Gura Portiţei

Într-adevăr, încă se poate spune că în Carpaţii noştri mai există sălbăticie, locuri rar umblate şi aproape neatinse de civilizaţia modernă. Dar oare mai găsim aşa ceva şi la malul mării, poate vreun sat de pescari uitat de lume şi înecat într-un spirit boem aşa cum era, până în ultimii ani ai mileniului trecut, Vama Veche? Am auzit pe mulţi discutând în cele din urmă veri despre câteva aşezări izolate şi tot mai căutate de cei pe care manelizarea Vămii i-a trimis după altceva: Corbu, Vadu, Gura Portiţei, ba chiar şi Sfântu Gheorghe (dobrogean) sau Sulina – adică acele locuri care fie fac legătura între litoralul exclusiv marin şi Delta Dunării, fie se află la gura de vărsare a celor două braţe în totalitate româneşti. Evident, faptul că tot mai mulţi descoperă aceste plaje cuprinse între mare, salba de lacuri (foste golfuri marine), fluviu şi deltă are ca rezultat dispariţia caracterului lor iniţial, în totalitate sălbatic sau rural. Astfel că, fără să le fi văzut vreodată (cu excepţia Deltei când eram foarte mică), deseori m-am întrebat cât din farmecul lor poate rezista invaziei modernităţii. Cât pot fi protejate de către cei care le-au ales tocmai datorită felului lor „altfel” de a fi, faţă de năvala celorlalţi atraşi doar de ideea că e „super-tare” să mergi – de exemplu – la Gura Portiţei, dar care şi-ar dori ca noua lor cucerire să se transforme în… Mamaia. De ce nu, până la urmă? Că doar în Vama Veche au acum emisiune Bianca Drăguşanu şi Cosmina Păsărin…

Cu astfel de întrebări amestecate de o vie curiozitate mă îndrept alături de prietenii din Ursul Trubadur şi câteva noi cunoştinţe… tocmai la Gura Portiţei. Drumul e destul de simplu: autostradă până la Ovidiu, apoi drumuri dobrogene prin Lumina, Baia, Ceamurlia, Jurilovca – cu al său port, punct terminus pentru autoturisme. De aici traversăm Lacul Goloviţa (o extensie a Razimului cu care comunică nestingherit) într-o şalupă, variantă mai rapidă şi mai flexibilă la vaporaşul cu ore de plecare fixe, şi după jumătate de oră coborâm în micul debarcader de la Gura Portiţei. Nu, aici nu se ajunge cu maşina – dar poţi veni cu barca personală… Există într-adevăr un vechi drum al grănicerilor ce pleacă din Sinoe, merge pe Grindul Lupilor şi traversează Canalul 5 (iar urmele de roţi năpădite de buruieni şi cele două rulote îmbrăcate în vegetaţie stau mărturie), dar zona face parte din Rezervaţia Biosfera Delta Dunării, aşa că singurele moduri legale de acces pe uscat sunt picioarele şi bicicleta – cea din urmă o adevărată aventură a penelor; alte două variante sunt pe Grindul Chiţuc-Pricop (pe la Periboina), respectiv de la Sfântu Gheorghe, după traversarea braţului omonim.

Marile inconveniente al căilor de acces terestre sunt numărul mare de kilometri şi faptul că trebuie să cari totul după tine: mâncare, apă (apă în primul rând!), cort. Există variante, ce-i drept: restaurant mai scump ca-n Bucureşti şi apă la un preţ pe măsură, plus cazare în aceeaşi notă – însă numai pentru cei care fac din timp rezervări. Într-un fel, e corect: totul este adus aici cu şalupa, iar complexul care s-a dezvoltat în ultimii ani are din start scop turistic – un fel de lux în mijlocul pustietăţii. Deşi aşezarea este atestată documentar de la începutul secolului al XVIII, nu am reuşit să găsesc mai multe informaţii, iar faptul că lipsesc cu desăvârşire gospodăriile lipoveneşti mă face să cred că aici erau amplasate cândva numai locuinţe temporare, adăposturi folosite în sezonul de pescuit. Prin urmare, tot ce întâlnim acum s-a construit recent exclusiv pentru turişti, ceea ce mă determină iniţial să ridic sceptică din sprâncene. Nu îmi sunt de loc străine încercările dezastruoase de face locurile sălbatice primitoare pentru omul modern.

Însă după o plimbare prin complexul turistic trebuie să recunosc că cei care s-au ocupat de Gura Portiţei au făcut treabă bună. Nu mă interesează cât de moderne sunt camerele şi câte posturi prind la televizor turiştii care cu asta se ocupă când vin aici; pe din afară, căsuţele, vilele şi terasele-restaurant arată foarte bine, armonios integrate în peisaj şi păstrând tematica odihnitoare alb-albastru, presărată cu flori. Debarcaderul, cu acoperişul său de stuf uscat, respiră un aer arhaic în ciuda motoarelor care au înlocuit vâslele. Aşa cum am spus, lipsesc autoturismele – lucru respectat, spre uimirea mea, dar şi bazarul, ţigăneala şi bălăcăreala specifice aproape tuturor staţiunilor litoralului românesc. Recunosc, îmi place; tot cortul îl aleg, ceva mai departe de cochetele construcţii alb-albastre, dar trebuie să admit că nici zona „civilizată” nu arată rău. Iar preţurile piperate de la restaurant sunt „îndulcite” fie de un ansamblu folcloric în miezul zilei, fie de un recital folk în prag de furtună, fie de un foc de tabără nocturn, pe malul mării, când poţi asculta superbe cântece populare lipoveneşti, într-o rusă melancolică şi tânguitoare.

Tot din scurte plimbări observ miile de cochilii de rapane, mai multe decât am văzut vreodată într-un loc, graţioasele libelule multicolore, stuful din care îşi iţeşte capul vreun stârc sau vreun cormoran, pescăruşii impertinenţi, familiile de lebede, mlaştinile cu plante roşiatice, corurile de brotaci, peştii atârnaţi la uscat, năvoadele întinse pe înserat în faţa cherhanalei abandonate de lângă Farul Gura Portiţei, pavilioane lacustre, locuinţe plutitoare şi drumul parcă nesfârşit din lungul ţărmului. De la Năvodari la Sfântu Ghorghe pe bicicletă – ce aventură faină ar mai fi…

Cât despre cort – cu rocku’! Este boem şi întotdeauna îl voi prefera unei cazări de cinci stele. Dar la Gura Portiţei există inconveniente, mai ales când vii cu minimul necesar aferent unui sfârşit de săptămână. Nu este umbră, iar noaptea eşti tocat mărunt de ţânţari şi musculiţe – rezidenţi ai mlaştinii din apropiere, care nu respectă cunoscuta poveste „o oră la apus, o oră la răsărit”; ideal e sa vii cu un cort mare şi un umbrar pentru tot grupul (exemple sunt destule în jurul nostru), iar în bagaj să incluzi neapărat multe loţiuni anti-insecte şi o lopată de campanie cu care să îndepărtezi ciulinii (dacă nu campezi chiar în buza apei) şi cu care să sapi gropi răcoroase pentru apă şi mâncare. Din acest punct de vedere, Corbu şi Vadu par mai accesibile. Recompense însă există din plin: o apă extrem de curată, băi nocturne printre meduze fosforescente, luna ca un far, pelicanii care trec perechi pe deasupra ta şi multă, multă linişte. Plus, la plecare, o masa delicioasă la cherhanaua din Lunca.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Litoral and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s