Traversare Ceahlău-Giurgeu

Nu pot decât să mă bucur că imediat ce m-am întors din concediu am parte de un weekend prelungit, cu atât mai mult cu cât de Rusalii e în plan o tură interesantă prin locuri neumblate: Ceahlău, Giurgeu, Hăşmaş, totul gândit de „creierul geograf” Vlăduţ ca o traversare întinsă pe durata a două zile şi jumătate. Socoteala de-acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg, aşa că până în Hăşmaş nu vom ajunge; dar gaşca veselă (adică Vlăduţ, Livia, eu, Andrej, Octavian, Marius, Hike, Elias şi Gonzo) se poate lăuda că va fi bătut nişte cărări pe unde numai cei ce au pus marcajul s-au mai plimbat.

Plecăm vineri noaptea, aproape de miezul nopţii, cu un inter-regio până în Bacău, schimbăm trenul cu personalul de Bicaz, unde ajungem în jurul orelor 6. Fiecare doarme cum poate în timpul călătoriei, dar nimeni cu adevărat bine sau suficient, aşa că suntem puţin zombi. Ne lipim de nişte taxiuri până la Izvorul Muntelui (797 m), unde luăm micul dejun şi încercăm să ne echilibrăm rucsacii destul de grei. Tocmai bag de seamă că n-am mai dus în spate aşa de multe de la tura din Rodnei, în august trecut – şi parcă an de an îmi e tot mai lehamite să car echipament complet. În plus, deja sunt convinsă că am luat, din nou, mult prea multă mâncare…

La ora 8 suntem gata de drum şi pornim pe bandă roşie, pe panta nu foarte înclinată ce urmează prin pădure Izvorul Maicilor. Cum suntem la început, menţinem un pas constant şi vioi; pe Bâtca Popii panta devine o idee mai accentuată, iar după un ceas şi ceva de la plecare ajungem în Poiana Maicilor (1328 m), unde ne întindem la soare şi vânt. E tare plăcut să leneveşti pe iarba înmiresmată de sub Ocolaşul Mic, la protecţia oferită de Claia lui Miron, iar unii dintre noi chiar aţipim cu capul la umbră, aşa că ne ia mai bine jumătate de oră să ne punem din nou în mişcare. Continuăm pe curbă de nivel şi schimbăm marcajul cu cruce albastră, întrucât banda roşie urcă mai departe până la Cabana Dochia. Reintrăm în pădure şi, în scurt timp, poteca se transformă într-un drum destul de lat, plin de noroi frământat de urme de vite, ceea ce ne face să bodogănim în timp ce ne căţărăm pe malul friabil. Ajungem astfel în Poiana Stănilelor – largă, străbătută de drumuri forestiere bine întreţinute ce deservesc un mic canton şi o stână înstărită. Aici popasul este scurt, doar cât să ne tragem sufletul şi să mai studiem harta, aşa că la 10:45 o luăm din loc pe forestier, spre dreapta.

Urmăm acest drum plictisitor, dar eficient, aproape o oră, timp în care trecem pe sub câteva abrupturi stâncoase amestecate cu păduri de molid. Forestierul se termină în Curmătura Stănilelor (1420 m), lângă Jgeabul lui Vodă şi apa sa limpede şi rece, cu care ne astâmpărăm setea. Sub stâncile ce pun umărul la înălţarea Ocolaşului Mare s-a improvizat o parcare, acesta fiind un loc propice pentru „atacarea” înălţimilor Munţilor Ceahlău; în plus, panorama spre zimţata Piatră Sură şi, mai departe, Hăşmaş este extrem de largă, observându-se prin pâcla zării chiar şi conturul Pietrei Singuratice. Pe noi însă nu ne interesează acum (din păcate!) aceste înălţimi, ci zonele mai joase de trecere spre Munţii Giurgeului, de aceea, imediat cum depăşim curmătura, prindem banda albastră ce vine de la Dochia, facem stânga şi coborâm în serpentine abrupte până în Curmătura la Scaune (1247 m). Este 12:15 şi, chiar dacă nu ne este extrem de foame, hotărâm să mâncăm acum, mai ales că găsim în poiană o masă şi două băncuţe. Luăm deci prânzul, apoi ne întindem puţin să ne priască mâncarea şi… picăm că muştele, la soare sau la umbră, pentru un somn de aproape o oră. Abia pe la ceasurile 14 reuşim să ne adunăm care de pe unde suntem şi să plecăm mai departe.

Deşi nu ne-am aştepta, banda albastră este prezentă şi în continuare, în timp ce urcăm pe Obcina Lacurilor şi Obcina Tablei. Cam după un sfert de oră de urcuş susţinut pe pajiştea lipsită de umbră, ajungem pe platoul din vârful Obcinei Lacurilor (1328 m), de pe care se vede extrem de bine zona vestică a Ceahlăului, în special Ocoalşul Mare, dar şi partea superioară a Toacăi; în plus, se întrezăresc Cabana Fântânele şi staţiunea Durău. Tot aici se află un stâlp care indică 13 ore până în Cheile Bicazului, urmând banda albastră. În foarte scurt timp, peisajul ni se închide, întrucât mergem în cea mai mare parte prin păduri – urcăm şi coborâm repetitiv, într-un fel de Ziua cârtiţei de dimensiuni reduse, în timp ce urmăm lunga Obcină a Tablei, prin Bâtca Savului (1142 m), Dealul Tablei (1144 m) şi Şaua Obcina Tablei (1065 m). Urcuşurile sunt uneori susţinute, alteori line, coborârile ne duc adeseori prin urzici, iar şerpuirea potecii trebuie dublată de o atenţie sporită la marcaj, pentru că acesta alege din când în când direcţii mai puţin evidente. Totuşi, cu băgare de seamă, marcajul se dovedeşte un bun ghid prin aceste locuri atât de rar umblate. Le mulţumim cu căldură celor de la Salvamont Neamţ pentru refacerea benzii albastre (se vede că-i vopsea proaspătă), căci în lipsa ei am renunţa destul de repede la explorarea obcinelor sălbatice şi încurcate; probabil că ne-am reorienta către nişte trasee bine bătute prin Ceahlău (spre disperarea lui Vlăduţ şi Marius, care-s de-ai locului, dar spre încântarea lui Gonzo, care boscorodeşte întruna rucsacul prea greu). Aşa însă mergem tot înainte – şi „tot înainte” mergem, vorba lui Hike atunci când se discuta pe grup ce hărţi electronice şi track-uri GPS să luăm cu noi. Lucru important: ne ţinem fără abatere de la marcaj, chiar dacă mai trebuie să-l căutăm şi uneori ar părea că vreun drum forestier ne-ar scăpa de efort.

Astfel, la ora 17 ajungem la Curmătura Pântecului (1097 m) – limita Masivului Ceahlău; ieşim, în sfârşit, de pe prima hartă şi intrăm pe a doua, cea a Munţilor Giurgeului. Poate că ne-am dat seama mai devreme că nu ne putem ţine de planul iniţial, dar acum o verbalizăm şi devine certitudine: e clar că astăzi nu mai avem resurse (poate că timp ar mai fi) să trecem de Higheşul care se întrevede undeva departe, în al doilea plan. De-am ştii câtă dreptate avem…

Urmează partea cea mai cruntă nu doar a zilei, ci a întregii excursii: traversarea Dealului Chicera, ceva ce n-aş ţine să repet nici dacă m-ar plăti careva. N-ai zice la o primă vedere, cei nici două sute cincizeci de metri putând păcăli pe oricine, mai ales că la început lucrurile nu arată rău: urcăm pe pajişte într-o mică şa, apoi susţinut prin pădure pe o potecă evidentă şi ne încadrăm pe curbă de nivel; la un moment dat pădurea se sparge şi lasă loc zmeurişului, pe care trebuie să-l traversăm fără urmă de potecă – ceea ce nu-i deloc plăcut, dar realizabil în condiţiile în care vedem unde trebuie să ieşim la liman. Totuşi, ceva-ceva ne spune că începe să se împută treaba. Intrăm din nou în pădure şi continuăm urcuşul, tot mai plin de uscături, pe sub Vârful Chicera Mică (1307 m), apoi coborâm nu foarte mult într-o şa înierbată şi plată, care te îmbie la somn, cam la o oră după Curmătura Pântecului. Nu cedăm însă ispitei şi, după ce găsim marcajul prin stânga, urmăm culmea spre Vârful Chicera – nu vom ajunge pe el, dar putem spune că el ne ajunge pe noi. Urcuşul se transformă într-o cursă cu obstacole, în condiţiile în care panta devine şi ea tot mai abruptă. Traseul este întrerupt în nenumărate locuri de arbori groşi căzuţi de-a curmezişul, uneori mai mulţi la un loc, iar noi trebuie să-i sărim, să-i ocolim sau să trecem pe sub ei, cu tot cu rucsacii noştri voluminoşi şi grei. Cineva consemna într-o descriere de traseu că ar fi avut nevoie de macetă – greşit, de drujbă e nevoie aici! După o bucată absolut imposibilă în care şi panta şi-a umflat muşchii, ne oprim pe un promontoriu mai plat, cu un bolovan în mijloc, marcat strategic. Ca să ştiu o treabă, acum mi se termină şi apa.

Ne regrupăm, ne tragem puţin sufletul în timp ce descriem în epitete nu tocmai măgulitoare traseul şi pornim mai departe, prin hăţişul la fel de încâlcit, dar măcar într-un urcuş mult domolit. În curând, poteca se încheagă din nou şi începe să urmeze o curbă de nivel spre dreapta, în coasta dealului. Chinul nu s-a terminat însă, pentru că terenul e la fel de accidentat – doar că nu mai urcăm, ci încercăm să ne ţinem echilibrul în timp ce tăiem versantul abrupt şi facem exerciţii la bârne improvizate. Aflăm şi ceva interesant de la Marius, primul din grup: nu suntem singuri, iar balegile de urs de pe potecă stau mărturie. Începem să coborâm, dar din cauza efortului depus să trec peste sau pe sub arborii căzuţi am impresia că aş urca. După mult timp cărarea se lărgeşte şi se eliberează de obstacole, moment în care vedem un indicator: Vârful Chicera (1343 m), plus coordonatele. Serios? Nici măcar celor care l-au montat nu le-a ars să urce până pe vârf prin jungla asta carpatină, aşa că l-au plantat aici, în potecă, mult mai jos decât vârful, cu o săgeată în direcţia sa. În curând, poteca devine un adevărat drum în curba căruia întrezărim ulucile unui gard – mult prea domestică scenă pentru sălbăticia prin care am trecut.

După gard, se desfăşoară cât vezi cu ochii o superbă pajişte verde aprins, presărată cu flori care dormitează în lumina domoală a soarelui târziu şi umanizată de câteva adăposturi folosite probabil la cosit sau la păscutul vitelor. Mirific peisaj, dar şi câte a trebuit să îndurăm până la el… Coborâm prima pantă a pajiştii până în şaua ce leagă dealurile, facem dreapta printre babele unei porţi dărâmate şi un pâlc de mesteceni tineri şi intrăm pe un loc plat, numai bun de pus cortul. Este ora 20 şi nimeni nu vrea să mai facă un pas după ultimele două-trei ore de supliciu. Lucru stabilit, aici rămânem. Avem însă o problemă deloc de neglijat: apa. Vlăduţ şi Marius pleacă în căutarea izvorului precizat pe hartă, dar nu găsesc decât o baltă inutilă. Ne resemnăm cu gândul că dimineaţă, în loc să încercăm să recuperăm ce n-am făcut azi, va trebui să coborâm şi mai mult în căutarea unei surse de apă, pe valea Pârâului cu Peşte. Noroc cu Octavian care are ideea de a căuta în partea opusă, spre stânga cum am coborât noi. Şi iată că la cinci minute de şa găseşte un jgheab recent amenajat pentru vite, cu apă proaspătă. Bucurie mare pe noi, mai ales că suntem însetaţi şi dornici de răcorirea feţelor. După o cină scurtă urmată de urcarea pungilor cu mâncare prin copaci, ne băgăm cu toţii la somn, rupţi de oboseală. Track-ul înregistrat de Gonzo zice că am parcurs 23 de kilometri şi 1600 metri diferenţă pozitivă de nivel.

Dimineaţa însorită ne ajută să strângem corturile uscate şi, cu bidoanele pline, pornim din nou la drum pe la ora 9. Urmăm marcajul prezent pe Piciorul Higheşului, dar ne gândim că ar mai uşor să urcăm dacă mergem o vreme pe drumul forestier ce face dreapta pe sub deal până am da de o culme mai abordabilă – scutind astfel urcuşul pe un prim vârf pe care apoi l-am coborî. După ce trece pe lângă câteva căsuţe aflate în umbra Ceahlăului şi peste un izvor mocirlos, drumul se termină, aşa că luăm în primire coasta abruptă din stânga, într-un hei-rup vitejesc. Nu-i bai, traseul prin iarba deasă, irişi şi bulbuci este extrem de frumos şi, chiar dacă panta e foarte solicitantă, preferăm aşa decât nebuloasa de ieri. Însă ne căpiază parcă soarele puternic şi, cu cât ajungem mai sus, cu atât ne dăm seama cât de mult mai avem. Urcăm în serpentine uşor spre stânga, în ideea de a regăsi marcajul părăsit mai devreme sau, măcar, de a ne încadra pe culme. Odată ajunşi acolo, facem dreapta pe aceasta, apoi iar stânga pe cel mai abrupt tronson care se termină pe Vârful Higheş (1502 m) – cel mai înalt punct al turei noastre, zis şi Poiana Mare. Până aici ne-a luat două ore de la plecare, plus încă jumătate de oră până ne strângem toţi. Sperăm să mai dăm de o sursă de apă astăzi, întrucât am golit la greu recipientele în acest scurt, dar intens, interval.

De aici, câteva minute coborâm spre sud-vest la fel de abrupt cum am urcat, apoi ceva mai lin pe măsură ce apar şi brazii cu umbra lor puţină. După ce aceştia se lasă în valea din dreapta, tăiată parcă cu toporul din deal, ajungem într-o zonă de fâneţe şi stâne, ai căror dulăi harnici ne fac să ocolim pe cât posibil pe la liziera pădurii, până ne pierdem pe un drum de care unde găsim din nou marcajul. Acesta ne duce, printr-o coborâre continuă şi cu diferite accelerări de ritm, până în Pasul Balaj (1078 m), străbătut de drumuri necesare stânei mari din mijloc – adevărată gospodărie cu cai, vaci, porci şi, ceea ce căutăm cu toţii, apă. Este ora 13 şi luăm o mică gustare cât umplem bidoanele, apoi ne reluăm drumul cu un urcuş lin, printre vaci şi văcari cu chef de vorbă, pe Piciorul Balaj (1291 m) spre Poiana Păltiniş. În vârful dealului găsim un platou ierbos şi, cum s-a făcut ora 14, hotărâm să luăm aici masa de prânz, cu hotărârea fermă de a n-o lungi ca pe cea de ieri.

Urmează un şir de scurte coborâri, urcări şi curbe de nivel, pâlcuri de pădure şi pajişti păscute intens, astfel încât nu-i greu să le pierzi şirul. Traseul este unul frumos, pitoresc şi odihnitor, iar rucsacii parcă nu mai atârnă aşa greu ca ieri. De pe curba de nivel din Poiana Păltiniş avem o perspectivă amplă asupra Ceahlăului, acum cu toate stâncile la vedere în lumina orbitoare a după-amiezii. Pe Vârful Păltiniş (1351 m) schimbăm direcţia de mers spre dreapta (sud-est) şi urmăm poteca lată mai întâi prin pădure, apoi pe pantele defrişate şi străbătute de reţele de drumuri forestiere care ajung sub Vârful Capul Jidanului (1415 m). Cărarea ne scoate lângă stâna de vite din şaua de sub acest vârf, pe la ora 15:45, iar după încă un sfert de oră ajungem în Poarta Lapoşului (1421 m). Aici observăm că ploile care ne-au ocolit toată ziua de ieri şi dimineaţa de azi au decis ca acum să nu ne mai evite – cerul e negru tot, musculiţele se agită în ultimul hal, iar toate păsările cărora nu le mai tăcea gura au amuţit subit. Vlăduţ propune să coborâm pe valea care începe chiar aici, în ideea că ne-ar fi mai uşor să ne adăpostim, dar este combătut de cei care vor să continue.

Mergem deci mai departe, însă hotărâţi să nu ieşim din pădure până nu trece urgia iminentă, întrucât apoi nu e decât gol alpin, extrem de expus. Nu cred că mai facem zece minute prin pădure (ajungem la intersecţia cu un drum forestier), că începe furtuna. Abia reuşim să ne tragem pe noi hainele de ploaie, că aceasta se dezlănţuie cu vehemenţă, ba cu stropi enormi şi deşi, ba cu grindină destul de mare, totul între demonstraţii ameninţătoare de fulgere. Cele câteva trăsnete care zguduie pământul ne fac să sperăm că suntem suficient de feriţi de ameninţarea lor. Şi plouă, şi plouă, şi parcă nu se mai termină… Scenariu cu repetiţie de anul trecut, când am păţit la fel, tot de Rusalii, în Lotrului. După câteva reprize care cred că durează vreo oră, ploaia pare să stea o vreme, aşa că hotărâm să ne urnim. Vlăduţ insistă să ne întoarcem la Poarta Lapoşului şi s-o dăm pe vale, întrucât mai vine un calup de nori la fel de negri, dar Gonzo şi Hike îl conving să o luăm la stânga pe drumul forestier şi să-l urmăm o vreme.

Acesta urcă puţin, intră pentru scurt timp într-o pădure rară, apoi se deschide în pajiştea alpină care duce spre Vârful Lapoş (1437 m). Cu ameninţarea unei noi furtuni, nu ne încumetăm s-o luăm într-acolo, dar zărim pe un picior paralel, aflat în dreapta cum ne uităm spre vale, un adăpost mare şi trainic, folosit la tăiatul lemnelor. Pornim în direcţia lui în cel mai rapid pas posibil şi după un sfert de ceas (ora 18) intrăm sub acoperiş – la ţanc, pentru că ploaia începe din nou, poate nu la fel de furioasă ca cea de mai devreme, dar la fel de neplăcută, iar fulgerele sunt şi ele prin preajmă. Adăpostul seamănă cu o hală fără pereţi (aşa că protecţie la vânt nu avem), numai bună de ţinut concerte rock în mijlocul munţilor. Ne dăm seama că vom petrece ceva timp aici, aşa că hotărâm să luăm cina, chiar dacă mai avem de mers. Într-adevăr, stăm mai bine de o oră până când se limpezeşte cu adevărat cerul, iar pe deasupra Cheilor Lapoşului se conturează un curcubeu delicat.

Cu burta plină şi hainele cât de cât uscate, continuăm pe piciorul pe care ne aflăm deja, în coborâre spre valea Pârâului Lapoş. Trecem în viteză pe lângă stâna mare de pe cumpăna apelor şi ajungem la un drum mare forestier, pe care-l urmăm în pas alert în aval. Lăsăm în urmă câteva gospodării solitare, unele locuinţe sezoniere, altele case de vacanţă şi căutăm un loc de cort pe marginea drumului. Avem de mers ceva până să-l găsim, aşa că abia la ora 20:30 începem să instalăm corturile. Locul este însă bun, plat, cu pământ moale, astfel că operaţiunea se desfăşoară repede şi ne putem ocupa de un ceai fierbinte – nu de alta, dar mâncare nu prea mai intră şi, între noi fie vorba, unii nici nu prea mai au. Chiar înainte de a mă băga la somn, observ cerul senin şi luna strălucitoare – parcă nici n-ar fi plouat în averse, de s-au umflat pâraiele… GPS-ul lui Gonzo a rămas fără baterie după 14 kilometri (la adăpostul de lemne), dar ne e clar că azi am parcurs mai puţin decât ieri – ceea ce mi se pare ciudat, pentru că ne-am mişcat mult mai bine.

Luni dimineaţa strângem totul destul de repede şi o luăm în jos pe drum, spre şoseaua care leagă Piatra Neamţ de Gheorghieni prin Cheile Bicazului. În linie dreaptă pare că mai avem foarte puţin, cam un kilometru, dar serpentinele succesive (una nefavorabilă unei maşini rămase în râpă) şi diferenţa mare de nivel lungesc toată treaba la trei sferturi de oră. La şosea e un mic magazin de suveniruri, iar vânzătoarea ne confirmă că rata de Braşov trebuie să treacă pe acolo pe la ora 10 şi ceva. Ştiind acestea, nici nu încercăm să facem autostopul, chiar dacă trec şi câteva microbuze. Şi iată că vine rata, şi iată că trece rata, căci şoferul ne face semn că nu opreşte – deşi suntem nouă oameni, iar el are autobuzul gol. Rămânem pe marginea drumului cu buza umflată, înjurând de mama focului.

Reconfigurăm traseul şi încercăm să oprim maşini, mai întâi împreună, apoi separat, pentru mai multe şanse de succes. Hike şi Gonzo o iau înainte către Cheile Bicazului, eu şi Marius înapoi către Bicaz-Chei, iar ceilalţi rămân la popas. Marius şi cu mine suntem primii care avem succes, poate datorită şi foii de hârtie pe care am scris „GHEORGHIENI” – ne iau doi bărbaţi într-un Opel break obosit şi ne depun în apropiere de gara localităţii. În drum, cumpărăm câteva produse de patiserie delicioase, Marius alimentează „barul” mobil cu Harghita rece, iar eu mă bucur de nişte fructe şi chefir. În gară ne întâlnim cu Vlăduţ şi Livia, care au prins o ocazie la scurt timp după noi, dar au fost lăsaţi chiar în gară.

Şi eu şi Marius am vrea să ajungem mai devreme în Bucureşti, iar ei hotărăsc să-i aştepte şi pe ceilalţi. Aşa că noi doi ne urcăm în personalul de 12:50 până Braşov, cu legătură inter-regio de acolo. În Braşov află însă că legătura are întârziere nouăzeci de minute, aşa că solicităm, ca mulţi alţii, schimbarea biletelor pentru un inter-regio de Constanţa care se formează din Braşov şi nu are deci întârziere. Operaţiunea este în esenţă simplă, mai ales că în acest tren sunt locuri; numai că tanti de la ghişeu este extrem de agasată de astfel de cereri – adică ce tupeu, dom’le, că vrem să ajungem la o oră decentă în Bucureşti, mai ales că am avut nesimţirea să plătim deja pentru asta. Şi, evident, cum ne permitem să nu ştim că trenul pentru care am cumpărat bilet are întârzierile astea mari de doi ani – doar n-o fi vinovat CFR-ul că nu remediază problema şinelor sau că nu-i schimbă programul! După un schimb de replici foarte acid, ne preluăm noile bilete şi ne urcăm în compartiment, pentru binecunoscutul drum pe Valea Prahovei.

Au fost deci Ceahlău şi Giurgeu, chiar şi aşa ciuntit traseul din cauza ploilor finale. Hăşmaşul, eventual cu Lacul Roşu, rămâne pe altădată. Iar atunci să mergem cu maşinile ca să nu mai dormim, vorba lui Marius, ca aurolacii în tren.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s