Munţii Mehedinţi-Cernei

Crovurile Mehedinţilor iarna? Imparabilă tentaţie. Iar asta nu-i tot. Tura propusă de Călin încearcă de fapt să împace două aspecte, fiecare cu farmecul şi greutăţile lui, dar ambele aflate în strânsă legătură cu firea unora din cei care urcă pe munte: nevoia (uneori sinonimă cu dependenţa) de fi în mijlocul naturii, undeva cât mai sus, şi dorinţa de a da ceva înapoi unor meleaguri de vis. Poate părea uşor criptic, dar încerc să vă lămuresc. Nu ştiu exact cum, dar Călin „Moş Crăciun” şi Dana „Spiriduşul” încearcă să ducă la împlinire o misiune generoasă: livrarea unor pachete cadou celor câteva familii care locuiesc în Ineleţ. Nu ştiu câtă lume cunoaşte cele patru cătune din Munţii Cernei – Dobraia, Scărişoara, Prisăcina şi Ineleţ – complet izolate de lumea modernă, fără conectare la reţeaua de electricitate, fără apă curentă şi fără drumuri de acces motorizat care să le lege de drumul naţional ce trece pe sub ele, între Băile Herculane şi Baia de Aramă. Însă tocmai această inaccesibilitate a cătunelor risipite pe unul dintre versanţii Văii Cernei le face atât de frumoase, ca desprinse din basmele altor vremuri. Aici încă locuiesc oameni, ce-i drept tot mai puţini din cauza condiţiilor grele, iar Călin vrea să le arate că, deşi departe de semeni, aceştia nu i-au uitat în totalitate. Pachetele conţin lucruri necesare gospodăriei (detergenţi, bureţi de vase, pastă de dinţi, etc.), deloc în tonul cadourilor idealizate din sacul Moşului, dar atât de utile când locuieşti izolat. Principala problemă, după obţinerea de fonduri pentru aşa ceva, este transportul din drumul naţional şi pentru asta Călin a propus tura, iar lui i s-au alăturat câţiva amici, câţiva membri ai comunităţi carpaţi.org şi câţiva afiliaţi ai asociaţiei timişorene „Prietenii Naturii”. Astfel, se creionează un grup măricel, gata să cunoască o altă faţă a vieţii la munte.

Cea mai mare parte a participanţilor vin din Timişoara şi împrejurimi, aşa că cea mai bună variantă pentru mine este trenul care pleacă vineri după-amiaza şi opreşte spre orele 22 în Băile Herculane. După o zi începută devreme la muncă, mai mult dorm îngropată în rock clasic decât citesc sau conversez cu colega de drum, Alis. Cu întârzierile de rigoare, coborâm în gara întunecată şi suntem preluate de Călin, care ne scuteşte astfel de o cursă costisitoare cu taxiul până la Motel Dumbrava. Aici s-a strâns deja tot restul grupului prezent ambele zile şi se discută intens despre traseul de sâmbătă, când ar trebui să urcăm spre crovurile din Munţii Mehedinţi. Călin a propus iniţial să urcăm pe Cheile Tâmnei, să parcurgem cele trei crovuri, să ajungem pe Vârful Pietrele Albe şi apoi să coborâm prin Poiana Ţăsnei şi Cheile Ţăsnei. Însă cei din Prietenii Naturii ar înclina mai degrabă către Vârful lui Stan şi apoi o plimbare prin crovuri cu coborâre pe Tâmna. Până la urmă rămâne să vedem a doua zi, conform şi cu realitatea din teren. Deşi cabanierul susţine că nu mai e deloc zăpadă, eu am reţinerile mele legat de ce ar putea fi mai sus de liziera pădurii. Până atunci însă abia aştept să mă cufund în aşternut şi să-mi fac somnul adânc până în zori de zi.

Cu bagajul supradimensionat şi bocancii grei de iarnă în picioare (pe care încă nu pricep de ce i-am luat), mă prezint la adunarea de după micul dejun. La 7:30 urcăm în maşini şi o luăm câţiva kilometri spre Baia de Aramă, până în parcarea de la intrarea în Cheile Tâmnei, în dreptul Pietrei Puşcate (300 m). La ora 8 începem să urcăm pe cruce roşie şi triunghi albastru, prin pădurea desfrunzită ce însoţeşte în amonte Pârâul Tâmna. La început mai moale, urcuşul se înteţeşte în zece minute, după Poiana lui Ghiţulică, pe măsură ce poteca în serpentine câştigă altitudine. Trecem de două izvoare şi undeva chiar deasupra jgheabului celui de-al doilea apare pe o piatră mare indicaţia despărţirii celor două marcaje – cam la un ceas de la plecare. Crucea roşie continuă tot înainte spre cheile stâncoase ale Tâmnei, în timp ce triunghiul albastru coteşte stânga, urcă puţin şi apoi mai face o dată stânga, încadrându-se astfel pe faţa muntelui într-o curbă de nivel. Menţionez aceste ultime detalii pentru că pe noi ne păcăleşte şi, chiar dacă la bolovan e simplu să facem stânga, apoi o luăm aiurea drept în sus, convinşi de lipsa marcajului. Iată însă că acesta e destul de bun (probabil refăcut recent), numai că trebuie să fii atent să-l prinzi când mai virează o dată. Poteca nu este evidentă, mai ales acum când frunzele, noroiul şi peticele de zăpadă acoperă totul într-o masă de nedesluşit. Chiar încep să cred că se adeveresc vorbele cabanierului şi nu mai e deloc zăpadă pe sus, ceea ce m-ar întrista foarte tare – oricât de pitoreşti sunt crovurile, prefer să le văd fie înverzite, fie albe de nea, nu noroioase şi mohorâte.

După o vreme în care poteca păstrează nivelul sau urcă uşor, ajungem la un povârniş de luat în piept, care ne scoate la 9:30 pe un mic platou deasupra Foeroagei Beletina, de unde se văd înălţimile Cernei complet albe, cu Zascolul Arjanei în plină măreţie stâncoasă. De aici, poteca redevine abruptă şi, spre bucuria mea, se acoperă tot mai mult de omăt, precum întregul peisaj. După câteva căutări, regăsim triunghiul albastru în urcuş susţinut. Trecem de urmele unei avalanşe, ajungem deasupra unor bolovani bine îngropaţi în haina iernii şi ne oprim puţin pe un prag ca o mică şa. De acolo coborâm câtva timp, nu mult, pentru ca apoi să reîncepem urcuşul prin pădure. În continuare marcajul este destul de bun până când pădurea se desface aproape complet, lăsând loc unei văi largi, orbitor de sclipitoare acum; peisajul se deschide şi în spatele nostru, unde Munţii Cernei îşi desfăşoară lanţul înălţimilor, cu Vârful Vlaşcu Mic cel mai proeminent punct pe bolta extrem de albastră. Mai avem de urcat în umbră până să ne bucurăm de căldura soarelui, dar se întrevede deja buza dincolo de care trebuie să se afle Poiana Mare. Marginea ce pune capăt privirii noastre este străjuită de arborii lizierei, înveşmântaţi într-un fel care îmi aduce în minte expresia „pădure de gheaţă”. Ramurile golaşe ale foioaselor se încovoaie sub greutatea gheţii şi zăpezii îngheţate, iar soarele ce pătrunde prin şi printre aceste straturi face conturul arborilor să sclipească, asemeni unui halou rece. Lumina difuză este accentuată în unele locuri de scânteieri rebele şi tăioase, într-o stranie compoziţie picturală.

Este ora 11:30 când punem primii paşi în Poiana Mare (1190 m) şi suntem cu toţii de acord că e vremea mesei de prânz. Ne-a luat mult mai mult decât ne aşteptam să ajungem aici, în special din cauza zăpezii tot mai mari, şi începe să ne fie clar că nu vom face complet niciunul dintre traseele dezbătute aseară. Mâncăm, facem fotografii şi ne punem din nou în mişcare, cu gândul de a urca pe Vârful lui Stan (1466 m), care trebuie să se afle undeva în stânga noastră. Ajungem astfel până în punctul în care trecem în Poiana Beletina (de fapt, ambele poieni se află în aceeaşi căldare aproape plată, una în prelungirea celeilalte), loc în care ar trebui să virăm spre vârf. Însă zăpada prin care înaintăm greu, dispariţia completă a marcajului în lipsa copacilor şi traseul incert ne fac să ne răzgândim şi să continuăm cu traversarea Poienii Beletina, până în dreptul stânelor din extremitatea sa estică. Este tare ciudat să văd această întindere văduvită de emblematicele sale lapiezuri, reflectând soarele ca oasele lucii ale unor străvechi uriaşi. Acum peste ele e aşternută o pătură groasă, impenetrabilă şi tăcută, şi numai câteva riduri regulate de pe marginile copăii trădează că dedesubt s-ar afla şi altceva decât pământul reavăn.

În mod normal, parcurgerea potecii ce trece prin mijlocul celor două poieni durează zece minute, dar acum, cu zăpadă până mai sus de jumătatea gambei complet şi neatinsă de alţi paşi, sărim binişor de jumătate de oră. Aşa că renunţăm la speranţa oricărui vârf, dar preluăm propunerea lui Călin de a ajunge în Crovul Mare pe o rută ocolitoare, parţial nemarcată, dar parcursă de el acum ceva timp. Ideea ne surâde tuturor, aşa că după stâne facem dreapta şi reluăm urcuşul printre arborii risipiţi, ce ne ameninţă din când în când cu fragmente mari de gheaţă, topite de soare, scuturate la adierea vântului şi cernute într-un clinchet metalic. Din fericire, nu trebuie s-o luăm pe sub ei decât în partea cea mai de sus, după ce întâlnim marcajul de creastă, bandă roşie. De acum încercăm să-l urmăm pe acesta, iar ora 13:30 ne scoate din crângul rar pe un pinten cu o privelişte deosebită. În apropiere localizăm acum uşor Vârful lui Stan (mult mai aproape de Poiana Mare decât am fi crezut) şi Piatra Mare a Cloşanilor, însă turul de orizont este vedeta acestei panorame. Urmăm cu privirea întreaga creastă a Cernei, de la Zarcolul Arjanei şi Arjana, peste vârfurile Cuşmiţa, Iuţii, Vlaşcu Mic şi Vlaşcu Mare, până când se pierde în primele culmi ale Godeanului. Urmează creasta înaltă şi lină a acestuia, încununată de Vârful Gugu, pentru ca apoi pantele şi muchiile să se revolte, odată cu trecerea în îndepărtatul Retezat. Nu întrezărim nimic din sălbăticia stâncii acestuia, dar liniile frânte şi colţurile ce muşcă din cer şoptesc câte ceva despre măruntaiele zăpezii.

După clipele de răgaz în care sorbim din priviri imaginea limpede de iarnă, ne reluăm drumul spre stânga, în lungul liniei crestei Mehedinţilor, dar uşor pe curba de nivel de sub ea. Nu mai căutăm marcajul, pentru că deja ne sunt clare direcţia şi destinaţia. Dar înainte de a începe coborârea, ne mai oprim o dată pentru a admira o altă faţă a peisajului, nevăzută mai devreme. În faţa noastră, creasta se continuă cu Vârful Broscan (1308 m) şi, după întreruperi crenelate, cu Vârful Pietrele Albe (1335 m), iar sub ele se întind superbele crovuri – acele „copăi” lunguieţe şi aproape plate, străjuite de stânci şi presărate de lapiezuri calcaroase, pentru care sunt vestiţi Munţii Mehedinţi: Crovul Mare, Crovul Poienile Porcului şi Crovul Medved. Acum îmi dau seama şi mai bine cât aş fi pierdut dacă iarna nu îşi intra în drepturi, căci peisajul este aproape de nerecunoscut faţă de cum l-am văzut primăvara, de o uimitoare frumuseţe. Câtă întindere de zăpadă neprihănită…

Începem să coborâm pe cea mai scurtă cale spre Crovul Mare, destul de abruptă şi fără vreo logică prestabilită. Ajungem după douăzeci de minute în crov, acolo unde punctul roşu soseşte din Poiana Mare, pe traseul de legătură omologat şi ne oprim lângă pietrele ce preced intrarea în Cheile Tâmnei, pentru o gustare târzie. Este ora 15:30 când ne pornim în coborârea prin chei, de data aceasta încercând să urmăm poteca marcată cu cruce roşie, ce le străbate în serpentine. Abia acum apar şi primii pini negri de Banat înfipţi încăpăţânaţi în colţuri inaccesibile de stâncă, alte embleme ale acestor munţi. Străbaterea cheilor efective nu ne ia mai mult de un sfert de oră, iar după parcurgerea unei scurte curbe de nivel reluăm coborârea printr-un pâlc de pădure spre stâna din Poiana lui Beniog. La capătul poienii, panta descendentă îşi grăbeşte ritmul şi, la scurt timp după primii copaci ai noului crâng, reîntâlnim bolovanul unde am luat-o de dimineaţă pe triunghi albastru. Mai departe traseul ne e perfect cunoscut şi lipsit de neprevăzut. Ajungem la maşini la ora 16:15, după mai bine de opt ceasuri de drumeţie. Mi-ar fi plăcut să mai petrecem ceva timp pe sus, prin crovuri, dar lipsa unui traseu fezabil în condiţii de zăpadă a făcut să ne terminăm porţia de munte înainte de lăsarea înserării.

Partea bună a faptului că e încă devreme este că avem timp să facem un duş fierbinte şi să ne repezim, cu mic cu mare, la „cloaca” de la Şapte Izvoare – unul dintre bazinele în aer liber, pline cu apa termală pentru care Băile Herculane sunt renumite din vremurile romanilor. Este genial ca în decembrie, la o temperatură a aerului cu câteva grade sub zero, să te bălăceşti afară şi ieşi din când în când din apă pentru a „strânge frig” şi a respira dincolo de aburii sulfuroşi. Stăm mai bine de trei sferturi de oră până când hotărâm că ne-a ajuns. Întorşi la Dumbrava şi complet refăcuţi după aşa un răsfăţ acvatic, ne delectăm cu specialitatea locală din păstrăv cu mămăligă şi mujdei. Apoi ne retragem la somn, pentru că mâine avem de „lucru”.

Rutina trezirii, pregătirilor şi plecării se repetă duminică, numai că acum lăsăm maşinile ceva mai aproape de motel faţă de ieri, într-o parcare improvizată în apropierea unei punţi peste Cerna – Podul Scărişoara (300 m). Acesta este locul de unde se ajunge cel mai repede în cătunele Scărişoara şi Ineleţ, iar caracteristica traseului (despre care nu ştiu dacă e marcat) este succesiunea de scări din lemn care permit accesul deasupra pereţilor de piatră. Încărcăm în rucsaci pachetele – cele „asamblate” de Dana şi Călin, precum şi cele cu fructe şi dulciuri pentru copii aduse de Prietenii Naturii – şi traversăm Cerna, la începutul unei pante abrupte, cu pământ îngheţat. Este ora 8:30 când începem să străbatem serpentinele săpate în solul tare şi uşor arid în această zonă, în timp urmăm poteca străjuită de tăblii gravate cu citate religioase – lucru deloc întâmplător, pentru că ea duce la Biserica Sfânta Maria din Ineleţ. După câteva coturi ale urcuşului susţinut, ajungem în locul numit La Cârlige, la baza stâncilor surmontate de scările cu fuştei groşi din lemn. Acestea, patru la număr, sunt montate aproape vertical şi aş putea înţelege dacă l-ar lua pe careva cu ameţeală privind în sus sau în jos de pe pragurile înguste ce le separă. Pe de altă parte, îmi dau seama că localnicii le urcă şi coboară de câteva ori pe săptămână, adesea ducând cu ei greutăţi mai mari decât ale noastre sau povara anilor mulţi.

Nu trece mult după ce terminăm cu scările şi întâlnim un sătean trecut de prima tinereţe, care ne însoţeşte sprinten cea mai mare parte a drumului, ne arată cărarea desprinsă spre şcoală şi ne spune denumirile câtorva locuri ce ni se dezvăluie privirii odată ajunşi pe un mic platou deasupra abruptului stâncos. După încă o pantă, ieşim lângă un crucifix mare, frumos sculptat în lemn şi profilat demn pe cercul închis de Vârful Vlaşcu Mic (1733 m). Urmează un povârniş scurt, la capătul căruia deja zărim mica biserică din Ineleţ (825 m), iar după ultimii paşi plini de elan ajungem în foişorul de lângă aceasta, pentru o binemeritată odihnă după o oră de urcat. Este ora 9:30, iar foişorul deja viermuieşte de lume. Fără să aibă vreo legătură cu timişorenii noştri, un alt grup din Timişoara a urcat de aseară cu daruri pentru copiii din Ineleţ (jucării, jocuri, cărţi şi altele asemenea), a dormit în biserică şi acum organizează pungile din sacul Moşului. În jurul tinerilor se învârt veseli un copil educat de mic în spiritul muntelui şi o dulceaţă de golden retriever. Ne apucăm şi noi de treabă, sub privirile mirate ale sătenilor strânşi în micul cimitir din curtea biserii.

Preotul, cu care Călin a vorbit dinainte, a urcat de aseară pentru a ţine liturghia chiar în ziua de… duminică. Oricât ar părea de ciudat, în aceste locuri izolate arar se întâmplă asta, întrucât părintele din Caransebeş trebuie să se împartă între mai multe astfel de cătune. Cum nu a apărut încă toată lumea din sat, hotărâm să împărţim pachetele după liturghie, iar până atunci ne împărţim între soarele cu dinţi de afară şi căldura bisericii mărunte, acum mult mai plină decât de obicei. Nici nu i-ar veni lui Paul să creadă că eu particip la întreaga liturghie, fără ca el să fie lângă mine sau să mă împingă de la spate. Ce-i drept, după ce mă aşez aţipesc în câteva rânduri, doborâtă de oboseală şi toropită de căldură. Totuşi, apuc să remarc micul cor, format din călugăriţa venită de la mănăstirea din Herculane şi câteva sătence fără educaţie muzicală, dar care cântă atât de frumos, tânguitor şi expresiv. Nu pierd nici cuvintele preotului de la sfârşit, când le mulţumeşte celor două grupuri de munţomani pentru gestul făcut. Cu această ocazie, le aminteşte localnicilor că noi venim prin aceste colţuri uitate de ţară mânaţi de dorinţa de a admira frumuseţea munţilor şi farmecul cătunelor, ceva ce ei nu mai conştientizează din cauza vieţii dure duse aici. Şi speră că, aşa cum noi înţelegem greutăţile acestui trai înţesat de lipsuri, să-şi amintească şi ei să preţuiască priveliştile superbe şi aerul curat de care sunt înconjuraţi. Iar eu în timpul acesta mă gândesc la scările urcate la începutul traseului şi la câţi orăşeni de şaptezeci de ani le-ar urca şi coborî aşa cum o fac bătrânii de aici; apoi îmi dau seama că mulţi cunoscuţi de-ai mei de treizeci de ani ar avea dificultăţi.

Înapoi în curte, începe împărţirea pachetelor, unele către copiii încolonaţi de învăţătoare, altele către reprezentanţilor familiilor, treizeci şi ceva la număr. Mă miră şi mă bucură în acelaşi timp că, pe lângă cei şase copii (plus unul „absent motivat”), sunt şi oameni tineri, nu numai vârstnici, aşa cum mă aşteptam. Ceea ce înseamnă că Ineleţul nu va fi părăsit în generaţia următoare, iar din casele lui risipite pe versanţii sălbatici ai Cernei vor continua să iasă fuioare de fum mulţi ani de acum înainte. Bucuria sătenilor la înmânarea darurilor acestui Moş practic este sinceră şi copleşitoare, încât nu eşti sigur cine se îmbogăţeşte cu adevărat în urma acestui gest simplu.

După ce terminăm împărţeala, mai zăbovim puţin cât să mâncăm ceva, apoi ne reluăm drumul pentru un scurt traseu ocolitor. La ora 11:30 pornim pe cărarea lată ce străbate cătunul, trecem pe lângă şcoala dotată, ca şi biserica, cu un panou fotovoltaic, apoi urmăm punctul roşu şi punctul galben într-o succesiune de urcuşuri şi coborâşuri scurte, legate prin curbe de nivel. Fără ca poteca în sine să fie spectaculoasă, peisajul descoperit e de o frumuseţe magică – păşuni, livezi şi căsuţe care au ca fundal fie stâncăria semeaţă a Mehedinţilor în stânga, fie culmile înzăpezite, profilate pe cerul albastru, ale Cernei în dreapta. După o ultimă urcare mai lungă pe la baza Vârfului Iuţii (1582 m), drumul se cambrează spre dreapta şi ne scoate într-o poiană largă, de unde înălţimile stâncose ale Cernei ni se înfăţişează în toată măreţia Zascolului Arjanei, în spatele căruia se ascunde Arjana (1512 m) însăşi, adesea trecută cu vederea din cauza aspectului mai blând; ceva mai aproape de noi, Şaua Prislop (1270 m) şi Vârful Cuşmiţa (1454 m) închid un panorama unui semicerc sălbatic şi înzăpezit. În acest frumos cadru natural, facem la ora 12:30 o pauză prelungită, în care primim şi noi ceva de la Moş Crăciun – câteva dulciuri tare bine venite la ora prânzului şi o diplomă de „ajutor calificat” la Moşului.

Din poiană începem să coborâm, trecem pe lângă o cruce mică de lemn arsă de soare şi, la un moment dat, vedem pentru prima dată punctul albastru – din senin, fără vreo săgeată sau indicator. Noroc că ştie Călin cum stă treaba şi ne opreşte din înaintare; chiar aici este momentul să facem brusc stânga, într-o curbă ac-de-păr. În coasta malului de pe care venim se întrezăreşte o potecă, dar nu ţi-ar trece prin minte că pe acolo trebuie s-o iei ca să urmezi punctul albastru. Şi acum îmi amintesc cum am orbecăit împreună cu Bacea, Lollek şi Elias acum vreo trei ani în căutarea acestei poteci, dar venind din sens invers; nici nu-i de mirare că am ratat continuarea punctului albastru ce ne adusese până aici, mai ales că el este pictat în aşa fel încât e vizibil doar din sensul parcurs acum. În fine, mare bulibăşeală aici… Urmăm deci marcajul în coborâre pe Cracu Mare şi pierdem destul de repede altitudine. Mai facem un scurt popas în dreptul unei stânci ca un prag solitar, de pe care se zăresc, afundate în penumbră, spectaculoasele Chei ale Prisăcinei – un traseul pe care îmi doresc tare mult să-l parcurg vara, alături de Cheile Drăstănicului, situate oarecum paralel cu acestea. De la acest ultim punct de belvedere atins la ceasurile 13:30, menţinem ritmul susţinut de coborâre, trecem peste un izvor captat şi băncuţa ce-l străjuieşte şi întâlnim punctul galben care urcă spre şcoala din Ineleţ. În continuare urmăm ambele marcaje şi nu după mult timp ele ne scot la un pod peste Cerna, altul decât cel traversat dimineaţă. Între cele două sunt câţiva kilometri distanţă, dar o maşină a fost lăsată aici, aş că nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm recuperarea celorlalte înainte de a pleca spre model. Este ora 15 când facem asta, iar sosirea este urmată de pregătirea bagajelor pentru drumul spre casă, un prânz gustos şi spargerea grupului.

În timp ce urc în trenul oprit în cocheta gară din Herculane, rememorez puţin frumoasele imagini ale turei. Oameni noi, gesturi rare, peisaje superbe şi vreme ca pentru sufletul meu plin de dor de munte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Munţii Mehedinţi-Cernei

  1. Ionescu Calin says:

    Foarte frumoasa descriere .Ma bucur ca ti-a placut aceste doua incursiuni .Foarte frumos ai descris si momentele din tura , peisajele si traseul, iar spre bucuria noastra am fost un grup unit si preitenos existand tot timpul voie buna.Cat despre Cheile Prisacinei daca vrei o sa-ti dau mai multe detalii cand vrei sa-ti programezi incursiunea.
    Numai bine Diana!

  2. alexandra says:

    Multumesc pt descriere! Se cere facut traseul…

  3. Silviu says:

    Foarte frumosă descrierea, de parcă aş fi fost acolo!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s