Maroc Ziua 12

Cum slujba de Înălţare este pe după-amiază, Paul mă poate însoţi în plimbările propuse de dimineaţă. Începem însă cu un mic dejun copios, într-un cadru extrem de frumos: terasa hostelului, inundată de soare şi de briza proaspătă a dimineţii, aducătoare de parfum sărat şi miros de peşte abia prins. Avem parte şi de o descoperire nebănuită, după ce observăm cum un pescăruş coboară în picaj şi înhaţă bucăţile de unt rămase pe masa unor vecini abia plecaţi. Până să apară chelnerul fluturând o tavă, pasărea tupeistă face curat în farfurii şi profită de anvergura mare a aripilor pentru a se refugia undeva sus, pe un stâlp al casei. Totuşi, văzând că rămâne acolo şi scrutează locul, mă întreb ce păzeşte cu aşa atenţie. Urc deci pe nivelul al doilea al terasei şi de acolo, aplecată peste balustradă, văd şi tezaurul pescăruşului: un cuib cu trei pui, urâţi cu spume, cărora al doilea părinte tocmai le aduce de mâncare o broască. Îmbrăcaţi într-un buf zburlit, bej-gri şi pete de culori nedefinite, cu cioc şi picioare negre, simpaticele creaturi hidoase şi neajutoarate nu anunţă cu nimic păsările frumoase şi elegante de mai târziu, prădători temuţi. Cu pavăza continuă a unui dintre părinţi, puii nu au a se teme de hoardele de pisici care bântuie pe acoperişuri – un singur cioc bine plasat şi ar omorî orice felină prea îndrăzneaţă. Apropo de pisici, am văzut ieri o grămadă de mâţe adulte cu vârful unei urechi lipsă. Mai întâi am crezut că din cauza vântului puternic şi a gerului iernii, dar apoi ne-am dat seama că lucrurile prea se repetă simetric. Aşa că am întrebat la recepţia hostelului şi am aflat că aşa sunt însemnate cele castrate, metodă aplicată pentru a reduce numărul covârşitor al pisicilor – ce-i drept, aici parcă sunt mai multe ca oriunde. De fapt, din modul în care încearcă recepţionerul să ne explice, reiese că li se taie urechile ca să nu mai facă pui, aşa că eu mă gândesc că altceva ar trebui tăiat pentru asta.

Sătui şi învioraţi, pornim pe străzile medinei, pe lângă buticuri cu măşti din lemn şi bijuterii, terase parfumate şi vânzători insistenţi de haşiş. Ajungem din nou pe Derb Laalouj şi aruncăm un ochi în Place Chrib Atai, interesantă prin aspectul său renascentist, cu logii sprijinite pe coloane subţiri, legate prin arcuri perfect rotunde, şi nu ţuguiate sau în formă de potcoavă, cum sunt cele din arhitectura islamică. În imediata apropiere se află Musée Sidi Mohamed Ben Abdallah, un frumos conac din secolul al XIX-lea, care a aparţinut unui paşă, apoi a găzduit primăria din timpul protectoratului, iar acum a fost transformat în expoziţie etnografică axată pe această zonă a Marocului. În vitrine sunt înfăţişate obiecte de uz casnic, unelte, arme, costume şi ţesături maure şi evreieşti, însă cea mai importantă secţiune este cea dedicată culturii ceaiului. Chiar dacă ceaiul a fost adus destul de târziu din China, Marocul a constituit un sol extrem de fertil pentru această plantă, atât ca pământ, cât mai ales ca spirit. Ceaiul verde în care se strecoară frunze de mentă este unul dintre simbolurile marocane, iar Essaouira a profitat din plin de statutul său de port pentru a se bucura de cea mai fină marfă chinezească. Adiacentă industriei ceaiului, s-a dezvoltat şi ce a zahărului şi melasei, toate acestea constituind un solid edificiu economic.

De la muzeu, o luăm pe străduţele străjuite de Sqala de la Ville şi ajungem într-un loc unde spaţiul se lărgeşte, iar în zidul masiv se deschid porţile atelierelor meşteşugăreşti. Aceasta este cel mai bine păstrată rămăşiţă a forţăreţei portugheze din secolul al XVI-lea. De aici, o rampă lată urcă spre bastionul extrem al scalei, pe platforma căruia intrăm prin Bab Ljhad. În crenelurile zidului stau şi acum tunuri masive din bronz, îndreptate către nişte inamici fictivi, gata oricând să vină pe mare. În aşteptarea duşmanilor, noi scrutăm valurile înnebunite parcă de furie şi ne mai retragem din când în când îndărătul zidurilor protectoare, buimăciţi de vântul sălbatic şi stropii fini, căţăraţi până la noi. Spectacolul oceanului, aşa aprig şi neîmblânzit, este fascinant, cu valurile care se sparg necontenit de stânci, pentru ca apoi să revină în şuviţe înspumate la matca de un verde tulbure. Zgribuliţi sub soarele neputincios în faţa vântului, ne grăbim paşii pe estacadă, în lungul părţii superioare a zidului, acolo unde tunurile îşi continuă parada. Apoi coborâm şi continuăm explorarea labirintului de străduţe, prin care cu greu aflăm pe Rue Ibn Zohr vechea clădire a unei biserici portugheze, acum o ruină încleştată între pereţii altor case. Mă gândesc fără să vreau la diferenţa în abordare: la Eger, maghiarii au păstrat, renovat şi inclus în circuitul turistic minaretul care datează din perioada umilitoare când Ungaria a fost paşalâc turcesc; aici, urmele culturii portugheze sunt lăsate în paragină şi uitare.

Printre covoare, pisici şi pescăruşi, ajungem la a doua estacadă, Sqala du Port. De data aceasta trecem de Porte Maritime, numită şi Bab el Marsa, şi privim cu interes târgul de peşte proaspăt, unde localnicii se târguiesc pentru cele mai bune bucăţele. Lăsăm în urmă negustorii şi ne plimbăm pe lângă „parcarea” de ambarcaţiuni trase la mal – bărci de pescuit, vaporaşe mici din lemn viu colorat, dar şi vapoare de dimensiuni considerabile, încărcate cu marfă. În port se amestecă mirosul de peşte cu cel al vopselurilor şi catranului, ceea ce nu-i de mirare în viermuiala care ne înconjoară, unde pescarii spintecă proaspăta captură, repară bărci sau le vopsesc exteriorul. Revenim la poarta ce străjuieşte portul şi urcăm pe Sqala du Port, privegheată de asemenea de tunuri în aşteptare. Odată ajunşi pe terasa turnului de apărare, putem cuprinde cu privirea atât portul prins de febra negoţului sau a întreţinerii bărcilor, cât şi faţa medinei întoarsă către ocean, o pitorească suprapunere de clădiri albe, galbene şi cenuşii, cu ferestre albastre.

Reveniţi la nivelul solului, asistăm la un ospăţ pe cinste al pescăruşilor care se rotesc în cercuri largi deasupra câtorva pescari ce curăţă peşte, pentru ca apoi să se repeadă cu ciocurile deschise şi să înşface cozi, capete şi măruntaie. Pofta lor ne deschide şi nouă apetitul, aşa că ne aşezăm la una dintre terasele înşirate ca nişte mărgele în imediata apropiere, pe latura dinspre port a Place Moulay Hassan – zonă numită Grillades Sardines. Evident că nu doar sardine se perpelesc pe grătarele încinse, ci o sumedenie de peşti şi fructe de mare, din care ne alegem cu mare poftă. Ceea ce-mi atrage mie atenţia sunt aricii de mare – o experienţă culinară dezamăgitoare, dar trebuia să încerc. Compensez însă cu alte bunătăţuri oceanice şi nu pot spune că mă ridic înfometată de la masă.

După alte câteva străduţe, dughene şi faţade frumos renovate, ne iese în faţă Borj Bab Marrakech, un vechi bastion din Place Marrakech acum renovat şi transformat în spaţiu expoziţional; de undeva din spatele pereţilor groşi se aud bătăi de tobe, iar paznicul ne lămureşte că acolo e o sală de repetiţii. În imediata apropiere se află o curte lungă, unde îşi desfăşoară activitatea Gruparea Artizanilor din Essaouira. Deşi aflată în renovare, incinta expoziţională cu vânzare îşi primeşte clienţii şi îi momeşte cu articole textile, pielărie şi picturi inspirate de arta triburilor din zonă, dar marfa cea mai căutată este lemnul de tuia, din care ni se întind în faţă tot felul de obiecte – de la cele mai mici (brăţări, portvizituri, ace de păr) la mobilă masivă, şi de la cele mai rudimentare cum ar fi tacâmurile la table şi piese de şah migălos gravate.

Ne reluăm plimbarea şi ajungem pe cea mai mare arteră a medinei, pe care am mai intersectat-o de câteva ori până acum, dar nu am apucat să ne plimbăm în lungul ei – Avenue L’Istiqlal, înţesat de magazine colorate şi gălăgioase. La capătul său ne întâmpină o poartă roz-pal, arcuită peste stradă; privind prin ea, observăm ceva mai în faţă una identică. Cele două mărginesc Rue Souq Jdid, principalul spaţiu destinat pieţelor alimentare, unde cele mai căutate sunt cerealele, fructele şi legumele, mirodeniile şi, evident, peştele. De fapt, mirodeniile şi peştele se comercializează în aceeaşi mare incintă, iar mirosurile lor tari se întrepătrund şi se completează. Deşi abia am mâncat, simţim cum ni se face foame din nou. Ne mulţumim însă cu nişte delicatese dulci cumpărate de la o dugheană şi cu smochine proaspăt uscate. Dincolo de a doua poartă se întinde, până la Bab Doukala, Avenue Zerktouni, la capătul căruia Rue Zair dezvăluie privirii o zonă mai puţin turistică, dar plină de scene autentice din viaţa locuitorilor vechii Essaouira. Alunecăm pe lângă porţi modelate în piatră, tarabe cu zarzavaturi, coşuri cu fructe ademenitoare, până ieşim din nou spre souq-uri.

Restul serii ne perindăm fără vreo destinaţie anume, doar deturnaţi din când în când de vreo străduţă lăturalnică ce ar promite ceva – ori un câine (surpriză, nu?) dormind pe pragul casei, ori un magazin de instrumente muzicale, ori un loc asemănător unui altar închinat lui Hendrix, ori un anticariat plin de parfum vechi, ori un gang jos şi misterios, ori o clădire cu un decor atipic precum La Maison du Cinema. O vreme mă plimb singură, întrucât Paul merge la slujba de la biserică, iar după ce mi se alătură din nou căutăm un restaurant pentru cină. Alegem un local intim de pe Rue Sqala, unde două femei foarte drăguţe (mamă şi fiică ni se pare, posibil chiar proprietarele) ne aduc un meniu extrem de îmbietor. Spre deosebire de aseară, acum putem alege tot şi aproape că o şi facem; rezultatul este una dintre cele mai bune mese de care avem parte în Maroc, ce-i drept la un preţ nu foarte mic. Dar merită, mai ales că este ultima seară când ne putem bucura de aşa ceva. La hostel nu avem mare lucru de făcut, doar să ne strângem cea mai mare parte a bagajelor. De restul ne vom ocupa mâine dimineaţă, căci autocarul pe care trebuie să-l luăm pleacă după ora prânzului.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Aşezări urbane and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s