tour Eiffel, pentru care de data asta luăm un tren RER. Înăuntru se petrece o fază simpatică, o gafă tipică mie. Urc prima în vagon şi aud în spatele meu o discuţie de genul „eu vreau să stau la geam, că tu ai stat data trecută”, între Paul şi Mihai. Mă întorc şi le zic: a urcat şi grădiniţa, ai stat tu la geam, acu stau eu. Ei se uită lung la mine şi îmi spun că n-au scos niciun cuvânt. Misterul se elucidează repede când constat că pe nişte banchete stă un grup de români, iar eu tocmai i-am făcut de grădiniţă; bine că n-am zis şcoala ajutătoare…

Am decretat că azi ne plac înălţimile, aşa că ne punem la rând pentru bilete la Tour Eiffel, într-un frig destul de descurajant. Dar azi coada e considerabil mai mică şi pare a se mişca repede, aşa că suntem decişi să rezistăm. Repede-repede, dar vreun ceas tot îngheţăm, animaţi de bancuri proaste şi comentarii la adresa altora din rând; cine ştie câţi ne-or fi înţeles de fapt. În sfârşit ne vedem în liftul pentru primul nivel, după care urmează altă coadă pentru următorul; acum principalul subiect e dacă un tip din faţa noastră este sau nu Mick Jagger. Abia când ajungem sus de tot, lângă studioul în care un Gustave Eiffel explică planul construcţiei, ne dăm seama ce înseamnă cu adevărat frigul accentuat de un vânt sălbatic. Cu toate astea, reuşim să ne bucurăm de spectacolul nocturn al Parisului, în timp ce admirăm superba privelişte în care negrul este permanent brăzdat de dungi multicolore de lumină. Din nou încerc să identific, fără hartă, principalele clădiri binecunoscute şi mă bucur de privelişte cu un zâmbet îngheţat.

În timp ce coborâm tremurând, mă gândesc cum a devenit Turnul Eiffel o adevărată emblemă a Parisului, probabil cea mai vehiculată imagine a capitalei franceze, deşi în 1889 când a fost înălţat controversa era mare, iar conform planului trebuia apoi să fie demontat după Expoziţia Universală. Este anecdotică replica lui Paul Verlaine, mare militant împotriva monstrului de oţel („acest schelet de clopotniţă”), care, întrebat de ce preferă să scrie pe terasa lui dacă îl detestă aşa mult, a răspuns că -i singurul loc din Paris de unde nu-l vede. Ce-i drept e drept, deşi acum cu greu îmi pot închipui Parisul fără el, colosul vine fix ca nuca-n perete între Champ de Mars cu a sa neoclasică École Militaire şi Jardins de Trocadéro, prinse de arcuitul Palais Chaillot, modern dar armonios şi echilibrat; chiar că cea mai frumoasă parte a turnului este terasa de unde nu-l vezi, în schimb admiri întregul oraş.

După o mică peripeţie în care liftul se strică şi aşteptăm o bună bucată de timp între etaje, părăsim turnul şi o luăm pe lângă Sena, spre Bir-Hakeim. Aici face Paul una de-a lui când strigă ca apucatul după Silvia care a luat-o în direcţia greşită, până când îşi dă seama că… nu e Silvia. Oricum, subţire faţă de momentul meu de mai devreme. Restul serii ni-l petrecem acasă, osteniţi şi cam lipsiţi de somn, dar dornici să mai dăm gata nişte sticle de vin, în mod ciudat (şi nesperat) rămase de aseară.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s