Pelerinaj la mormântul lui Arsenie Boca

A fost ideea mamei, care i-a angrenat pe Paul şi pe mătuşa mea: o excursie cu autocarul, uşor pretenţios numită „pelerinaj”, la Mănăstirea Prislop unde se află mormântul părintelui Arsenie Boca. Deşi sunt de părere că astfel de călătorii – fie că le spui simple vizite turistice, fie că le îmbraci în haina spirituală a unui pelerinaj – sunt mai rodnice atunci când le faci în grup mic, cu autoturismul personal, organizându-ţi timpul aşa cum crezi tu de cuviinţă şi fără aglomeraţia permanentă a unui grup mare, nu ştiu cum dar se face că am hotărât să merg şi eu. Astfel, toţi patru plecăm sâmbătă dimineaţa într-unul din cele două autocare ale unei firme care se ocupă cu astfel de excursii „tematice”, cu primă destinaţie Sibiu. Apropo de ce spuneam mai devreme: sincer nu văd rostul opririi aproape un ceas la micii de la Deduleşti, în condiţiile care abia e ora 10, în loc să prelungim pauza de la Sibiu cu masa de prânz – într-un loc în care opţiunile sunt mult mai variate şi la o calitate superioară. De asemenea, aş putea renunţa fără nicio problemă la explicaţiile agramate ale ghidului-organizator, care amestecă elemente creştine cu tot felul de orientalisme în încercarea de a defini pelerinajul. Aş prefera să urmăresc în linişte DVD-ul despre Mănăstirea Prislop şi viaţa părintelui Arsenie Boca, chiar dacă vocea bătrânei maici care povesteşte este mult mai puţin sonoră decât cea de la microfon. Am menţionat cele două aspecte pentru că sunt cam singurele de care mă pot lega în această excursie.

Prima oprire este deci la Sibiu, unde principalul obiectiv e Mitropolia Ortodoxă. Ridicată efectiv la începutul secolului al XX-lea, ea reprezintă întruparea demersurilor pe care mitropolitul Andrei Şaguna le-a început cu aproape jumătate de veac înainte. Impunătoarea clădire din cărămidă galbenă şi roşie transpune în arhitectură neo-bizantină demult pierduta Sfânta Sofia de la Constantinopol, dar aduce şi motive populare româneşti, precum şi o tentă modernistă în pictură. Deosebită de multe biserici tradiţionale de la noi, catedrala metropolitană din Sibiu este invadată parcă de lumină, care umple cu nesaţ spaţiul larg; odată ce paşii trec de micuţul pronaos întunecos, construit ca un pasaj de legătură între cele două turnuri frontale, privirea este răsplătită de un joc de raze şi culori datorat ferestrelor numeroase şi vitraliilor pastelate. Cel mai de seamă element este însă catapeteasma realizată din lemn de tei aurit, căreia i se opun picura de asemenea aurită, dar aflată în penumbră, de deasupra intrării şi vitraliul cu motive populare de dedesubt. Până la ora la care trebuie să ne întoarcem la autocar mai avem timp de o plimbare scurtă prin centrul Sibiului, un fel de cursă expeditivă prin „oraşul de sus”. Aş numi-o mai degrabă dezmorţire de picioare decât vizită, aşa că nu voi insista asupra sa; aşa cum am mai observat în alte ocazii, Sibiul are nevoie de câteva zile bune pentru a fi descoperit.

Nu mai avem alte opriri până după Haţeg; aici se desprinde drumul spre Silvaşu de Jos (de unde lumea cumpără flori), Silvaşu de Sus şi, într-un final, Mănăstirea Prislop. Cum această aşezare monahală a devenit tot mai cunoscută în ultimii ani şi cum este sâmbătă după-amiaza, locul colcăie de lume, iar maşinile sunt parcate kilometri întregi înainte de poarta mănăstirii; autocarele greoaie sunt oprite de cei câţiva agenţi de poliţe care încearcă să nu lase lucrurile să scape de sub control între atâţia oameni care ar face orice pentru a ajunge cu maşina cât mai departe. Străbatem deci ultima parte pe jos, lucru binevenit după atâtea ore de stat pe scaun, departe de o poziţie ideală.

Mănăstirea Prislop a fost ctitorită în secolul al XIV-lea de către Sfântul Nicodim, cel care a copiat aici Tetraevangheliarul slavon, aflat astăzi la Muzeul de Artă din Bucureşti; în cea mai mare parte a existenţei sale, mănăstirea a fost una de călugări. Al doilea ctitor este considerat Domniţa Zamfira, fiica domnitorului Moise Vodă Basarab, care a restaurat biserica şi i-a dăruit o nouă frescă, precum şi o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. Din păcate, din frumoasa frescă au mai rămas doar câteva scene, în urma incendierii mănăstirii în secolul al XVIII-lea, din ordinul guvernatorului Transilvaniei, generalul Buccow, ca răspuns la refuzul călugărilor de a trece la greco-catolicism. Abia după aproape două veacuri, la jumătatea secolului al XX-lea, mănăstirea redeveni lăcaş monahal ortodox, când este adus ca stareţ Ieromonahul Arsenie Boca, strămutat de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus; începe astfel restaurarea Mănăstirii Prislop – atât biserica cât şi grădina înconjurătoare, iar la scurt timp, din lipsă de călugări, se transformă în mănăstire de maici, aşa cum o găsim şi astăzi.

Din mănăstirea iniţială s-a păstrat numai bisericuţa lipsită de pridvor, construită în stil vechi bizantin, specific lăcaşurilor de cult din zonele sub-montane, cu ziduri din piatră brută rostuită, ferestre înguste, clopotniţă modestă; înăuntru, pereţii mai păstrează cele câteva vechi fresce, cărora li s-a adăugat catapeteasma lucrată în lemn după desenele părintelui Arsenie Boca, împodobită de picturi împărăteşti realizate de acesta. Chiliile iniţiale au fost înlocuite de o frumoasă clădire în stil brâncovenesc, iar clopotniţei bisericii îi răspunde o alta, ridicată în coasta dealului pe un pinten pietros, după modelul mănăstirilor din Athos.

Însă punctul central de interes al celor care vin la Mănăstirea Prislop este cimitirul cu cruci din lemn înconjurate de flori, acolo unde se află înmormântat părintele Arsenie Boca, numit de către colegi în timpul liceului „sfântul”. Foarte mulţi sunt aceia care stau cu orele la o coadă groasă pentru a se închina la mormântul fostului stareţ. Unii îşi lasă loc la rând şi dau o fugă până la peştera săpată în stâncă în care a vieţuit Sfântul Ioan de la Prislop (secolele XV-XVI), aflată în apropiere, pentru ca apoi să-şi reia aşteptarea. Pe numele său de botez Zian Vălean, Arsenie Boca este probabil cea mai emblematică figură de la Sâmbăta de Sus şi Prislop: pictor, teolog (absolvent atât al Teologiei, cât şi al Academiei de Arte Frumoase), traducător de scrieri ortodoxe, monah, duhovnic şi sfătuitor, proscris al Securităţii (tocmai din cauza mişcării unice de la Sâmbăta, de redeşteptare religioasă şi morală), deţinut în lagărul de muncă forţată de la Canal. La mormântul său de la Prislop vin mii de oameni să se închine şi să caute alinare, iar ultimii dintre aceştia părăsesc mănăstirea cu mult după apusul soarelui.

Avem cazarea în Haţeg, la Hotel Ferdinand, aflat chiar în centru; hotelul este frumos, intim şi primitor, iar o noapte de somn profund în patul său confortabil este cea mai bună încărcare de baterii pentru o alergare scurtă, foarte matinală, pe drumurile judeţene ce pleacă din Haţeg şi hoinăresc pe dealurile din jur. Ziua de duminică este concepută ca un periplu pe la câteva mănăstiri în drumul spre Bucureşti, la prima dintre ele urmând să se stea la liturghie.

Este vorba despre binecunoscuta Mănăstire Lainici, aflată în atât de pitorescul Defileu al Jiului. Nu este prima dată când ajung aici în ultimul timp, dar acum am ocazia de a poposi mai mult în mănăstirea de călugări fondată, pare-se, în secolul al XIV-lea tot de către Sfântul Nicodim – ca schit în munţii de piatră, de unde ar veni şi denumirea „Lainici”. Cu biserica originală distrusă din ordinul Mariei Tereza, mănăstirea se reface în secolul al XVII-lea, când apar şi primele documente clare referitoare la ea. Însă biserica actuală, şi mă refer la cea mică şi veche, datează de la începutul secolului al XIX-lea, când mănăstirea este restaurată de câţiva boieri gorjeni; astfel, bisericuţa este ridicată pe locul celor două care au precedat-o şi înglobează elemente din acelea. Vremurile grele nu iau însă sfârşit: în Primul Război Mondial trupele germane distrug mănăstirea din temelii, prădează odoarele şi devastează cimitirul, iar după reconstrucţie, în primii ani de comunism, mănăstirea e desfiinţată şi pusă sub lacăt. Abia în anii ’70 este reluată viaţa monahală, iar după căderea comunismului, datorită fluxului tot mai mare de credincioşi, este înălţată o nouă biserică – constituită de fapt din două biserici suprapuse, conform istoriei Bisericii Creştine, cea de la demisol fiind denumită „a Catacombelor”.

Biserica veche de la Lainici, deşi are pridvor, se încadrează în stilul bizantin al bisericilor ţărăneşti de munte: mică, simplă în ceea ce priveşte arhitectura, cu o singură turlă-clopotniţă şi fără cupolă. Însă ceea ce o face deosebită sunt pictura exterioară pusă în evidenţă de albul zidurilor şi frescele interioare, dense, întunecate, pe fond negru şi având drept culori predominante verdele, roşul şi un strop de galben. Deşi sobră, zugrăveala este absolut superbă, încununată fiind de catapeteasma „brodată” cu modele florale aurite. Biserica nouă, construită în stil brâncovenesc, deşi contrastează puternic în exterior cu cea veche prin dimensiune, stucaturi bogate şi strălucirea unui alb imaculat, în interior continuă linia picturii încărcate, în aceeaşi paletă cromatică, la care se adaugă iconostasul din lemn sculptat şi candelabrul grandios. Este una dintre puţinele biserici recent construite despre care pot spune că are o pictură cu adevărat frumoasă şi expresivă.

Drumul continuă pe la Mănăstirea Polovragi, un alt loc unde am mai fost de curând, aşa că mi-o amintesc bine. Întemeiată la începutul secolului al XVI-lea, mănăstirea de maici capătă biserica actuală la jumătatea secolului al XVII-lea cu ajutorul lui Matei Basarab, iar restaurarea lăcaşului este finanţată de Constantin Brâncoveanu – se adaugă turla şi pridvorul, se refac chiliile, clopotniţa şi fortificaţiile. Dincolo de poarta migălos sculptată în lemn, mănăstirea păstrează şi astăzi aspectul de cetate, în centrul căreia se află biserica bizantină cu abside laterale, pronaos şi naos spaţioase, pridvor sprijinit pe coloane. Frescele realizate în timpul lui Brâncoveanu sunt viu colorate, iar superba catapeteasmă este o revărsare bogată de pictură, sculptură în lemn şi artă a poleitului.

În afara zidurilor formate de chilii, în gura Cheilor Olteţului, se află o grădină parcă ascunsă ce adăposteşte cimitirul şi micuţa biserică bolniţă, construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu un exterior extrem de modest, bolniţa tăinuieşte o frescă uimitor de frumoasă şi una dintre cele mai deosebite catapetesme din bisericile pe care le-am văzut vreodată. Lipsită complet de podoabe aurite şi gravuri în lemn, întreaga bogăţie i se datoreşte picturii fenomenale, pe zid sau pe lambriuri delimitate de borduri netede; întrepătrunderea reprezentărilor religioase cu omniprezente motive populare este genială, iar ochiul rămâne uimit de câte frumuseţe poate fi cuprinsă într-un spaţiu atât de mic.

Următoarea oprire este la maicile de la Mănăstirea Bistriţa, una dintre cele mai vechi aşezări monahale vâlcene – sfârşitul secolului al XV-lea; din clădirile originale ctitorite de boierii Craioveşti, astăzi se mai păstrează doar biserica bolniţei. Unii cercetători consideră că la Mănăstirea Bistriţa s-a tipărit prima carte din ţara noastră, „Liturghierul” slavon al lui Macarie, precum şi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie”. Biserica principală, avariată de cutremure, este reconstruită din temelii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi continuă să adăpostească moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul; surprinzător, arhitectura este o întâlnire între neo-bizantin şi neo-gotic, iar pictura realistă din interior îi aparţine lui Gheorghe Tattarescu. Catapeteasma aminteşte de stilul pictural apusean, în timp ce în faţa ei se regăseşte candelabrul cu ou de struţ dăruit de Constantin Brâncoveanu. O „ciudăţenie” a odoarelor acestei biserici o reprezintă icoanele cu „două feţe”, care schimbă figura biblică înfăţişată în funcţie de unghiul din care sunt privite. În apropierea complexului mănăstiresc, se găseşte peştera bine ascunsă a Sfântului Grigorie, peşteră care, la capătul unui tunel îngust, adăposteşte mormintele câtorva pustnici, un izvor de apă considerată tămăduitoare şi două bisericuţe: una săpată direct în stâncă, cealaltă clădită din cărămidă. Grav avariate de vandali, ele nu mai pot fi văzute decât pe din afară, în timpul programului de vizitare.

Ultima destinaţie este Mănăstirea Govora, de asemenea de maici, păzită de o căţeluşă simpatică şi durdulie – Pufoşenia Clopoţica. Întemeiată în secolul al XIV-lea în timpul domniei lui Vlad Dracul, mănăstirea este restaurată complet de Matei Basarab (care a înfiinţat aici şi o tipografie – gazda primei tipărituri în limba română, „Pravila de la Govora”) şi extinsă ulterior de Constantin Brâncoveanu. Biserica păstrează şi acum dimensiunile reduse, arhitectura bizantină cu pridvor şi fresce interioare bogate, între care se remarcă iconostasul original sculptat şi pictat în stil brâncovenesc; nici aici nu lipsesec motivele populare, extinse masiv în pridvor. Chiliile care înconjoară protector bisericuţa, completate de clopotniţă şi contraforturi de cetate, au şi ele o frumuseţe aparte la care contribuie din plin multicolorele muşcate curgătoare şi rândurile ordonate de crini şi trandafiri înmiresmaţi. Dintre toate mănăstirile vizitate în aceste două zile, cea care îmi rămâne cel mai viu în memorie este Mănăstirea Govora – mică, izolată pe vârf de deal şi încadrată de cercul de chilii, plină de flori şi mustind a linişte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări rurale, Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s