Paris Ziua 6

Încep ultima zi din an de una singură, pentru că nimeni nu doreşte să fie matinal. Pornesc deci dis de dimineaţă spre Place de la Bastille, locul unde s-a înălţat începând cu secolul a XIV-lea celebra închisoare dărâmată în timpul Revoluţiei Franceze. Puţini sunt însă cei care ştiu că demolarea ei s-a făcut din necesităţi ideologice şi nu practice, întrucât la momentul respectiv înăuntru se aflau numai şapte deţinuţi de drept comun, şi nu gloate de asupriţi şi oprimaţi ai nobilimii; în plus, ca să vedeţi ce dovezi de curaj pe capul revoluţionarilor, închisoarea era păzită de veterani invalizi, foşti soldaţi inapţi de oaste. Astăzi, piaţa largă în formă de stea este dominată de două edificii – moderna Opéra Bastille şi Colonne de Juillet, o columnă monumentală ce comemorează Revoluţia din Iulie (1830). Columna reprezintă o suprapunere de cilindri masivi din bronz în al cărei vârf, la 47 de metri înălţime, se află înaripatul Génie de la Liberté, sculptură aurie ce poartă într-o mână flacăra civilizaţiei, în cealaltă rămăşiţele unui lanţ sfărâmat, iar pe frunte o stea. Nu ştiu semnificaţiile acestui nud masculin, dar monumentul în sine este impresionant.

O iau pe Rue Saint-Antoine, una dintre arterele ce pornesc din piaţă, trec prin dreptul unei mici biserici baroce construite în secolul XVII-lea drept lăcaş de cult al unui ordin călugăresc catolic şi între timp reformată, Temple du Marais, pentru ca apoi să cotesc pe Rue de Birague, o străduţă strâmtă şi tăcută care dă în superba Place de Vosges. Din punctul meu de vedere, este cea mai frumoasă piaţă a Parisului, deşi complet diferită de toate celelalte, lipsită de tumult, gălăgie şi aglomeraţie. Place de Vosges are forma simetrică a unui scuar renascentist, perfect pătrat şi închis practic de o singură clădire – un zid continuu, alb-cărămiziu, cu balcoane, mansarde suprapuse, acoperiş cenuşiu ornat cu ceasornice şi roze ale vânturilor, precum şi un coridor lung la parter, sprijinit pe coloane, bolţi şi arcuri şi întrerupt de ganguri. Ai impresia că te afli în interiorul unei mici cetăţi perfecte, capabilă să facă schimburi cu lumea exterioară, dar nu extraordinar de dornică. În mijloc se află un parc înverzit, cu arbori tunşi îngrijit, bănci, fântâni şi felinare. În centrul acestuia, sub un copac bătrân şi enorm, stă monumentul ecvestru al lui Ludovic al XIII-lea. Deşi între ziduri şi parc există o şosea pentru maşini, aceasta este arar circulată, ca şi cum întreaga piaţă ar fi rămas undeva în trecut şi nu te-ar mira dacă de nicăieri ar apărea trăsuri şi caleşti din secolul al XVII-lea, adică de pe vremea când a fost fondată Place de Vosges. Pe sub arcadele coridorului tocmai îşi deschid uşile cafenele, mici brutării şi cofetării, iar într-un colţ găsesc muzeul pe care doresc eu să-l vizitez.

Este vorba despre Maison de Victor Hugo şi e unul din puţinele locuri unde nu dau de o coadă interminabilă la intrare; din contră, ca şi ieri la Balzac, sunt foarte puţini cei care doresc să vadă unde a locuit şi lucrat celebrul scriitor romantic francez. Etajul al doilea din Hôtel de Rohan-Guéméné a fost ocupat între 1832 şi 1848 de Victor Hugo, soţia sa Adèle Foucher şi cei patru copii ai acestuia; aici s-au născut Ruy Blas, Maria Tudor, Mizerabilii şi Legenda secolelor. Acum fostul apartament al scriitorului s-a transformat în casă memorială ce parcurge cele trei mari perioade ale vieţii sale – înainte de exilul impus după ce, în calitate de parlamentar, l-a numit pe Napoleon al III-lea „trădător al Franţei” (când acesta a instaurat o constituţie anti-parlamentară), în timpul exilului în insulele britanice Guernsey şi după exil, când s-a întors în Paris şi a fost reales în Adunarea Naţională şi Senat. Muzeul este un periplu prin viaţa scriitorul şi omului politic, iar imaginea este întregită de busturi sau portrete realizate de artiştii vremii, fotografii de epocă şi fotografii artistice recente ale Casei Hauteville (reşedinţa sa din Guernsey), picturi-instantaneu cu scene din reprezentaţiile de teatru bazate pe operele sale, birouri gravate unde penele de scris au rămas suspendate în călimară, o superbă masă de lucru unde apare numele lui Hugo alături de cele ale lui Dumas, Lamartine şi Sand, o încercare de pirogravură pictată a scriitorului. Acestea vin peste resconstituirea apartamentului aşa cum arăta când era locuit de Hugo şi familia sa, cu piese de mobilier puţin dar de un excelent bun gust, tapet rococo, obiecte de uz personal, draperii grele şi vitralii în ferestrele holului. Dintre toate se remarcă Salonul Chinezesc, o superbă cameră de un verde întunecat, cu lambriuri negre ce poartă picturi chineze, statuete şi porţelanuri chinezeşti, un candelabru din hârtie chinezească – totul de o simetrie deosebită; între acestea se strecoară monogramele stilizate „VH” şi „JD”, a doua pentru Juliette Drouet, cea care i-a fost metresă vreme de jumătate de veac.

Cu o carte nou cumpărată din magazinul muzeului, îmi dau seama că mai am timp să mă plimb prin exclusivistul Marais, una dintre cele mai bune zone din centrul Parisului. O iau deci agale pe străzi, oarecum brambura – Rue de Béarn cu a sa impunătoare Caserne de Gendarmerie des Minimes, Rue de Turenne ce duce la încântătoarea Café des Musées, Rue du Parc Royal ce trece printre verdeaţa din Square Léopold Achille şi un şir nobil de hoteluri arhaice (Camillac, Vouvray, Duret de Chevry, Vigny, Croisilles), Place de Thorigny unde lambriurile negre pe care scrie cu auriu Méert te îmbie cu cele mai alese cofeturi, Rue Payenne cu al său cochet Square George Cain străjuit de ceasul unei faţade de templu grecesc, luxoasa Rue des Francs Bourgeois cu cele două muzee ideale pentru cine doreşte să cunoască viaţa din trecutul Parisului (Carnavalet şi Cognacq-Jay), Rue Pavée cu impunătoarea Bibliothèque Historique de la Ville de Paris ce inventariază în Hôtel d’Angoulême-Lamoignon peste un milion de volume, precum şi zeci de mii de periodice, hărţi, atlase, fotografii vechi şi moderne, cărţi poştale vechi. Cartierul este o adevărată încântare ce musteşte de farmecul trecutului. Tot în Marais se află şi Hôtel Salé care găzduieşte Musée Picasso; coada de la intrare este descurajantă iar zilele viitoare e închis, aşa că las pe altădată o vizită aici – chiar mi-ar plăcea să-l văd pentru că, deşi Picasso nu a fost francez, şi-a petrecut o bună bucată din viaţă în Paris (aproape şaptezeci de ani), a murit în capitala franceză, iar opera sa a fost influenţată de mişcările artistice de aici, pentru ca ulterior să le influenţeze la rândul său.

Se apropie ora la care trebuie să mă întâlnesc cu Paul şi Marmotele, aşa că iau metroul până la Varenne, iar apoi mă îndrept spre Rue de Varenne. Chiar la începutul acestei străzi se află intrarea în Hôtel Biron, un frumos conac rococo din secolul al XVIII-lea, acum gazda Musée Rodin. Interesant este faptul că însuşi Auguste Rodin, aflat în perioada sa de glorie, a fost cel care a insistat ca fostul hotel particular să fie transformat într-un muzeu al operelor sale; şi astfel, la începutul secolului al XX-lea, a luat naştere Musée Rodin, în schimbul căruia artistul a donat statului francez colecţiile sale complete (fotografii, tablouri, sculpturi, desene, arhive personale, drepturi de patrimoniu, mobilă, manuscrise). Paul a cumpărat deja bilete şi mă aşteaptă, iar cu Marmotele întârziate ne vom vedea ulterior.

Muzeul cuprinde trei secţiuni, fiecare interesantă şi deosebită în felul său. Cea desfăşurată efectiv în fostul conac al peruchierului Peyrenc de Moras cuprinde colecţiile de care am vorbit mai devreme, expuse pe cele două nivele şi în casa frumoasei scări spiralate. O parte cuprinde exponate-document-artistic (tablouri de Monet, Renoir, Van Gogh, Munch – toţi apropiaţi ai lui Rodin), manuscrise, tipărituri şi corespondenţă (cu Zola, Mirabeau, Monet, Rilke şi cu iubita şi muza sa, Camille Claudel), obiecte de artă din antichitatea egipteană, greacă şi romană, fotografii ale studioului de creaţie (aproximativ douăzeci şi cinci de mii, din care mai bine de un sfert adunate de Rodin însuşi) şi gravuri japoneze. Însă principalul subiect al expoziţiei îl reprezintă, evident, sculpturile unui artist genial, unul dintre giganţii modernităţii. Primul meu contact pe „viu” cu lucrările sale a avut loc la Musée d’Orasay şi a fost dragoste la prima vedere. În esenţă un naturalist care a lăsat în anii de ucenicie idealismul clasicismului şi scopul decorativ al barocului, Rodin a lăsat o impresionantă moştenire din care nu lipsesc nici echilibrul proporţiilor, nici atenţia pentru detaliile estetice. Însă „motorul” operelor sale îl constituie individualismul personajelor, expresivitatea acestora chiar şi când sunt lipsite de cap, puterea de redare a emoţiei, mişcării sau încordării, fidelitatea formelor şi texturii, jocul lumină-umbră.

În opera sa regăsim atât influenţa tradiţionalismului în sculptură, cât şi germenii artei moderne, fără însă a sesiza rebeliunea ruperii de trecut; în plus, acest naturalism lipsit de grotesc, dar profund încărcat de tensiune, este fermecător. Şi, aş adăuga, unic. E greu să nu te îndrăgosteşti de sculpturile lui Rodin, fi ele în miniatură, aşa cum sunt cele expuse în interiorul clădirii, fie ele „schiţe”, studii şi mulaje în ghips sau ceramică, fie ele fragmente încă aşteptând să fie asamblate. Îi descoperim pe rând, sub diverse mărimi şi stadii ale concepţiei, pe Adam, Eva, Bellona, Baudelaire, Hugo („Ilustrului maestru”), Balzac (în mai multe ipostaze), Primăvara eternă, Eustache de Saint-Pierre, Bărbatul cu nasul spart, Fugit Amor, Iris mesagera zeilor, Femei blestemate, Andromeda, Centaureasa, Vârsta maturităţii, Cea care a fost frumoasa Heaulmière, Căderea lui Icar, Martirul, Leul care plânge, Sărutul, Perseu şi Medusa, Ugolin şi copiii săi, Catedrala, Mâna lui Dumnezeu şi multe, multe altele. Între acestea strălucesc câteva sculpturi celebre, de la care este greu să-ţi desprinzi privirea – Burghezii din Calais, Femeia ghemuită, Suferinţa, Cele trei umbre, Poarta infernului şi cel mai celebru detaliu al său, Gânditorul.

Aşa cum am spus mai sus, multe dintre ele sunt variantele de mici dimensiuni ale operelor artistului; pe cele cu adevărat impresionante le vom admira mai târziu, în grădină, însă pe rafturile muzeului poţi observa mai în detaliu atât geniul, cât şi munca asiduă. Alături de toate acestea, sunt expuse şi acele creaţii care indică un artist complet, care, chiar dacă s-a „specializat” în sculptură, a ştiut că viziunea asupra lumii se completează din toate faţetele culturii. Ca dovadă stau picturile lui Rodin, desenele precursoare sculpturilor, gravurile cu ac rece, ceramica modelată, publicaţii precum Catedralele Franţei. Între acestea se regăsesc şi câteva dintre creaţiile metresei sale, care i-a fost şi model, Camille Claudel. Mult mai tânără decât Rodin şi de asemenea sculptoriţă, unii afirmă că genială, Camille şi-a trăit ultimii treizeci de ani în aziluri de nebuni, pare-se la insistenţa abuzivă a familiei; doar o mică parte din opera sa s-a păstrat, iar sculpturile care au legat-o cel mai mult de iubitul şi mentorul ai se află aici.

A doua secţiune a muzeului o constituie întinsa grădină din spatele conacului, o oază de verdeaţă şi linişte în mijlocul unui oraş agitat. Aici se desfăşoară în voie, sub cerul liber, o parte dintre creaţiile din interior, dar de dimensiuni mult mărite; dacă în expoziţia din clădire ele te copleşesc prin detalii, aici o fac prin forţă şi însăşi umbra lor. De exemplu, Gânditorul urcat pe o coloană piedestal, deşi retras în lumea sa, invadează parcă tot spaţiul înconjurător. Cine anume este „Le Penseur” nu se ştie exact. Prima variantă, cel mai des vehiculată, este că ar fi Dante, mai ales că personajul (iniţial numit Poetul) a fost conceput pentru a sta deasupra uşilor Porţii infernului. Alte voci spun că ar fi întruchiparea lui Dumnezeu. Cert este că nudul în mărime naturală sugerează în acelaşi timp forţă, contemplare încordată, pătrundere dincolo de coaja lucrurilor şi spirit liber; privirea meditativă, concentrată, fixată asupra unui punct invizibil, îi domină pe toţi cei care studiază îndeaproape masivul bronz. Tot în grădină se află şi Balzac (varianta înveşmântată în mantie), Eva cu faţa sa ascunsă, Duhul odihnei veşnice, Monumentul lui Victor Hugo care a stârnit controverse la vremea sa pentru că-l înfăţişează pe scriitor aproape gol, Orfeu în propria sa mică grădină, Cele trei umbre – trei suflete blestemate desprinse tot de pe infernala poartă, Ugolin aplecat peste copiii săi în mijlocul heleşteului. Un grup aparte îl reprezintă Burghezii din Calais, atât ca ansamblu sculptural, cât şi răspândiţi individual printre arbori; este magnifică puterea de expresie, resemnarea şi tremurul mâinilor celor şase personaje – cei mai importanţi oameni din Calais – care, în timpul Războiului de o sută de ani, trebuie să predea cuceritorilor englezi cheile oraşului, în timp ce se îndreaptă desculţi, numai în cămaşă şi cu ştreangul de gât, spre spânzurătoare, pentru ca restul locuitorilor să fie cruţaţi.

Am lăsat la urmă cea mai complexă lucrare a lui Rodin, niciodată complet terminată, monumentala Poartă a infernului; este uimitor cum bronzul se fluidizează în aşa fel încât sutele de personaje par să viermuiască, iar mâna artistului a încremenit vie această dinamică. Singur Gânditorul rămâne nemişcat deasupra operei sale, în timp ce restul figurilor sunt cuprinse de efort, chin şi agitaţie, durere sau exaltare, disperare, resemnare sau nădejde. Splendid şi tulburător. Nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că Brâncuşi, după ce a petrecut câteva luni în atelierul maestrului Rodin, l-a părăsit spunând: „Nimic nu se poate înălţa la umbra marilor arbori!”

Cea de-a treia secţiune, mică şi aflat lângă ghişeele de bielete, este atelierul artistului, reconstituit pe cât posibil cu bucăţi de material aflate în diverse stadii ale creaţiei – schiţe, machete, mulaje, opere neterminate sau variante finite. Este cea din urmă piesă care completează un periplu fascinant prin opera lui Auguste Rodin. Iată unul dintre muzeele în care trebuie să revin, iar cel mai bun moment ar fi vara, când grădina devine şi mai îmbietoare decât acum, cu toţi trandafirii în floare.

Pentru că ceilalţi doresc să se pregătească cum se cuvine de revelion, plec singură către metrou şi îl iau până la Saint-Sulpice; de acolo merg câteva minute pe Rue du Vieux Colombier până ajung lângă clădirea sobră a primăriei arondismentului VI, într-un scuar larg, unde lumina târzie a soarelui se întrepătrunde cu ramuri golaşe, azvârlite spre cer – Place Saint-Sulpice desfăşurată în jurul fântânii omonime, un frumos monument cu lei protectorii, regi, blazoane şi sfinţi. Piaţa este dominată de silueta zveltă, subţiată de coloanele înalte şi ferestrele prin care se vede albastrul cerului, a bisericii din secolul al XVII-lea, Saint-Sulpice. A doua ca mărime din Paris, doar puţin mai mică decât Notre Dame, Église Saint-Sulpice se deosebeşte de marea majoritate a bisericilor prin eclectismul arhitectonic şi prin impresia că nu este terminată – lucruri datorate timpului îndelungat în care a fost construită şi numeroaselor schimbări de planuri. Ea îmbină stilul neoclasic cu neorenascentist, pentru ca apoi să se adauge rococoul şi, înăuntru, o importantă tuşă barocă. Simetria faţadei, împărţită de coloane şi logii, este ruptă de aspectul diferit al celor două turnuri laterale, cel drept dând senzaţia de neterminat. Totuşi, faţada este deosebit de frumoasă, în special datorită balcoanelor boltite din care te privesc personaje împietrite. După cum am spus, interiorul invadat de lumină naturală are puternice tuşe baroce, manifestate mai ales în Capela Fecioarei; în plus, una dintre cupole prezintă un basorelief superb, rococo floral. Un alt aspect demn de luat în seamă sunt cele două fresce al lui Delacroix, în stilul întunecat, încărcat şi expresiv al pictorului francez.

Îmi reiau grăbită drumul pe Rue Bonaparte, trec pe lângă Jardin du Luxembourg pe Rue Guynemer şi dau în Rue d’Assas unde găsesc la timp ceea ce caut, chiar înainte de ora închiderii (ceva mai devreme astăzi): Musée Zadkine. Despre Ossip Zadkine recunosc că am aflat întâmplător răsfoind un pliant şi am remarcat asemănarea sculpturilor sale cu cele ale lui Brâncuşi; nu ştiu dacă geniile artistice din estul Europei aveau tendinţa de a evolua la fel sub luminile (şi decadenţa) Parislui, dar nu-i greu să găseşti puncte comune între opera românului şi cea a rusului din Smolensk, mutat la douăzeci de ani în Montparnasse. Sculpturile sale se împart între primitivism şi cubism cu influenţe greceşti şi africane, materialele preferate sunt lemnul, piatra şi bronzul, subiectul preferat este trupul uman, iar abordarea e cât se poate de personală şi dă frâu liber interpretărilor. Expoziţia nu cuprinde foarte multe exponate, dar cele prezente sunt fermecătoare: Maternitate, Trunchi de hermafrodit, Prometeu, Recoltele, Demetra, Venus, Nud sprijinit, Trunchi cu violoncel, Pasărea de aur, Frumoasa servitoare, Femeia cu evantai, Sfânta Familie (gravură în ciment), Acordeonistul sau Muziciana (în interiorul clădirii în care a locuit Zadkine), respectiv nenumitele „statui pentru grădină”, Fraţii Van Gogh, Inimă bătută de vânt (a cărei miniatură din argilă se află înăuntru), Rebeca (sau Cărătoarea de apă), Pădurea umană, Orfeu şi Oraşul distrus (reprezentând Rotterdamul după un raid Luftwaffe) în micuţa grădină inundată de iederă şi ierburi înalte. Din păcate, nu am prea mult timp la dispoziţie şi în atelier nu arunc decât două trei priviri către desene şi matriţe, dar rămân cu o puternică impresie despre talentul şi viziunea sculptorului rus. Mi-ar plăcea să revin într-un moment mai puţin presat de timpul scurt şi să mă bucur în voie de această expresie originală.

Încă este lumină afară, aşa că îmi propun să mă mai plimb puţin pe la marginea Montparnasse-ului. Cum Jardin du Luxembourg, aflat atât de aproape, s-a închis, o iau pe străzile ce o înconjoară – Rue Michelet şi Avenue de l’Observatoire, pe lângă Université René Descartes şi Institut d’Art et d’Archeologie, până ajung într-un lung şi îngust spaţiu verde, Jardin des Grands Explorateurs (Robert Cavelier-de-la-Salle şi Marco Polo). Întreaga limbă de verdeaţă este punctată de statui din piatră, însă atenţia este reţinută în primul rând de fântâna mare din capăt, cu ţestoase şi cai din bronz care stau la baza celor patru nuduri feminine (Europa, Asia, Africa şi America) ce susţin pe braţe o schelă de glob terestru – Fontaine de l’Observatoire, creaţie a sfârşitului de secol XIX. Spre capătul celălalt se zăreşte Palais du Luxembourg, cu al său ceasornic tot mai grăbit spre anul următor.

Aici spun stop plimbărilor pariziene şi mă îndrept spre casă, dornică de puţină odihnă. Seara ne gătim cu toţii şi ne întâlnim cu Ox, Marie, Ruxi şi Adi în duplexul mamei lui Marie aflat în centru, pe Rue de Rivoli lângă Hôtel de Ville. Aici bem câte un pahar (sau câte o sticlă?) de vin şi admirăm de pe balcon spectacolul nocturn, apoi coborâm la pizzeria din apropiere, Pizza San’Antonio unde avem rezervare la o ditamai masa. Ox spune că aici a mâncat cea mai bună pizza din lume; eu n-aş compara-o totuşi cu specialităţile italiene din Neapole sau Cinque Terre, dar de gustoasă chiar e gustoasă, ca şi vinul adus în carafe. Iar preţul nu-i deloc mare dacă ţinem cont că ne luăm şi câte un desert, iar când împărţim banii la final ies câte douăzeci de euro de căciulă. Cu burţile pline, revenim la duplex pentru a încărca arsenalul de băutură şi, cum miezul nopţii se apropie, ieşim pe stradă şi ne proptim în frigul umed de pe Pont d’Arcole. La trecerea dintre ani desfacem sticla de şampanie franţuzească pe care a cărat-o Alina vrând-nevrând de la Bucureşti, la insistenţele tatălui ei, ne pupăm şi ne urăm la mulţi ani, cântăm ceva d-ale casei (inclusiv nişte obscenităţi de microbişti) şi ne resemnăm cu faptul că, aşa cum ne-a avertizat Marie, nu e niciun foc de artificii organizat de autorităţi. La Arcul de Triumf s-a anunţat cel mai mare spectacol de lasere din lume care pe noi ne lasă reci şi tot din direcţia aceea se văd semnele unor artificii răzleţe.

Pentru a ne îneca amarul atacăm sticlele de băutură, în timp ce ne mişcăm din loc mânaţi de frigul crunt. O luăm pe Quai de la Corse până la Conciergerie, traversăm din nou Sena pe Pont au Change, lăsăm în urmă Place du Châtelet cu fântâna şi dichisitele sale teatre şi ne oprim la ultimul „obiectiv” al nopţii: Black Dog. Trebuie să recunosc că e tare ciudat să stai într-un bar de metal şi să nu simţi miros de fum, pentru că toţi fumătorii îşi satisfac viciul afară – ciudat şi oarecum greşit, ceva ce vine din partea unui nefumător. La fel de ciudat cum este să stai claie peste grămadă la singura masă găsită, cu mult noroc, liberă şi să bei bere proastă la un preţ „îmbătător”. Dar pentru a asculta grohăieli în noaptea dintre ani merită, mai ales că barul deţine două lucrări originale ale sculptorului suprarealist H. R. Giger (creatorul monştrilor din Alien).

După o vreme însă cedez oboselii şi, împreună cu Alina şi Mihai, iau metroul spre casă. Partea bună este că metroul chiar circulă toată noaptea, cu oprire în staţiile principale. Partea proastă este că e plin de toţi ciudaţii, deveniţi agresivi din cauza băuturii. După ce considerăm că n-am făcut bine că ne-am urcat în vagonul în care am nimerit în mijlocul unui scandal şi ne mutăm în următorul, constatăm că acolo e şi mai şi: în faţa noastră stă un grup de tineri abia ieşiţi dintr-o bătaie, iar unul dintre ei are arcada spartă. Ne strângem unul într-altul pentru a deveni cât mai invizibili şi ne rugăm să ajungem cât mai repede la Barbès. Acolo bineînţeles că toţi urâţii fac liniuţe de cocaină, dar măcar cu asta ne-am obişnuit. Grăbim pasul spre apartament, iar acolo ne mai urăm o dată la mulţi ani şi picăm frânţi înainte să ne dăm seama.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s