Maroc Ziua 14

După cum ziceam, iată-ne în gara din Tanger, uşor defazaţi şi buimaci după noaptea deloc odihnitoare petrecută în tren. Luăm un grand taxi până în port şi refuzăm politicos propunerea şoferului vorbăreţ de a ne face un tur ghidat al oraşului. Cum trenul a ajuns la ora 7, iar feribotul pleacă la 10:30, am avea timp pentru o scurtă incursiune în medina, dar cu toate bagajele după noi şi oboseala acumulată un astfel de scenariu nu este deloc tentant. Totuşi, întoarcem o vreme spatele portului şi urcăm pe prima stradă care ne duce în interiorul zidurilor vechii cetăţi, pe lângă elegantul Hotel Continental. Ne oprim însă la prima dugheană, de unde cumpărăm câteva produse proaspete de patiserie pentru un mic dejun sărat-dulce şi câteva lipii parfumate pentru drumul lung care ne aşteaptă. Plus un iaurt cum numai marocanii ştiu să facă. Astfel aprovizionaţi, completăm fişele de ieşire din Maroc şi intrăm în sala de aşteptare a portului pentru a ne îmbarca pe feribotul FRS.

După un ceas de navigare, timp în care privim cu oarecare părere de rău spre ţărmul lăsat în urmă, coborâm în Tarifa. Până la autocarul cu destinaţia Malaga mai avem destul, aşa că ne interesăm ce am putea face în zonă. Paul s-a săturat de vizite şi preferă să rămână în portul răcoros şi să citească (sau să moţăie, nu ştiu exact), fetele vor să meargă la nu ştiu ce plajă, iar eu decid să vizitez cetatea din apropiere şi să mă plimb pe străduţele înconjurătoare. De cum plec din port, văd în Spania ceva ce n-am văzut în niciun loc din Maroc: la ora rugăciunii islamice, un individ îşi scutură covoraşul lângă un colţ al gardului, îngenunchează pe el şi începe să facă temenele probabil spre Mecca. În Maroc, atunci când muezinul dădea semnalul din minaret, unii oameni se îndreptau spre moschei, alţii rămâneau locului şi îşi întrerupeau orice activitate, alţii nu aveau nicio reacţie; dar pe absolut nimeni n-am văzut să facă arabul din Spania, şi asta în plină ţară mahomedană. Spune oare asta ceva despre cum cucereşte astăzi Europa fostul Imperiu Otoman?

Revenind la Tarifa, se pare că micul oraş spaniol este punctul continental cel mai sudic al Europei, cel care desparte Mediterana de Atlantic. Poziţia sa geografică se reflectă pe deplin în istoria sa de punte între Europa şi Africa şi corespunde locului mitologic numit „Coloanele lui Hercule”, considerat de navigatorii antichităţii ca fiind capătul lumii. Locuită din timpuri preistorice de fenicieni, apoi de romani, musulmani şi creştini, numele acestei peninsule stâncoase se trage fie de la cuvântul arab „tarf” (extremitate), fie de la liderul berber Tarif, care a invadat-o la începutul secolului al VIII-lea. Importanţa Tarifei creşte în secolul al XI-lea, în timpul stăpânirii dinastiilor marocane asupra teritoriului al-Andalus, datorită statutului de port important în Strâmtoarea Gibraltar. Începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea, Tarifa redevine parte a teritoriilor spaniole, însă frecventele asedii ale trupelor islamice din nordul Africii justifică menţinerea unei fortăreţe bine întărite şi îndârjit apărate. Acestora le-au urmat, în secolul al XIX-lea, atacurile francezilor din timpul Războiului Peninsular, însă alianţa spaniolo-britanică reuşeşte să evite capitularea Tarifei, prin comasarea aici a forţelor armate din Gibraltar. Deşi secolul al XX-lea rămâne relativ liniştit pentru Tarifa, chiar şi în contextul a două războaie mondiale şi al unui război civil, cetatea îşi păstrează funcţia militară până la sfârşitul mileniului, când trece în patrimoniul arheologic şi turistic.

În imediata vecinătate a portului, pe colţul făcut de Plaza Miramar şi Calle Alcalde Juan Núñez, se află statuia lui Sancho al IV-lea („el Bravo”), cel care a cucerit Tarifa de sub stăpânire islamică şi a alipit-o Castiliei. De aici se intră în El Castillo de Guzmán el Bueno, cetatea efectivă care, deşi datează din secolul al X-lea şi e construită de un calif, poartă numele guvernatorului Alonso Pérez ce a apărat garnizoana cu preţul vieţii fiului său. Impunătoarea structură de apărare prezintă şi astăzi nişte ziduri trainice şi impecabil întreţinute, pe baza cărora îţi poţi da seama uşor cât de mari erau cândva pericolele cărora trebuia să le facă faţă. Reuşesc să văd interiorul acestor ziduri datorită amabilităţii celei care le are astăzi în grijă şi care tocmai şi-a terminat programul; după ce îi explic că nu am cum reveni mai târziu că plec spre Malaga, îmi spune să intru şi să dau un tur scurt şi nici nu vrea să-mi mai taie bilet pentru asta.

Turul cetăţii se termină lângă Iglesia de Santa Maria, o bisericuţă din secolul al XIV-lea, în capătul ce dă în Plaza de Santa Maria – piaţetă cochetă şi vesel colorată, cu o fântână cu broscani emailaţi în mijloc, Ayuntamiento de Tarifa (primăria) pe o latură şi frumoasa clădire albă şi crenelată a Colegiului Cervantes pe altă latură. De aici ajung repede în altă piaţetă, de partea cealaltă a primăriei, mult mai largă şi cu o amplă vedere spre mare de pe esplanada mozaicată, cu puternice influenţe maure. Într-un spaţiu pavat ca o tablă de şah atrage atenţia sub umbra palmierilor un monument octogonal, cu câte un blazon al familiilor nobiliare din zonă pe fiecare faţă. Tot aici se află şi ruina unei foste biserici, aproape încastrată în zidurile de apărare ce însoţesc ţărmul, însă nu reuşesc să aflu mai multe informaţii.

Cobor pe Calle Amor de Dios, pavată cu piatră cubică, pentru a explora puţin şi zona pietonală a centrului vechi, unde viaţa este animată de o mulţime de baruri şi terase, străjuite de plante căţărătoare, flori viu colorate şi clădiri cochete, majoritatea albe, tivite cu galben, roşu sau albastru după obiceiul mediteranean. Punctul central pare a fi Almedina, unde câteva scări urcă la o mică fântână cu însemnele regalităţii şi de unde porneşte Calle Guzmán el Bueno, cea mai aglomerată străduţă a acestui mic, dar extrem de frumos centru al vechii cetăţi. Aş sta domol la o terasă umbrită, dar timpul avut la dispoziţie s-a scurs, aşa că intru într-un magazin să cumpăr câteva sticle de cervesa (na, că tot am reţinut ceva important de la Carlos) şi revin în port, unde îmi ademenesc soţul cu licoarea rece, spumoasă şi alcoolizată. Ne preluăm cu toţii bagajele şi ne îndreptăm spre staţia de autobuz, de unde ne preia rata de Malaga.

Ajunşi în metropola spaniolă, decidem să lăsăm contra cost bagajele în nişte dulapuri încuiate de lângă gară şi să ne plimbăm prin oraş până la ora ultimului metrou spre aeroport. Nu de alta, dar zborul nostru e în jurul miezului nopţii, aşa că nu are sens să mergem de pe acum la check in. Întrucât toată experienţa noastră numită Malaga se reduce la numai câteva ore şi pentru că sper că vom avea ocazia cândva cunoaştem mult mai bine oraşul, nu intru acum în date istorice. Cum Lollek a mai fost aici, ne lăsăm conduşi de ea de la Maria Zambrano spre centru. Trecem pe lângă statuia unui „apostol al Malagăi”, Tiburcio Arnaiz, apoi traversăm pe un pod plin de flori peste Rio Guadalmedina şi, după câţiva paşi pe Alameda Principal cea plină de trăsuri, facem stânga în Plaza de la Marina şi ajungem repede în faţa unui dintre cele mai importante simboluri ale oraşului, Catedral de la Encarnación de Málaga. Început în secolul al XVI-lea, splendidului edificiu renascentist i-a luat mai bine de două veacuri şi jumătate pentru a fi finalizat. Spre deosebire de restul clădirii, faţada expune un baroc somptuos, în culori pale ce sunt compensate prin bogăţia unor decoraţii grele.

Intrarea nu se face din Plaza del Obispo, scuarul plin de terase cu vedere la cele două turnuri semeţe. Aici însă putem admira şi clădirea elegantă, tot barocă, a Palace Episcopal, şi putem afla direcţiile şi distanţele pentru câteva alte colţuri ale lumii. Intrarea în catedrală este pe lateral, din Calle Santa Maria, unde ni se înfăţişează arhitectura specifică Renaşterii, îmbinată plăcut cu reminiscenţe baroce, mai ales în privinţa gravurii frizelor. Înăuntru fotografiatul este interzis, aşa că nu prea pot surprinde spaţiul monumental, inundat într-o lumină galbenă, caldă şi intimă, întreruptă numai de cele câteva vitralii în care razele soarelui par reci şi solemne. Conjuncţia între renascentism şi baroc îşi continuă baletul de forme alambicate, iar rezultatul final e un edificiu cu adevărat măreţ.

O altă emblemă a oraşului este Alcazaba – castelul fortificat, construit în secolul al XI-lea de către dinastia berberă Hammudidă; a se observa derivarea cuvântului din arăbescul „al-qasbah”. Aceasta e fortăreaţa arabă cel mai bine păstrată din Spania. Urc în grabă dealul pe care se desfăşoară impunătoarea structură militară, dar din păcate ora la care ajung la intrarea prin Puerta Oscura este prea târzie: castelul tocmai s-a închis şi nu am parte de tratamentul preferenţial din Tarifa. Mă mulţumesc deci să cobor pe îndelete, oprindu-mă des pentru fotografii. Mai ales de pe platforma de la jumătatea pantei, imaginea desfăşurată sub priviri este extrem de frumoasă şi cuprinde o bună parte din ţărm, dar şi din oraşul vechi. Imediat sub locul de observaţie, drept în faţă, se întind grădinile verzi ce despart citadela de Ayuntamiento de Málaga, superba clădire neoclasică a primăriei. Mai departe e portul împărţit între promenade ce duc la far, bărci de agrement, iahturi luxoase, platforme industriale şi vapoare serioase, de mare tonaj. Spre dreapta se întinde oraşul, unde se remarcă turnurile suprapuse ale catedralei, pentru ca privirea să se frângă de orizontul muntos, specific sudului Spaniei, Costa del Sol.

În timp ce cobor, întâlnesc un scenariu care chiar nu mi-a lipsit în zilele petrecute în Maroc: un grup de adolescenţi, probabil veniţi de la vreun eveniment sportiv, rupţi de beţi, puşi pe harţă şi revărsându-şi măruntaiele peste parapet. Sublim. Mă ţin cât mai departe de tinerii alcoolizaţi şi revin la poalele cetăţii, acolo unde Paul, sătul de atâta mers, a preferat să mă aştepte; pe fete oricum le-am pierdut demult. Aşa cum bănuiam, ora este târzie şi pentru vizitarea vestigiilor arheologice din secolul I, Teatro Romano ce a stat îngropat la baza castelului fortificat şi a fost descoperit abia acum cincizeci de ani. Ne petrecem restul serii într-o plimbare lejeră pe străzile centrului vechi din Malaga, fără vreun scop anume declarat, dar trăgând cu ochiul involuntar la meniurile afişate de restaurante. Ajungem astfel în Plaza Constitución unde, chiar dacă nu intrăm într-o terasă tentantă, dar cam scumpă, avem ocazia de a vedea o mică expoziţie inedită: istoria în imagini a transportului în comun din Malaga – machete de trăsuri, tramvaie şi autobuze, fotografii de epocă, diferite obiecte folosite în transport şi o serie simpatică de bilete.

Perindarea noastră curioasă pe străduţe dă roade şi luăm cina într-un local mic, întunecos şi generos în privinţa bucatelor spaniole. În asentimentul stomacului plin, mai profităm o vreme de nocturna Malagăi, cu ale sale felinare reflectate în pavajul lucios, pentru ca apoi să ne reîntâlnim cu Lollek şi Ana şi să găsim împreună drumul înapoi spre gară. De aici luăm ultimul metrou (adică tren care intră în subteran cât traversează oraşul) spre aeroport, unde ne conformăm rutinei îmbarcării. Zborul lung până la Bucureşti este o necunoscută pentru mine, căci îl petrec cufundată într-un somn greu şi binemeritat. Dincolo de oboseală însă, mă încearcă sentimentul regretului că nu mi-am luat trei săptămâni pentru Maroc. Cheltuiala nu ar fi fost cu mult mai mare, dar aş fi avut mai mult timp să savurez interesanta experienţă, atât de diferită de concediile noastre obişnuite. În mod clar, în Maroc trebuie să revin; cu toate discrepanţele sale vizavi de cultura europeană şi cu tot temperamentul total opus firii mele, m-am îndrăgostit iremediabil de această ţară. Deja fac planuri în minte, din care expun acum, pe final, doar o scurtă listă: întreaga coastă oceanică (Tanger, Cap Spartel, Grottes d’Hercule, Larache, Salé, Rabat, Casablanca, El-Jadida, Safi, Essaouira cu Ile de Mogador, Agadir), coasta mediteraneană (Tetuan, Al-Hoceima, Cap des Trois Fourches, Estuarul Moulouya, Defileul Zegzel, Saïdia), o şedere prelungită în Fez, ruinele de la Volubilis, un circuit extins în Toubkal, Valea Drâa. Dar pentru acestea nu numai că mi-ar trebui câteva concedii, dar şi abilităţi de şofer.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s