Munţii Siriu

Mi-ar părea tare rău să ratez acest weekend care se anunţă cu vreme bună la munte, mai ales că au trecut luni bune de la ultima drumeţie. Din păcate însă, cele două ture propuse de Vlăduţ nu prea au succes, aşa că joi aproape că renunţase la idee. Abia vineri dimineaţă mă sună să-mi dea vestea bună: mergem în Siriu – el, Livia, Gonzo şi cu mine. O zi sau două, în funcţie de cum ne mişcăm. Iată-mă deci vineri seara alergând de colo-colo să iau de mâncare, să fac bagajul şi să „degajez” câinii la soacră-mea (Paul fiind plecat din ţară).

Sâmbătă ne întâlnim la ora 6 şi, via A3, pornim spre Buzău şi, mai departe, Nehoiu, Caşoca, Gura Siriului; mare lucru nu-mi amintesc, pentru că după Ploieşti încerc să pun cap la cap nişte minute în plus de somn. La Gura Siriului după Stânca Teherău, părăsim şoseaua DN10 spre stânga, pe un drum forestier care cândva a fost asfaltat – pe vremea când Lacul Siriu nu exista încă, iar aici se aflau Băile Siriu despre care mai vorbesc câteva căsuţe de camping dărăpănate. După 3 ore de drum, parcăm maşina lângă un pod lat din lemn, suspendat peste Râul Buzău, chiar înainte de izvorul captat sub o cruce de piatră. Ne echipăm, luăm strictul necesar (asta dacă obiectivul de 100-400 mm intră la strictul necesar) şi la 9:30 pornim la drum.

Trecem podul care saltă vioi sub picioarele noastre şi trecem pe lângă Cabana Valea Neagră (540 m), unde singurul prezent la această oră e un câine alb, lăţos şi plictisit. Găsim repede indicator cu marcajul bandă roşie şi o luăm în sus pe drumul forestier care însoţeşte o vreme Izvorul Negru. Încercăm câteva scurtături abrupte şi nu foarte inspirate pentru a evita nămolul de pe drum, dar până la urmă tot forestierul ne mănâncă. Mergem pe el prin ceaţa care umple aerul şi ne întrebăm unde sunt aia trei sori văzuţi pe toate site-urile meteo…

Urcăm susţinut, dar cu voie bună şi multe discuţii până când, într-o pantă mai povârnită, rămânem ţintuiţi. Din stânga sare ceva mare şi blănos, traversează în viteză poteca şi se urcă pe un dâmb în dreapta, ascunzându-se parţial între arborii desfrunziţi. Un cerb de toată frumuseţea, gras şi pregătit pentru iarnă. Ni se oprise puţin inima, mai ales că ştim ce ursărie e în zonă. Ne continuăm drumul şi devenim şi mai gălăgioşi când noroiul începe să-şi transforme aspectul din cremă tare de pantofi în ciocolată lichidă. După intersectare cu un mic izvor, forestierul se ramifică şi urmăm marcajul în dreapta, adică pe acolo pe unde e nămolul mai mare. În scurt timp ne dăm seama că lucrurile se vor înrăutăţi, întrucât auzim în depărtare (dar tot mai aproape) motorul unui tractor. Când acesta sună ca de după prima curbă, ne găsim loc de refugiu şi aşteptăm să treacă: un ditamai TAF-ul cu lanţuri pe roţile enorme, încărcat cu multe trunchiuri de copaci tineri legate bine la spate şi târâte pe drum. Atât roţile cât şi copacii muşcă din pământ, răscolind ţărâna şi amestecându-l cu apă şi buruieni. Mai mergi dacă ai pe unde.

La capătul pantei facem o scurtă pauză cât să mâncăm mere de la Livia, apoi ne reluăm ritmul şi, la prima bifurcaţie, facem stânga. De aici, urcuşul devine mai plăcut, pentru că un strat gros de frunze ia locul nămolului şi, încet-încet, forestierul se îngustează la o potecă montană. Chiar dacă pe alocuri urcăm mai intens, o facem mult mai eficient. Între timp, observăm şi că ceaţa a rămas undeva jos, iar deasupra noastră se deschide cerul senin. După un ultim povârniş orientat spre dreapta, ieşim la ora 11:45 într-un prim gol alpin de pe culmea Doşii Muntelui (1412 m) şi vedem aşa cum trebuie şi unul din sorii mult aşteptaţi.

Schimbăm direcţia de mers la stânga, alternând curbe de nivel cu urcări uşoare pe Plaiul Crasnei, prin pâlcuri rare de copaci. Ajungem astfel la ora 12:30 lângă crucea din Poarta Vânturilor (1490 m), o şa largă între izolatul Vârf Bocârnea (1657 m) şi întinsul Vârf Mălâia (1662 m) care prinde într-o plasă invizibilă curenţii de aer, îi frământă bine şi-i suflă cu putere mai departe astfel încât drumeţul ia în plină figură toată această urgie – chiar şi pe vreme frumoasă ca cea de astăzi. În depărtare se vede semeţul Ciucaş, cu crenelurile lui de forme ciudate, spre care îşi continuă drumul banda noastră roşie ce traversează mai întâi Muntele Tătaru. Înspre Valea Buzăului, dincotro venim noi, putem vedea întinderile de nori joşi care încă dăinuiesc acolo, grei, acoperind cerul şi soarele. Cam cum am constatat de dimineaţă, când am plecat la drum.

Noi schimbăm marcajul cu o cruce roşie demult ştearsă şi începem să urcăm vitejeşte pe Mălâia, ce pare mai înalt decât este cu adevărat. Însă abia când ajungem pe primul vârf ne dăm seama că adevărat destinaţie e mult mai încolo, cam la aceeaşi înălţime, dar la capătul coamei ce veghează asupra Lacului Vulturilor. O luăm deci înspre acolo, printre tufe de jneapăn şi câteva blocuri de stâncă. Pe vârful efectiv, marcat de o cruce de lemn, ajungem în jurul orelor 13:30 şi ne prăvălim în iarba galbenă, cât de cât feriţi de vânt, pentru un prânz revigorant. Nu ne întindem mai mult decât e cazul, pentru că e destul de rece cu tot soarele strălucitor de deasupra; în plus, ne-ar plăcea să ajungem jos pe lumină.

Facem deci cale întoarsă pe culme, dar nu coborâm direct în Poarta Vânturilor, ci ne dăm la vale spre Lacul Vulturilor (1420 m) din locul care ni se pare cel mai prielnic pentru aşa ceva. Este 14:30 când ajungem lângă acest lac despre care Vlahuţă scria că „aici vin vulturii, primăvara, de beau apa ca să întinerească, aici îşi învaţă puii să zboare” şi căruia i se mai spune Lacul fără Fund datorită legendei unui cioban care şi-a pierdut în el bâta şi a regăsit-o în Dunăre. Lângă lac se află un canton de vânătoare înconjurat de molizi tineri, iar acoperişul lui acoperă şi un adăpost-refugiu pentru turiştii prinşi de vreme rea. Stăm puţin la soare la măsuţa din faţa cantonului, iar Vlăduţ decide că punctul roşu care coboară spre Buzău ajunge prea departe de maşină, aşa că ne vom întoarce pe unde am venit.

Singura variaţie este traseul până în Poarta Vânturilor, pentru care urmăm acelaşi punct roşu dar în sus. Avem un foarte scurt urcuş, apoi mergem pe poteca bine bătută (mai ales de roţi de ATV), ocolim Lacul Sec (sau ce-a mai rămas din el), ne încadrăm pe curba de nivel săpată în munte şi ajungem repede înapoi în Poarta Vânturilor. De aici şi până jos de tot chiar că nu mai am nimic în plus de spus faţă de urcuş, doar că abordăm cu şi mai mare dezgust partea cu nămolul. Nu de alta, dar dacă la deal mai e cum mai e, la vale şansele de a înainta pe fund sunt foarte mari. Totuşi, surprinzător, nimeni nu se adună din maglavais şi ajungem la maşină cu noroi doar pe bocanci şi pe partea de jos a pantalonilor.

La Cabana Valea Neagră întâlnim o turmă însemnată de oi şi o maşină de teren care tocmai parchează lângă pensiune. Contrariat, Gonzo îi întreabă pe ciobani pe unde a trecut maşina iar aceştia îi arată podul suspendat pe care noi l-am găsit atât de instabil. Lui Gonzo nu-i vine să creadă, dar n-are de ales când vede maşina făcând drumul în sens invers. Filmează faza, probabil ca document de studiu al aptitudinilor de şofat pe aşa ceva. Apoi ne înmânează un burete cu care să ne curăţăm bocancii care au câte un kil în plus fiecare. Mă bucur pentru ideea bună de a-mi aduce sandale, aşa că doar îi clătesc şi-i depozitez într-o pungă, urmând să-i spăl acasă pe îndelete şi, mai important, cu apă caldă.

Odată dezechipaţi şi cât de cât curaţi, ne băgăm la căldurică în maşină şi o luăm spre casă. Se pare că n-am nicio şansă să-i conving pe ceilalţi să rămânem în Caşoca la o pensiune, pentru ca mâine să urcăm în Penteleu – tot vreme frumoasă se anunţă. Ce să fac, mi-e dor de munte… Înghit în sec şi mă cuibăresc în hanorac pentru un somn zbuciumat şi în reprize, până la Bucureşti. N-a fost o tură memorabilă, dar traseul mi-a plăcut şi mi-a dat ideea unei înnoptări cu cortul lângă lac, de unde să privesc răsăritul deasupra mării de nori care, aproape sigur, se formează în văi în dimineţile senine. În plus, mişcare se simte şi acum în toţi muşchii.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Munţii Siriu

  1. Pingback: Tură de noiembrie prin Siriu | Umblărici.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s