Paris Ziua 5

De data aceasta îl corup pe Paul să se trezească şi el devreme, mai ales că-i flutur pe sub nas o ofertă irezistibilă – casa memorială a unuia dintre scriitorii lui francezi preferaţi. Luăm metroul până la Passy şi ieşim la suprafaţă într-o zonă rezidenţială a Parisului destul de departe de centru, dar în care aş adora să locuiesc. Cocoţat pe un deal dincolo de Sena şi aflat în apropiere de Trocadéro cu ale sale întinse grădini, Passy este tăcut, curat, vag adormit şi are o cochetărie burgheză parcă afundată în timp; dar în acelaşi timp e puternic ancorat în prezent prin imaginea de ansamblu pe care o are asupra metropolei ce viermuieşte la picioarele sale, mai aproape decât ai crede.

În acest cartier, pe o Rue Raynouard bine încadrată de clădiri art-nouveau, se află o grădină retrasă şi lăsată pe un nivel mai jos, cu peluza încă verde în miez de iarnă şi câţiva trandafiri căţărători înlemniţi într-o culoare uscată. Aici stă ascunsă de priviri indiscrete Maison de Balzac, casa clădită la sfârşitul secolului al XVIII-lea în care Honoré de Balzac a locuit sub pseudonimul „Monsieur de Breugnol” (pentru a nu-l găsi creditorii) şi a creat timp de şapte ani, începând cu 1840, o parte din însemnata moştenire a literaturii realiste. Acum, clădirea transformată în muzeu expune colecţiile personale ale scriitorului – picturi, sculpturi (inclusiv portrete realizate de Rodin şi Dantan) şi o superbă serie de gravuri cu personaje sau scene din operele sale, manuscrise, ediţii princeps, scrisori, documente şi o extinsă genealogie a protagoniştilor Comediei umane (un grafic lung de şase metri cu o mie de personaje). O încăpere din fostul apartament îi este dedicată iubitei soţii Évelyne Hańska, cu care Balzac s-a căsătorit după optsprezece ani de corespondenţă pasională. Un alt loc important al casei este biblioteca, o impresionantă colecţie de peste cincisprezece mii de ediţii originale, cărţi tipărite de Balzac, volume legate, ziare şi ilustrate ale vremii. Însă camera cea mai interesantă din punct de vedere documentar este biroul scriitorului, care şi-a păstrat înfăţişarea avută pe când stăpânul său i-l descria iubitei drept „martorul angoaselor, nenorocirilor, suferinţelor, bucuriilor mele, martor a tot…”; ai un sentiment ciudat, de întoarcere în timp, când intri în micul studio roşu şi priveşti masa tocită de atâta scris.

Următoarea oprire, care ne va ocupa cea mai mare parte a zilei, este înapoi la Père Lachaise, unde am ajuns prea târziu în prima zi. De data aceasta cei care ne însoţesc nu mai sunt Marmotele, ci Alina şi Mihai, entuziasmaţi de rememorarea unor nume celebre. Ah, dacă ar şti ei câte nume celebre doresc eu să trec în revistă în această amiază însorită, dar extrem de rece… Înarmaţi cu o hartă care se dovedeşte a nu fi chiar atât de exactă pe cât se laudă (şi mă îndoiesc că „rezidenţii” cimitirului s-au mutat între timp), încercăm să obţinem un circuit cât mai optim. Începem cu mormântul simplu, din marmură cenuşiu-albastră, al scriitorului Jules Romains, apoi căutăm în zadar locul de veci al lui Camille Pissaro şi, deşi ne aflăm la gardul cimitirului, printre morminte vechi de sute de ani şi uitate de toată lumea, nu-l găsim pe pictorul impresionist; ne amintim că exact aceeaşi lipsă de succes am avut-o şi data trecută. La Jim Morrison ştim să ajungem şi cu ochii închişi, iar Paul împarte din nou o duşcă zdravănă cu genialul rocker. Pornim apoi spre o zonă dens „populată” de morminte celebre, precum micul monument al fizicianului Joseph Gay-Lussac, statuia ascunsă a peisagistului francez Camille Corot sau cea a amicului său din Barbizon, Charles Daubigny, criptele generoase ale dramaturgului Jean-Baptiste Molière şi fabulistului Jean de La Fontaine, la fel de aproape ca şi în cvartetul din Rue du Vieux Colombier, vestit în literatura franceză din secolul al XVII-lea. Tot aici ar trebui să se afle şi scriitorul Alphonse Daudet şi astronomul-matematician Pierre Laplace, dar harta şi micul haos al mormintelor vechi nu ne ajută deloc.

Tot din cauza hărţii e cât pe ce să-l ratăm pe pictorul romantic Eugène Delacroix, unul dintre preferaţii mei, deşi cripta sa mare, neagră, încrustată cu litere aurii, este greu de trecut cu vederea; doar că se află la altă intersecţie de alei decât avem noi notat. Un monument de dimensiuni considerabile din marmură albă, cu un frumos basorelief, marchează locul de veci al istoricului Jules Michelet, iar un bust simplu şi sobru din bronz, fidel portret al scriitorului, se înalţă pe mormântul lui Honoré de Balzac. Turul ne duce din nou la marmura albă sub care se odihnesc George Enescu (scris franţuzit „Enesco”) şi soţia sa, iar imediat alături recunoaştem lira ce împodobeşte piatra funerară a compozitorul romantic Georges Bizet. Sub o marmură neagră şi joasă, uşor de trecut cu vederea, se află Marcel Proust, considerat de mulţi drept cel mai însemnat romancier al secolului al XX-lea şi din literatura modernă. Din nou ne dăm bătuţi în căutarea mormintelor poetului Guillaume Apollinaire şi al actriţei Elvira Popescu. Ajungem însă uşor la monumentul impozant al scriitorului estetizant irlandez Oscar Wilde; spre deosebire de ultima vizită, observăm că sculptura înaripată a fost în mare parte curăţată de urmele de ruj şi închisă între panouri transparente, teoretic pentru o mai bună protecţie. Continuăm drumul pe lângă statuia inginerului belgian Zénobe Gramme şi ajungem la cripta familiei Gassion-Piaf, unde este înmormântată cântăreaţa Édith Piaf, una dintre cele mai strălucitoare stele internaţionale date de Franţa. În apropiere se află locul de veci al jurnalistului Victor Noir, uşor identificabil după sculptura orizontală de pe capac ce descrie foarte plastic modul în care a murit francezul – împuşcat în duel.

Ne îndreptăm apoi atenţia către crematoriul cimitirului, acolo unde se află şi columbarul cu al său număr impresionant de urne funerare. De fapt, acesta este mult mai mare decât ai iniţial impresia, când vezi două etaje de „cutii de scrisori”; ele se continuă şi pe câteva nivele subterane şi abia acolo găsim firida sopranei grece Mariei Callas, după ce data trecută am căutat-o degeaba (dar nu ne-am dat seama că sunt chiar mai multe urne în subsol decât afară). Pornim spre capela din mijlocul cimitirului şi ne oprim la monumentul funerar, împodobit cu o frumoasă femeie împietrită în jale, al compozitorului romantic Frédéric Chopin, legat în aceeaşi măsură de Franţa ca şi de Polonia natală. În imediata apropiere, mult mai discret, se află lespedea albă a pianistului de jazz Michel Petrucciani. Aceasta este ultima haltă a acestui tur de forţă printre amintirea unor oameni celebri, care au marcat într-un fel sau altul lumea; sunt o grămadă de alte nume pe care nu le-am trecut acum în revistă şi nici nu cred că am mai fi în stare. În schimb, nu o dată am admirat morminte, cavouri sau monumente ale unor iluştri anonimi, dar de o deosebită frumuseţe; moartea poate deveni şi ea o artă, iar Père Lachaise este un minunat exemplu în acest sens – un amfiteatru al marmurei, bronzului, pietrei, fierului forjat şi vegetaţiei abundente, o capodoperă a arhitecturii funerare. N-ar trebui să mire pe nimeni că în zilele călduroase pe băncile sale umbrite se reculeg oameni care nu îşi aduc omagiile vreunei rude dispărute sau unui om celebru, ci meditează, citesc sau pur şi simplu se odihnesc departe de zgomotul oraşului.

Luăm metroul spre centru până la Maubert – Mutualité, apoi ne urnim pe străzile zonei studenţeşti: Rue de Carmes, Rue des Écoles, Rue de la Montagne Sainte Geneviève. De fapt pe acestea vreau să-i aduc în special pe Paul şi Mihai, la magazinele cu CD-uri şi viniluri zărite de mine ieri – Crocodisc, Crocojazz şi La Dame Blanche. În timp ce-i las pe băieţi să se delecteze cu bunătăţi muzicale, eu merg până puţin mai încolo, în Place Sainte-Geneviève, să vizitez frumoasa biserică din secolul al XV-lea Saint-Étienne-du-Mont. Aceasta dezvăluie pas cu pas goticul flamboaiant, de la faţada crenelată şi dantelată, cu campanila semeaţă şi uşi masive, la ogivele încărcate din interior, orga frumos îmbrăcată în lemn sculptat, scările spiralate ce delimitează arcada în filigran a corului din faţa altarului, lambriurile aurite, tabernacole minuţios decorate, mormintele încinse în fier şi lespezile din marmură colorată. În această bogăţie a formelor şi materialelor sunt străjuite rămăşiţele Sfintei Genoveva, protectoarea Parisului, cea în cinstea căreia a fost ridicată iniţial clădirea Panthéon-ului. Tot aici, sub doi dintre stâlpii de susţinere, se află mormintele matematicianului-filosof Blaise Pascal şi al dramaturgului Jean Racine.

Ne mai învârtim o vreme prin Cartierul Latin, cu o oprire prelungită la librăria englezească Shakespeare and Company; cu mare uimire observăm că trebuie să stăm la coadă pentru a intra, întrucât spaţiul destul de strâmt al librăriei este ticsit de amatori de cărţi, dar şi de gură-cască, acesta fiind în sine un loc turistic al Parisului. Nu plecăm cu mâinile goale; din contră, sacoşele cu cărţi sunt grele, iar portofelele ceva mai uşoare. În mod normal am fi zăbovit mai mult timp, atât printre rafturile de la parter în căutarea vreunui chilipir preţios, cât şi în spaţiul intim de la etaj, cu pian, maşină de scris şi pisici grase, unde poţi citi în linişte o carte din bibliotecă.

O bună parte din restul serii mi-l petrec cu Paul pe Rue de la Huchette, mai exact în Théâtre de la Huchette – teatrul unde Eugen Ionescu a prezentat pentru prima dată în 1957 Cântăreaţa cheală şi Lecţia. Conform „legendei”, la momentul respectiv în sală au fost trei oameni. Acum biletele se dau cu mult timp înainte, deşi aceleaşi două piese se joacă neîntrerupt cinci zile pe săptămână; nu există loc pe bilet aşa că fiecare stă unde apucă, inclusiv pe scări sau lipit de pereţii micuţului teatru. În această seară este reprezentaţia cu numărul 17.959, iar noi am prins scaune în frigurosul rând unu. Însă în foarte curând uităm şi de frig, şi de oboseală, în timp ce absurdul şi geniul invadează sala. Mă bucur că Paul a insistat să citesc piesele înainte, chiar dacă am luat varianta „facilă” în română; astfel măcar înţeleg limbajul dacă nu şi altceva – în caz că ar fi cu adevărat ceva de înţeles, dincolo de absurdul limbajului şi al situaţiei. La sfârşit pot spune doar atât: genial!

După cele două ore de teatru cu totul altfel, încercăm să găsim un loc unde să mâncăm. Mai întâi identificăm un club de jazz din apropiere, Caveau, pe care îl reţinem special pentru Silvia; din păcate însă nu vom apuca să apucăm să gustăm şi din această delicatesă pariziană. Apoi ne pierdem pe străduţe şi, deşi sunt multe locurile care ne fac cu ochiul şi ne îmbie cu aromele, îl conving pe Paul să facem cale-ntoarsă pe Rue de la Montagne Sainte Geneviève, unde ceva mi-a atras atenţia şi ieri, şi azi. Este vorba despre Le P’tiii, un mic restaurant intim, cu aspect de local de familie, a cărui deviză este: „Petit restaurant, mais gros morceaux de viande”. Cu aşa recomandare, evident că ne luăm câte o „bucată a măcelarului” (vită, bineînţeles) şi pe cuvânt că reclama nu-i mincinoasă – ditamai morceau-ul. Şi deosebit de bun, ca şi restul bucatelor comandate. Dacă vom mai ajunge în Paris, acesta este unul dintre locurile unde trebuie neapărat să revenim, mai ales că este ceva mai retras, lipsit de vânzoleala specifică localurilor de pe străzile cu flux turistic. Deci, Le P’tiii. Iar în apropiere se află ceva demn de încercat măcar o dată, cu tot votul de blam căpătat de bucătăria englezească – The Bombardier, o crâşmă chiar că cu aspect de bombă, deschisă permanent, care te îmbie cu „real English ales” – de ce nu?

Cu mâncarea şi vinul date gata, hotărâm să prelungim întoarcerea acasă printr-o plimbare nocturnă în zonă. Trecem deci în revistă Saint-Étienne-du-Mont, Place du Panthéon cu Facultatea de Drept şi însuşi Panthéon-ul, o latură a Sorbonei, intrarea în Colegiul Franţei şi faţada bisericii româneşti din Rue Jean de Beauvais, Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail – toate înveşmântate în mantia stranie a nopţii, misterioasă în întuneric şi gata să dezvăluie totul în lumina galbenă a felinarelor.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s