Metalhead Meeting Bis (Arenele Romane, Bucureşti)

A doua întâlnire „metalică” organizată pe anul acesta de Metalhead are drept capete de afiş Paradise Lost şi Finntroll. Am mai văzut cel puţin o dată fiecare din cele două trupe, însă o sâmbătă seara cu mult rock – mai bine de opt ore – îmi face intens cu ochiul. Iniţial îngrijorările mi se leagă de vreme şi temperatură, întrucât evenimentul are loc la Arenele Romane încă neacoperite, iar ultimele zile au fost reci şi ploioase; totuşi, încă de la prânz temerile mele încep să dispară, în timp ce soarele îşi face milă de rockerii care se îndreaptă spre Arene, aşa că la ora începerii scena este scăldată într-o lumină caldă.

Şi pe bucureştenii de la Tiarra, prima trupă a serii, i-am mai văzut încă din vremea când erau consideraţi ultima revelaţie a underground-ului românesc; între timp, evoluţia spre scene mai mari, unde preced trupe consacrate, este evidentă, ca şi priza pe care o au la public. Duelul celor două voci, un aspect „clasic” al gothic-metal-ului, precum şi dinamismul soliştilor sunt desenate într-o tuşă şi mai dramatică de clape, vioară şi violoncel, în timp ce instrumentele „tradiţionale” asigură manifestarea metal. Dincolo de uşoara confuzie iniţială în ceea ce priveşte sunetul, Tiarra se desfăşoară cu convingere şi profesionism în faţa spectatorilor încă foarte puţini: o jumătate de oră cu trei piese lungi şi expresive. Cu siguranţă, cei care au o slăbiciune pentru acest sub-gen al metal-ului sunt mai entuziaşti decât mine, iar eu profit de timpul rămas după fotografii pentru o tură la tarabele cu merchandise – generoase, de altfel.

Din tabloul destul de pestriţ al serii face parte şi Profane Omen, trupă finlandeză de ceea ce s-ar numi astăzi metal „modern” – un melanj heavy/thrash cu mult groove, în genul Trivium de exemplu. Pe scenă, cei cinci nordici sunt realmente explozivi, iar buna lor dispoziţie este contagioasă, în timp ce muzica te prinde destul de repede cu refrene şi riff-uri agăţătoare – chiar dacă, aşa cum e cazul marii majorităţi a celor din public, nimeni nu a mai ascultat vreodată Profane Omen. Deşi în mod normal aş încadra trupa la categoria „şi altele”, întrucât la capitolul originalitate tinde asimptotic la zero, apreciez din plin pata de culoare pe care o dă serii.

Prin contrast, Bloodway propune o muzică meditativă, dificil de digerat, însoţită de o atitudine scenică minimalistă, pesimistă şi sumbră – de altfel în ton cu repertoriul care aduce împreună elemente din black, progressive şi avant-garde. Rezultatul este amestecul de senzaţii apăsătoare, monocrome şi greu de definit. Aş zice că nu-i ideal să faci cunoştinţă cu Bloodway direct în concert, ci prin EP-ul Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon; astfel, prestaţia live devine mai accesibilă şi poţi aprecia cu adevărat talentul şi execuţia celor trei muzicieni.

Registrul se schimbă brusc odată cu Hatesphere, trupă daneză plină de dinamism, care mixează cu generozitate în baza hardcore elemente detah-metal şi thrash-metal – iar rezultatul este un îndemn general la mosh-pit. Dincolo însă de desfăşurarea scenică, pe care o urmăresc cu mare plăcere, muzica celor de la Hatesphere mă lasă rece şi o trec la capitolul mult zgomot pentru nimic – prea multă energie risipită cu o muzică monotonă şi, după două-trei piese, plictisitoare.

Am aflat de ceva timp că un concert GOD, fie el şi parte a unui festival, însemnă mai mult decât muzică; dacă unii artişti încearcă să-şi intre în rolul asumat prin tematica pieselor prin îmbrăcăminte şi decor, ieşenii de la GOD duc lucrurile mult mai departe, într-un adevărat spectacol: scene de luptă, amazoane care scuipă foc, iele care dansează lasciv – totul însoţit de o recuzită impresionantă. Oamenii au reuşit să dea o formă clară conceptului pe care-l promovează, iar asta este de admirat. Numai că, în seara aceasta, ceva nu sună cum trebuie, lucru sesizat chiar şi de urechile unui profan; am asistat la multe concerte foarte bune marca GOD şi ştiu că energia direcţionată spre detaliile spectacolului nu are impact negativ asupra prestaţiei muzicale, aşa că nu pot decât să concluzionez că azi n-a fost, pur şi simplu, cea mai bună seară a ieşenilor.

Finntroll pune semnul egal între death-metal şi folclor finlandez (pe versuri în suedeză), fără să aducă în peisaj cine ştie ce instrumente tradiţionale ciudate. Totul este simplu, direct şi foarte eficient, singurul „artificiu” fiind cunoscutele urechi de troll care-i împodobesc pe cei şase muzicieni. Recunosc, nu-s foarte familiarizată cu albumele Finntroll, însă nu-i greu să observi că, la zece ani de la lansarea Nattfödd, avem parte de albumul integral. Nu este prima dată când constat cu surprindere şi încântare cum „trolii” finlandezi transformă un metal dur şi brutal (uneori foarte dur şi brutal) în motiv de horă şi dans. Nu cred că mai are sens să spun că mosh-pit-urile sunt cvasi-permanente, iar crowd surfing-ul la mare căutare… „Urâţi” dar expresivi oameni, iar muzica ireproşabilă – o fericită îmbinare de furie cu veselie, de forţă cu ritm şi chiar melodie, de seriozitate cu zeflemea. Evident, un concert Finntroll reuşit! Există trupe care pot transmite o tonă fără ca publicul să înţeleagă versurile, iar cei de la Finntroll sunt aşi la acest capitol.

Din păcate însă, aici mi se opresc laudele. Ştiu – da, ştiu – că Paradise Lost n-a excelat niciodată live, iar prestaţia sa este o loterie. Şi da, faptul că, spre deosebire de trupa anterioară, albumele britanicilor îmi sunt mai mult decât familiare poate lucra în detrimentul concertului. Dar totuşi… nu credeam că pot asista la o prestaţie atât de dezamăgitoare, în ciuda aşteptărilor deloc colosale. Şi îmi pare rău nu de timpul petrecut la Arene urmărind cu stupoare masacrarea pieselor Paradise Lost atât de dragi mie, ci de faptul că asta vine în contextul în care Tragic Idol, ultimul album, îmi place extrem de mult. Nu credeam că-i posibil să faci din compoziţii „clasice” precum Remembrance, Enchantment, As I Die sau True Belief nişte nebuloase greu de urmărit, oricât ai fi tu de trupă non-concert. Vocea lui Nick Holmes aproape inexistentă la Erased şi One Second, prestaţia neconvingătoare a lui Gregor Mackintosh pe So Much Is Lost şi Gothic (!!!), sunetul devenit dintr-odată neclar şi difuz (cele mai bune exemple fiind Isolate şi Tragic Idol), senzaţia de nepăsare şi lehamite generală – toate acestea umbresc un concert care putea fi, cu un minim de efort, nu memorabil, dar apreciat de toată lumea. Spun minim de efort, pentru că Paradise Lost are mulţi fani în România, în vechea gardă şi nu numai, publicul din a doua parte a serii e numeros şi cu chef de concert, iar setlist-ul acoperă majoritatea albumele de studio (adică de toate pentru toţi) – dacă nici astea nu-s premise ideale, mă întreb care ar mai fi. Ironic poate, toate problemele dispar la Say Just Words – păcat însă că este fix ultima piesă. Nu, nu voi deveni mai puţin fan Paradise Lost după dezamăgirea din seara aceasta şi nu, nu voi evita viitoarea prestaţie live a britanicilor. Păcat însă de aşa album şi aşa fani.

Ca să închei însă într-o notă mai veselă, trebuie să-i apreciez pe organizatori atât pentru selecţia de trupe, de o diversitate care împiedică plictiseala dar nici nu ne lasă să „părăsim incinta”, cât şi pentru logistica bine pusă la punct şi programul riguros respectat. Aştept deja cu mare nerăbdare viitoarea ediţie, unde s-au anunţat deja două nume mari, chiar cult pe o anumită nişă: Triptykon şi Primordial. Aproape sigur voi fi acolo.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Concerte and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s