Maximum Rock Festival Ziua 1 (Turbohalle, Bucureşti)

Devine o tradiţie ca în ultimul weekend din octombrie, când se trece la ora de iarnă, Turbohalle să găzduiască un eveniment metalic întins pe două zile, aş îndrăzni să spun cel mai însemnat şi mai variat al toamnei: Maximum Rock Festival. Reţeta este simplă, iar anul trecut s-a dovedit de succes: trupe care au ceva de spus pe scena metal internaţională, fără a fi în vreun top comercial, susţinute de trupe autohtone cu un palmares respectabil sau noi revelaţii în underground-ul românesc. Rezultatul este un festival căruia nu-i lipseşte carisma, dar păstrează atmosfera specifică acelor concerte de club ce apropie publicul de artişti. Tot ce pot spera este însă ca publicul să depăşească proporţiile unui concert de club…

Seara de vineri începe cu un veteran al rock-ului românesc, grup înfiinţat în 1989 când nu mulţi erau cei care cântau metal, aşa că nu e de mirare că a făcut ceva valuri. După două desfiinţări şi reformări, din componenţa iniţială îi regăsim astăzi pe Vlad Văcărescu (voce şi chitară – membru permanent în perioadele de existenţă) şi George Costinescu (bas); lor li se alătură Teodor Moderau (chitară) şi Sorin Ristea (baterie), iar rezultatul este Neutron – din nou prezent în rândurile metalice bucureştene din 2012. Eu personal n-am apucat să-i ascult pe băieţi înainte de ultima desfiinţare, aşa că urmăresc cu interes momentul axat în jurul unicului material discografic, Memories, o excelentă colecţie progresivă, pe care o găsesc la fel de actuală şi astăzi, la paisprezece ani de la înregistrare. Principalul atu şi lider al structurii pieselor este chitara lui Vlad Văcărescu, iar torsiunile muzicale trimit ascultătorul într-o fascinantă spirală fără sfârşit – în lumea celor care sunt „prea mult iubiţi pentru a fi înţeleşi şi prea puţin înţeleşi pentru a fi iubiţi”. Tot ce le pot ura pe final membrilor Neutron este viaţă lungă în forma actuală, activitate intensă şi un nou album cât mai curând.

Dacă despre Neutron măcar mi s-a atras atenţia înainte de concert, despre I’m the Trip ştiu fix zero aşa că aşteptările mele nu depăşesc dorinţa ca sibienii să nu-mi zgârie urechile. Din nume nici nu-i greu să-ţi dai seama că tânăra trupă (formată în 2012 dacă nu mă înşel), deţinătoare a premiului „Maximum Rock Suport pentru Underground”, este adeptă a rock-ului alternativ. Nu lipsesc elementele de punk şi grunge, amalgamul modern sunând închegat, energic şi antrenant. Cum nu-s deloc adepta stilului, nu pot decât să mă bucur că piese precum Kill Buzz şi Blind Date au fost conform aşteptărilor exprimate mai sus; las pe alţii aflaţi mai în temă să se pronunţe asupra viitorului I’m the Trip. Aş adăuga însă că atenţia celor mai mulţi din public se îndreaptă nu spre solistul-chitarist Gabi B., ci către Adi Seven, basista plină de energie şi şarm.

Sincer, nici nu ştiam dacă Krepuskul mai există sau nu, aşa că am fost plăcut surprinsă să-i văd pe clujeni pe afişul festivalului. Şi această trupă se încadrează în categoria celor cu istorie destul de veche, dar cu activitate relativ restrânsă – două albume în aproape douăzeci de ani de la înfiinţare. Adepţii unui death-metal melodios cu ceva influenţe black, clujenii nu sunt străini de ruperile de ritm, alternanţa tehnicilor vocale şi atmosfera apăsătoare. Pe lângă mai vechea Awake, As Long As You See the Sky şi Psychotherapy prefaţează albumul la care Krepuskul lucrează intens, iar mostra oferită este mai mult decât promiţătoare. Baftă deci!

Dacă ar fi să numesc trupe de metal progresiv subestimate, între primele s-ar număra Threshold – apreciată intens de publicaţiile de nişă, dar rămasă oarecum în umbră şi deseori ignorată de amatorii de metale. Mie britanicii mi-au atras atenţia acum ceva timp (dar mult mai târziu decât ar fi trebuit!) prin Critical Mass, iar de atunci am încercat să mă menţin la zi cu apariţiile discografice; cea mai recentă este For the Journey, bijuterie progresivă (cu toată ştacheta ridicată deja foarte sus), bogată în melodie şi armonii, căreia nu-i lipsesc nici duritatea thrashy, nici refrenele agăţătoare. Pe bună dreptate deci aşteptam concertul Threshold cu sufletul la gură şi, deşi nu foarte lung, îmi merge drept la inimă. Oamenii sunt nişte profesionişti live, iar în ceea ce priveşte setlist-ul… ei bine, să zicem că au de unde să aleagă. Din păcate însă timpul scurt îi limitează la ultimele patru albume, cu accent pe ultimul – Watch over the Moon, Unforgiven şi Turned to Dust sunt excelente mostre al acestuia, prezentate parcă drept preambul al turneului european de promovare pe care-l încep într-o săptămână. Aflate la confluenţa dintre progressive-metal şi hard-rock, piesele pline de prospeţime confirmă ceea ce ştiam demult: Threshold este un vârf cvasi-nerecunoscut al prog-ului actual, iar Karl Groom (chitară) şi Richard West (clape) printre cei mai talentaţi ai elitistei scene progressive. Alături de ei, Peter Morten (chitară ritmică), Steve Anderson (bas) şi Johanne James (baterie) punctează sau răstoarnă ecuaţia muzicală, în timp ce carismaticul solist Damian Wilson face dovada unei voci pătrunzătoare, melodioase şi extrem de bine lucrate. Slipstream, Mission Profile şi Pilot in the Sky of Dreams completează peisajul şi îmi întăresc părerea anticipată că tocmai asist la cea mai elaborată şi mai exploratoare trupă a serii. Finalul este însoţit de corul publicului, „prins” bine de refrenul piesei Ashes, cea care mă face să regret lipsa altor cântece de pe March of Progress (probabil apogeul carierei de până acum a britanicilor), dar şi a mai vechilor mele „cunoştinţe” de pe Psychedelicatessen sau Critical Mass.Concluzia este că mi-ar plăcea mult să văd un concert într-un cadru mai restrâns, cu Threshold cap de afiş. Merită din plin. Oricum, pare-se că şi britanicilor le place apropierea de public, mai ales lui Damian Wilson, care dialoghează permanent cu spectatorii, de la întrebările iniţiale dacă lumea e fericită în România şi dacă e careva care a locuit într-o barcă, până la coborârea de pe scenă şi plimbarea prin sală în timpul unei piese şi la final de concert, când de altfel rămâne la discuţii şi fotografii cu toţi cei interesaţi. Şi nu sunt puţini.

Am mai văzut Tristania în concert şi-mi amintesc perfect că nu m-a impresionat, aşa cum n-o făcuseră nici albumele lansate până în acel moment. Însă cu Darkest White lansat anul trecut şi acompaniat de recenzii care mai de care mai bune, decid că trebuie să fiu atentă la show-ul din seara aceasta al norvegienilor. Cu exotica şi simpatica solistă Mariangela Demurtas în prim-plan, căreia i se alătură Kjetil Nordhus (voce clean), chitaristul lor Anders Høyvik Hidle (voce harsh) şi basistul Ole Vistnes (voce clean), Tristania beneficiază de un cvartet vocal impresionant, de mare efect. Din acest unghi, plus spectacolul scenic bine pus la punct, norvegienii îşi adjudecă toată admiraţia mea. Partea unde îmi rămân datori este însă… muzica, adică cel mai important aspect. Nu, nu sună deloc rău, dar la fel sunt multe alte zeci (poate sute) de trupe care au plecat la drum pe tiparul Theater of Tragedy, Macbeth sau Haggard şi au uitat să se desprindă de pluton prin ceva, daca nu original, măcar autentic. Prin piese ca Night on Earth, Beyon the Veil, Shadowman, Darkest White sau Year of the Rat, care creionează un show dens şi solid, concertul Tristania nu-i un eşec, dar să zicem că, din punctul meu de vedere, Threshold şi-ar fi adjudecat mai bine rolul de penultim act.

Evergrey vine după un album lansat recent despre care eu n-am reuşit să-mi fac o părere – şi, din experienţa anterioarelor discuri, e nevoie de mai mult de câteva ascultări superficiale. Aşa că sunt pregătită să fiu surprinsă de Hyms for the Broken în prezentare live, în concertul de deschidere al turneului european. Cel puţin într-o privinţă sunt liniştită: publicul – sala este plină, aşa cum merită aceşti suedezi care mie îmi sunt foarte dragi; nici nu ştiţi cât de deplorabil mi s-a părut clubul aproape gol de data trecută, când nu reuşeam să pricep cum se poate asta după ce Torn tocmai ieşise pe piaţă. Şi iată cum, începând cu „agăţătoarea” King of Errors, Evergrey cucereşte bucată cu bucată Turbohalle, prin hit-uri vechi (Solitude Within, Rulers of the Mind, The Masterplan, When the Walls Go Down), creaţii mai noi (Obedience, Monday Morning Apocalypse, Leave It Behind Us, Broken Wings), combinaţii între cele două (Words Mean Nothing şi Missing You cântate legat, numai pian şi voce), energie, sensibilitate şi, mai ales, personalitate. Cred că acesta e cuvântul cheie: personalitate, iar Evergrey are din plin, în frunte cu „şeful” Tom Englund (voce şi chitară). Concertul alternează momentele dinamice cu cele şoptite, riff-urile sacadate ale chitarei lui Henrik Danhage cu clapele melodioase ale lui Rikard Zander, furia tobelor lui Jonas Ekdahl cu ritmul balansat al basului lui Johan Niemann; elementul comun rămâne vocea electrizantă şi pătrunzătoare a lui Englund care reuşeşte, în ciuda unui timbru destul de aspru (hârşâit, îmi vine în minte) şi nu prea melodios, să transmită extrem de multă emoţie – ca să nu mai vorbesc de faptul că frontmanul Evergrey ştie cum să-şi exploateze atuurile, iar cele mai bune dovezi sunt I’m Sorry (Dilba) şi duetul cu clapa, care te fac să simţi cum ţi se ridică părul pe tine. Intuiţie sau studiu de „piaţă”, suedezii plusează cu albumul probabil cel mai popular între fanii români, Recreation Day, răspândit în tot setlist-ul – la început As I Lie Here Bleeding, pe parcurs Blinded şi la final, în cadrul bisului consistent, Recreation Day. Deloc surprinzător, concertul este încheiat de o altă mare febleţe a publicului, A Touch of Blessing. Deşi mă aşteptam la asta, trebuie s-o spun: Evergrey, jos pălăria! În plus, este impresionant să vezi cum bărbaţi în toată firea, unii cu figuri aspre şi ditamai bărbile, ţopăie, dansează, se bucură şi se îmbrăţişează ca nişte copii pentru succesul primului concert din turneu – încă o dovadă a plăcerii de a cânta.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s