Paris Ziua 4

Vreau să profit de ziua senină şi însorită, aşa că o încep devreme cu câteva locuri cunoscute, trebuind însă să mă mulţumesc cu ce este deschis lunea. Iau metroul până la Varenne şi mă îndrept spre Place des Invalides, acolo unde se deschide poarta către spitalul construit la sfârşitul secolului al XVII-lea din ordinul Regelui Soare pentru răniţii şi veteranii de război: Hôtel des Invalides. Faţada lungă şi sobră dinspre nord ocrotită de guri de tun, cu intrarea barocă boltită şi pecetea lui Ludovic al XIV-lea, este dominată de cupola somptuoasă a domului din spate, al cărei auriu străluceşte în soare. Dincolo de coridorul străjuit de zei războinici, aleea pietruită pătrunde în Cour d’Honneur deasupra căreia flutură tricolorul Franţei.

Traversez această curte închisă şi, după câteva culoare şi cotituri, ajung în faţa magnificei clădiri aparţinând barocului târziu, Église du Dôme. Cu al său aspect exterior ce îmbină clasicismul templelor greceşti cu explozia barocului francez, ilustrată în principal prin cupola luxuriantă şi porţile marţiale, domul este mai mult decât un monument al marilor generali căzuţi pentru gloria patriei. Ei se odihnesc în mormintele de marmură dispuse de-o parte şi de alta a altarului bogat împodobit, în abside înalte şi largi, despărţite prin coloane zvelte şi picturi murale. Dar în dreptul cercului descris de cupolă se cască un gol prin care priveşti către mormântul lui Napoleon Bonaparte, probabil ultimul mare cuceritor cu viziune al Europei. Cobor prin spatele altarului, printre doi coloşi mitici încununaţi cu lauri şi purtând însemnele puterii divine şi am în faţă sicriul masiv, simplu, în care îşi doarme somnul de veci cel reprezentat alături printr-o statuie de inspiraţie romană – Napoleon II Roi de Rome. Piedestalul criptei este înconjurat de marmură pictată cu frunze de laur, apoi de un cerc de coloane străjuite de îngeri cu chipuri de femei înveşmântate în straie romane, iar în final de un coridor slab luminat unde basoreliefurile descriu principalele victorii ale generalului francez.

În spatele domului şi despărţită de acesta printr-un perete de sticlă se află biserica spitalului, Saint-Louis des Invalides. Deşi păstrează aceeaşi arhitectură barocă, acesteia îi lipseşte luxul care înconjoară mormântului lui Napoleon, însă spaţiul lung şi alb se apropie cu adevărat de ceea ce înseamnă spaţiu de rugăciune; doar orga sprijinită de doi atlaşi antici păstrează excesele decorative ale domului. Tăcută, luminoasă şi solemnă, biserica diferă de altele prin cele două şiruri de flamuri suspendate deasupra logiilor laterale, evocând blazoanele ordinelor cavalereşti şi ale caselor nobiliare din care s-au tras conducătorii de oşti. În jurul bisericii se întind Muzeul Armatei şi Muzeul Hărţilor, incluse în biletul de intrare în dom, dar de data aceasta renunţ la vizitarea lor; le-am văzut deja data trecută şi consider că a fost de-ajuns.

În schimb îmi continui drumul cu o plimbare pe Esplanade des Invalides, de-a lungul Avenue du Maréchal Gallieni, pe lângă frumoasa clădire Air France (ce găzduieşte şi muzeul companiei aeriene) şi până la Quai d’Orsay. Aici se află cel mai extravagant pod peste Sena, Pont Alexandre III, un conglomerat baroc somptuos de coloane triumfale, statui aurite, de bronz sau de piatră, felinare cu mai multe braţe aliniate milităreşte. Într-adevăr, o punte a victoriei. Dincolo de ea, se ridică o pereche de clădiri construite în primul an al secolului XX, cu ocazia Expoziţiei Universale – Grand Palais şi Petit Palais, ambele reprezentante ale stilului Beaux-Arts şi ale gusturilor artistice reunite de „La Belle Époque”. Grand Palais prezintă o faţadă neoclasică, sprijinită de coloane masive, străjuită de statui ce respiră triumf şi măreţie şi decorată cu mozaicuri cu scene mitologice. Coada enormă din faţa lui este pentru ceea ce e lăudat a fi „cel mai mare patinoar din lume”, aflat desigur sub enorma cupolă de sticlă a palatului, aşa că ratez o vizită în interiorul acestuia. De altfel, Grand Palais este folosit pentru tot felul de expoziţii temporare sau alte evenimente de anvergură. Petit Palais şi-a păstrat însă destinaţia primită cu ocazia expoziţiei – aceea de Muzeu al Artelor Frumose, ceea ce înseamnă că astăzi este închis. Îi admir însă faţada ceva mai mică, însă parcă mai bogată decât al fratelui său mai mare – între neoclasic şi rococo punctat de statui, precum şi o superbă cupolă sprijinită pe busturi feminine.

Merg mai departe pe Avenue des Champs Elysées, extrem de aglomerat din cauza căsuţelor din lemn ce formează pe ambele trotuare o lungă piaţă de Crăciun (cu tot felul de bunătăţi culinare, produse făcute manual şi suveniruri), trec prin poarta străjuită de copiile Cailor din Marly şi ajung în Place de la Concorde. Cred că nu greşesc când spun că aceasta se numără între cele mai largi spaţii pietonale ale Parisului, iar ca proiect arhitectonic piaţa este o încântare de armonie şi echilibru acvatic – cele două fântâni mitologice (Fontaine des Feufles şi Fontaine des Mers) vin ca talerele unei balanţe suspendate în nemişcare pe Obélisque de Louxor, relicvă egipteană mai veche de trei mii de ani a cărei vârstă e greu s-o bănuieşti. Acestea sunt prinse într-un inel intens circulat de maşini şi în jurul lor gravitează coloane rostrale verzi cu decor aurit şi statuile-simbol ale câtorva importante oraşe maritime sau fluviale – Bordeaux, Brest, Lyon, Marseille, Strasbourg, Nantes, Rouen şi Lille. Două dintre laturile ansamblului se prelungesc prin Champs Elysées şi înverzitele Jardins des Tuileries, o a treia rămâne larg deschisă spre Sena, Palace Bourbon (în care se află Assemblée Nationale, echivalentul francez al Camerei Deputaţilor) şi Hôtel de Lassay (ambele construite în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în stil neoclasic italian, după forma vechilor temple greceşti), în timp ce a patra se închide prin luxoasele clădiri neoclasice Hôtel de Crillon, Hôtel de Coislin şi Hôtel de la Marine, printre care se zăreşte silueta cu aspect de templu a unei biserici atipice, La Madeleine. Cine ar ghici că această superbă piaţă a purtat o vreme numele de Place de la Révolution şi că în mijlocul ei şi-a pierdut capul, la propriu, nobilimea sfârşitului de secol XVIII, inclusiv monarhii întemniţaţi ai Franţei? Câţi ştiu că pavajul impecabil este udat cu sângele a aproape trei mii de parizieni ghilotinaţi? Şi cum ai putea afla asta când, în loc de un monument comemorativ, la intrarea în Tuileries se ridică temporar o roată de bâlci?

Găsesc cu greu gura de metrou, ascunsă între panourile şantierului de restaurare a Crillon-ului, şi mă îndrept către Odéon, la intersecţia străzilor cu nume de cărturari şi în inima cartierului studenţesc. O iau pe Boulevard Saint-Germain, apoi pe Boulevard Saint-Michel şi mă opresc în Place de la Sorbonne, între o fântână rotundă şi micul local păzit de un motan cu clopoţei. În faţa mea se înalţă faţada principală a Sorbonei, cu aspectul său ce întrepătrunde barocul şi neoclasicismul de inspiraţie greacă. Locul este sobru şi de o severitate intelectuală, neascunzându-şi însă deloc importanţa academică. Intrarea în curtea vizitabilă a celebrei universităţi este ceva mai jos, pe Rue de la Sorbonne, însă nici de data aceasta n-am avut inspiraţia de a rezerva un loc; şi ştiu că Paul tare şi-ar fi dorit să vadă mormântul lui Richelieu… Mă plimb o vreme pe labirintul de străduţe golite acum de tumultul studenţesc şi dau roată universităţii; pe Rue Saint-Jacques trec pe lângă curtea cochetă ascunsă de Collège de France, apoi mă opresc la intersecţia cu Rue Soufflot.

Acum am în faţă un alt loc iconic al Parisului, Place du Panthéon. „Sugrumată” iniţial de Primăria Arondismentului V şi Facultatea de Drept, piaţa se deschide pentru a cuprinde semeaţa clădire a Panthéon-ului, copie a panteonului din Roma şi un excelent exemplu de arhitectură neoclasică franceză. Aici trebuia să se afle un lăcaş de cult închinat Sfintei Genoveva, dar finalizarea bisericii la sfârşitul secolului al XVIII-lea a coincis cu izbucnirea Revoluţiei, anti-monarhistă şi anti-clericală; funcţia clădirii a fost astfel transformată în loc de întâlnire al mai-marilor vremii, iar astăzi reprezintă atât o măreaţă expunere a istoriei Franţei, cât şi un mausoleu select. În cripta sa se odihnesc personalităţi ilustre – Louis Braille, Lazare Carnot, Marie şi Pierre Curie, Alexandre Dumas, Léon Gambetta, Victor Hugo, Joseph-Louis Lagrange, Jean Monnet, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Émile Zola; în plus, unul dintre stâlpii de susţinere conţine cenotaful lui Antoine de Saint-Exupéry, al cărui corp n-a fost găsit niciodată. Partea supraterană a mausoleului este grandioasă, atât prin spaţiul enorm descris de cupola principală şi absidele conexe, cât şi prin numeroase coloane corintice zvelte, mozaicurile şi picturile ample, grupurile statuare de mari dimensiuni, toate inundate în lumina solemnă ce pătrunde din toate direcţiile. Totuşi, momentul actual nu este cel mai bun pentru o vizită în Panthéon – acesta tocmai trece printr-un proces de renovare, iar cupola este cea mai afectată; mai mult, unul dintre punctele de atracţie, copia Pendulului lui Foucauld nu mai este expusă până la finalizarea lucrărilor. Aflu însă de la un angajat al complexului că cel mai bine merg să văd originalul, aflat la Musée des Arts et Métiers; nu trebuie să uit însă că acesta s-a aflat mai întâi aici, în Panthéon, pe care fizicianul l-a ales după îndelungi căutări pentru a demonstra mişcarea de rotaţie a Pământului.

După această vizită mai mult sau mai puţin reuşită, o iau pe Rue de la Montagne Sainte Geneviève, o străduţă îngustă, lungă şi plină de bodegi de toate felurile, printre care se strecoară şi câteva magazine de discuri şi viniluri – totul pe gustul studenţilor care de obicei fac să freamete locul de viaţă. Trec de vechea poartă a École Polytechnique, acum mutată la periferia Parisului, şi cotesc pe Rue des Écoles, mai largă şi mai selectă, înţesată de magazine montane, florării, librării, cofetării şi hoteluri luxoase – într-adevăr, o stradă colorată, pitorească şi fermecătoare. În evidenţă ies însă intrarea în Collège de France şi una dintre lateralele somptuoase ale Sorbonei, care nu te lasă niciun moment să uiţi pe ce teritoriu te afli. Tot de aici se întrevăd crenelurile şi ţesăturile gotice ale unui vechi castel medieval, Musée de Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. În timp ce mă îndrept spre inima Cartierului Latin, pe Rue de la Harpe, întâlnesc o scenă mai puţin obişnuită, dar emoţionantă: un bătrân şi-a oprit bicicleta-flaşnetă şi, în timp ce învârte cartelele perforate ale unor vechi melodii, patru perechi de ochi rugători „cer” un bănuţ sau un bon de masă – doi căţei şi două pisici aşezaţi pe flaşnetă şi încovrigaţi de frig.

Următoarea mea oprire are loc abia după ce traversez Sena pe Petit Pont şi ajung pe laterala umbrită a Notre-Dame, pe Rue du Cloître Notre Dame. Aici se desfăşoară interminabila coadă de acces în turnul catedralei, iar Paul, Silvia şi Bogdan aşteptă de ceva timp în rând; Alina şi Mihai au decis că e prea frig pentru aşa ceva şi au inclus ziua de azi între cele dedicate mall-urilor. După o îndelungată aşteptare lângă contraforturi, cât de cât încălzită prin vreo clătită sau ceai, reuşim să cumpărăm bilet, dar numai până la Galerie des Chimères (la 46 de metri înălţime), întrucât punctul cel mai de sus este inaccesibil astăzi din cauza vântului puternic. Însă părerea mea şi a lui Paul este că aceasta este partea cea mai interesantă a vizitei, chiar dacă nu ajungi până sus de tot, sub clopot. Dintre garguiele ciudate (păsări fantastice, monştri de basm, creaturi corcite), unele ameninţătoare, altele groteşti sau chiar simpatice, ţi se desfăşoară la picioare întregul Paris, cu bune şi rele, cu minuni şi tragedii. Trecerea timpului şi-a lăsat amprenta asupra bătrânei capitale şi a locuitorilor săi, iar martorul ultimelor secole – cel care ar putea povesti atâtea dacă ar dori – este Gânditorul, garguiul ce a rămas cu capul încremenit în palme şi privirea aţintită asupra oraşului. Deasupra himerelor, urcând spre turnul central ascuţit, se află treptele celor doisprezece apostoli din bronz verde, o contrastantă pată de culoare în cenuşiul edificiului. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp în galerie, în timp ce am în minte fragmente din musical-ul Notre-Dame de Paris, dar gerul este pătrunzător şi vântul năvalnic, aşa că mă alătur celorlalţi şi cobor din catedrală.

Odată ajunşi jos, constatăm că s-a făcut târziu şi ne dăm întâlnire cu Alina şi Mihai în Montmartre, unde urcăm cu funicularul până lângă Sacré-Cœur. De aici o luăm împreună la pas spre boema Place du Tertre, încă plină de artişti plastici, pictori şi portretişti, în ciuda înserării. Nu avem prea mult timp de petrecut prin piaţă, pentru că vrem să mai prindem deschis un mic muzeu inedit ceva mai puţin cunoscut de turişti – Espace Dalí. Cele câteva încăperi găzduiesc o impresionantă colecţie a operelor ciudatului artist, toate mustind de geniul şi nebunia spaniolului. Suntem pe dată înconjuraţi de obsesia timpului fluid şi alunecos, de căutarea originilor şi de formele cameleonice specifice operei sale. Vizita în muzeul dedicat lui Salvador Dalí nu durează mult, dar ieşi de acolo cu ochii încântaţi şi mintea grea, conştient că n-ai înţeles nimic din ce-a vrut să spună artistul. Dar dornic să speculezi.

E timpul să cinăm şi, cum suntem în vârful „movilei” din Montmartre, ce loc ar fi mai bun decât Le Tire Bouchon? Vestita clătitărie ne întâmpină cu o binevenită căldură, pereţi plini de mesaje, bancnote şi fotografii, notele unui pian vechi şi parfumul bucatelor alese. Ne strângem în jurul unei mese de la subsol şi ne alegem câte un fel (sau două) de clătite, sărate ori dulci, pentru o masă îndestulătoare. Data trecută când Paul m-a dus în Tire Bouchon m-am îndrăgostit de acest loc, iar acum îmi amintesc perfect de ce. Mâncare bună, inclusiv clătite, poţi găsi în multe locuri, dar arar dai şi de un spaţiu atât de personal. Cu greu ne dăm duşi în frigul de afară, dar până la urmă ne urnim pe străduţele întortocheate ale coloratului cartier cândva plin de cabarete, printre restaurante, buticuri şi magazine de suveniruri. Odată coborâţi de pe „munte”, ne continuăm drumul spre metrou pe alte străzi înguste şi pline de o altfel de culoare – cea a fostelor colonii islamice, dar parcă lipsită de autenticitatea Africii.

Mai avem o oprire de făcut în seara asta, undeva la periferia Parisului; suntem invitaţi la Ox şi Marie în Montreuil, una dintre suburbiile pariziene acoperită perfect de metroul obişnuit. Coborâm chiar la capăt, la Mairie de Montreuil, iar Ox ne preia până la casa mică şi cochetă unde locuieşte cu Marie, cei doi băieţi (Luca şi Theo) şi motanul Arobaz. Dintre copii, doar cel mic, Theo, e acasă şi îi facem surpriza de a-i cânta câteva colinde, mai ales că suntem într-una din formulele obişnuite de colindat de dinainte de Crăciun. Apoi ne împărţim între masa unde master-chef e Ox, discuţii din cele mai diverse şi chinuitul motanului negru ca tăciunele, al cărui nume înseamnă în franceză „a-rond” sau, mai simplu, „@”. Ne dăm duşi abia când riscăm să pierdem şi ultimul metrou, nefiind niciunul dornic de a da o grămadă de bani pe taxi.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s