Maximum Rock Festival Ziua 2 (Turbohalle, Bucureşti)

A doua seară din Maximum Rock Festival începe puţin mai devreme, dar sala se umple ceva mai repede, aşa că primele trupe vor beneficia de un public mai numeros care, chiar dacă nu e sută la sută atent, tot rămâne cu ceva şi, de ce nu, le încurajează. Asta cât spectatorii nu-şi fac de lucru între casele de jetoane, barul bine dotat, cele câteva tarabe cu merchandise, drum-stage-ul unde se desfăşoară toboşari amatori şi profesionişti sau zona cu canapele rezervată fumatului.

La categoria personală de necunoscute perfecte intră Open Mind; şi, din ce observ în jur, la fel de multe cunoştinţe au şi toţi cei care nu-s din anturajul trupei. Nu doar că nu am mai ascultat-o, dar nici n-am găsit nimic pe internet despre cvartetul bucureştean; după primele acorduri însă îmi este clar că băieţii vin din sfera rock-ului alternativ, cu ceva influenţe metal, atât în muzică, cât şi în atitudine. Băieţii sunt energici şi entuziaşti, chiar dacă acum cântă pentru câţiva spectatori cu adevărat atenţi, iar atuul principal mi se pare vocea lui Adrian Galu (care a activat şi în Interitus). Altfel, prea multe nu am a spune, întrucât expresia artistică abordată de Open Mind cu siguranţă nu se află în sfera mea muzicală.

După experienţa de mai devreme când habar n-aveam la ce să mă aştept, în cazul Code Red mă simt de-a dreptul cunoscător. Considerată oarecum eronat urmaşa Indian Fall, formaţia braşoveană propune cu convingere un spectacol scurt dar închegat, desfăşurat în forţa specifică death-metal-ului clasic ai cărui adepţi sunt cei patru membri şi centrat pe unicul LP, Dominions of Our Deceitful Beliefs. Omogenă şi monolitică, Code Red are o prezenţă scenică de invidiat; violenţa riff-urilor nu este lipsită de subtilităţi tehnice, iar secţia ritmică extrem de solidă dă senzaţia unui tanc bine uns, precis şi pus pe repede-înainte. Cu toate acestea, muzica braşovenilor nu este sinonimă cu brutalitatea gratuită şi nu trebuie să fii un deather înrăit pentru a o aprecia; dovada că braşovenii au „lipici” este cicle pit-ul care se încinge în ciuda publicului puţin.

Altă trupă pe care o ascult în premieră este Noctiferia – cu ştate vechi în Slovenia natală unde a plecat la drum cu un black-metal melodios şi simfonic, formaţia încearcă să cucerească publicul român prin stilul la care s-a oprit de ceva timp: metal industrial, asemănarea cu Samael fiind izbitoare. Solistul Gianni Poposki este o adevărată apariţie pentru care scena e prea mică, iar energia sa debordantă merge mână în mână cu muzica rapidă, ritmurile sacadate, tobele dublate ba de sample-uri ba de un al doilea set de percuţie, riff-urile agresive şi clapa „sintetică”. Melanjul este reuşit şi sună bine, chiar dacă, în ciuda unor rămăşiţe death/black, uneori se apropie mai puţin de metal şi mai mult de o muzica electronică cu agresivitate extremă. Nu, Noctiferia nu e vreo revelaţie, nici pe departe, dar muzica propusă este interesantă, bine făcută, cu lipici şi onestitate. Îmi atrag atenţia Slavedriver, Sleepe Is Awake şi Holymen, compoziţii solide, furioase şi antrenante. Una peste alta, Noctiferia se dovedeşte o prezenţă atipică, dar demnă de atenţie şi deloc în plus.

Iată o trupă pe care îmi doream demult s-o văd în concert – cam de când ascultam până la obsesie The Winter Wake şi The Scythe. Da, despre Elvenking este vorba; şi ştiu că între timp au mai apărut vreo patru albume dintre care unul anul acesta, dar, fiind vorba de primul concert pe care-l văd, îmi acord dreptul de a cădea pradă nostalgiei. Recunosc, am devorat albumele acelea şi mă bucur când aud Poison Tears, The Wanderer şi The Divided Heart, ocazie cu care îmi dau seama „pe viu” de rezonanţa a acestor piese cu multe „cârlige”. Elvenking îmi dovedeşte că este o trupă live, iar scena îi vine ca o mănuşă – de altfel, nici nu-i greu când îmbini power-metal (fără dragoni) cu folk-metal într-o muzică aflată la graniţa dintre complex şi accesibil, iar rezultatul are refrene uşor de reţinut şi riff-uri fredonate ulterior. Solistul Davide „Damna” Mores este de-a dreptul exploziv, un adevărat showman plin de energie şi teatralitate, iar lui i se alătură în spectacolul scenic violonistul Fabio „Lethien” Polo, chitariştii Raffaello „Rafahel” Indri şi Aydan, basistul Alessandro „Jakob” Jacobi şi chiar şi bateristul Simone „Symohn” Morettin – toţi vopsiţi pe faţă şi îmbrăcaţi în haine care duc cu gândul mai degrabă la miticele ţinuturi nordice decât la însorita ţară de baştină a artiştilor. Italienii preferă un setlist care să prezinte recentul The Pagan Manifesto prin King of the Elves, Pagan Revolution, Elvenlegions, The Solitaire şi Moonbeam Stone Circle, însă nu uită nici două compoziţii de pe Era, pretabile în concert: Chronicle of a Frozen Era şi The Loser. Poveşti fantastice sau de dragoste, folclor, agresivitate şi melodie, atmosferă şi muzică venită din suflet – iată un scurt rezumat pentru concertul Elvenking. Nici nu ştiţi cât mă bucur când aud o afirmaţie în jurul meu: N-am mai auzit de ăştia, dar, mamă, cât de bine sună!

Am mai văzut Unleashed şi, chiar dacă între timp s-au mai scurs câteva albume, cam ştiu la ce să mă aştept: forţă de death-metal ale cărei muchii sunt netezite prin pasaje melodioase (fără a ajunge la melodic death-metal), structuri complexe contracarate de refrene cu „cârlige”. Şi am perfectă dreptate. Cu Johnny Hedlund (voce şi bas) ca frontman impozant şi porniri războinice, Unleashed ia cu asalt Turbohalle, iar publicul nu poate decât să se lase cucerit; colegii veterani – Tomas Olsson (chitară), Fredrik Folkare (chitară) şi Anders Schultz (baterie) – acaparează părţile scenei rămase libere, aşa că „invazia” e totală. Fluxul de energie care curge în ambele părţi este evident, precum şi faptul că muzica Unleashed se pretează perfect concertelor. Explozivi, direcţi şi fără menajamente, suedezii trec în revistă o bună parte din discografie – Blood of Lies, The Longships Are Coming, Don’t Want to Be Born, If They Had Eyes, Midvinterblot sau Before the Creation of Time antrenează publicul într-o permanentă mişcare, headbanging, crowd surfing şi „scuipat” de plămâni, însă cele care duc nebunia la nivel maxim sunt, aşa cum mă aşteptam, adevăratele hit-uri: Wir kapitulieren niemals, This Is Our World Now, Hammer Battalion şi Death Metal Victory. A zis cineva vreodată că nu există compatibilitate între death-metal şi structurile catchy? Nimic mai greşit, iar trupe ca Unleashed o demonstrează permanent; iar dacă pe albume cantonarea în aceleaşi subiecte mitologice poate fi considerată uşor puerilă, concertele salvează aparenţa prin intensitatea lor. Solo-urile rapide întrerup cursivitatea riff-urilor riguros construite, tobele trag la foc automat, iar vocea puternică, agresivă şi pe alocuri guturală demonstrează o excelentă formă a posesorului ei. N-am fost şi nu voi fi niciodată fan al suedezilor de la Unleashed, deşi despre Victory şi Midvinterblot pot spune că mi-au mers la inimă; dar, în ceea ce priveşte concertele, recunosc fără reţinere: sunt nişte duri adevăraţi. Surpriză sau nu, o parte din public pleacă după Unleashed, dovadă nu doar a aprecierii primite din partea rockerilor veterani, ci şi a faptului că vikingii războinici au susţinut în România primul concert după mult prea mult timp de aşteptare.

Pentru mine, Dark Tranquillity este o mare enigmă – îmi vine greu să cred că o trupă poate scoate albume care sunt pe jumătate geniale, pe jumătate mediocre. Dar iată că Dark Tranquillity o face şi nu doar o dată, cel puţin recentele We Are the Void şi Construct intră în tiparul acesta. Poate că nu e uşor să păstrezi sus nivelul de inventivitate când vine vorba de death-metal melodios, mai ales în contextul scenei gothenburgheze despre care nu ştiu cât de greşit ar fi să spui că a văzut tot ce se putea vedea în domeniu. Dar tot e suspect când asculţi, uneori una după alta, piese efectiv sclipitoare şi piese căzute în manierism şi monotonie. Pot doar să sper că setlist-ul se axează pe primele. Primul lucru pe care îl poţi observa la Dark Tranquillity este nivelul tehnic ridicat al membrilor trupei: Mikael Stanne (voce), Niklas Sundin (chitară), Martin Henriksson (chitară), Anders Jivarp (baterie) şi Martin Brändström (clape – singurul care nu face parte din formula originală) sunt profesionişti, talentaţi şi execută totul cu o lejeritate de invidiat; basul de pe bandă reprezintă unicul minus notabil la acest capitol. Odată cu The Science of Noise (probabil cea mai bună a ultimului disc), White Noise/Black Silence şi Lost to Apathy, grijile încep să mi se destrame; piesele sunt alese pe sprânceană cu accent pe albumul recent (Uniformity, What Only You Know, State of Trust şi Endtime Hearts), iar atmosfera de concert devine tot mai intensă, mai densă şi mai captivantă. Au grija suedezi de asta prin The Wanders at Your Feet, The Mundane and the Magic (ironic, titlul mă duce cu gândul la întreaga creaţie a trupei), Lethe sau ThereIn – adică tempo în general mediu punctat prin ruperi de ritm, riff-uri apăsătoare, solo-uri furibunde, alternări ale registrului vocii, atmosferă melancolică. Să nu înţelegem însă că, dacă Dark Tranquillity nu bagă din plin viteză şi lasă loc pasajelor de legătură sau refrenelor melodioase, muzica suedezilor este lipsită de agresivitate. Nimic mai fals, lucru văzut din plin în concert, unde Punish My Heaven, Terminus (Where Death Is Most Alive) şi Final Resistence clocotesc de furie şi folosesc publicul drept oglindă. Pentru că, în afară de Dark Tranquillity, o mare parte a meritului unui concert reuşit o au spectatorii, la înălţime în seara aceasta. Pe de altă parte, este greu să rămâi static când îl ai în faţă pe Mikael Stanne, un frontman excepţional – expresiv, carismatic, tonic şi contagios, care nu evită apropiere şi contactul cu fanii; nu o dată sare de pe scenă pe boxe şi înapoi, coboară lângă gardul despărţitor pentru a da mâna cu cei din primele rânduri, face crowd surfing. Finalul marcat de Misery’s Crown evidenţiază cel mai bine legătura care se creează între Dark Tranquillity şi publicul care tocmai a avut ocazia de a-i vedea pe suedezi a patra oară. Pentru mine a fost al doilea concert, însă abia acum am reuşit să îndrăgesc această trupă atât populară la noi, dar care mie mereu mi s-a părut prea mainstream pentru death-metal-ul scenei Gothenburg, fie el şi melodios. Mă bucur că mi s-a demontat această teorie.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s